Invitată la...

Deși Maria a plecat azi cu prietenele ei la munte, se pare că numărul fetelor din casa asta se vrea constant. Cel puțin azi. Maria a plecat, dar am avut o invitată, nu la ceai, nu la cafea, nu la prăjitură, ci la ... stai să vezi...

Nu știu ce a vorbit Ioana ieri cu o prietenă la telefon, uscător că mă sună grăbită nevoie mare:

- Mami, pot s-o invit mâine pe M la sarmale?

Eu, fudulă de urechi, am crezut că n-aud bine:

- La ce!?

- La sarmaaaale...

- Da, sigur că poți. Dar de care i-ai zis?

- Păi nu i-am zis, că am vrut să te întreb întâi pe tine.

- De fapt nu contează, că mai avem din ambele feluri.

- Bine, mersi, hai că acuma o sun. Pa!

Deci am avut invitată la sarmale, o domnișoară extrem de drăguță și delicată și politicoasă. Atât de politicoasă că am rugat-o să nu îmi mai mulțumească atât de des, să păstreze un "mulțumesc" mare pentru la sfârșit. Ți-ai găsit, știi cum e, "năravul" din fire n-are lecuire. (Glumesc, te unge la suflet să (mai) întâlnești copii din ăștia).

După masă au ieșit afară cu foile, creioanele, echerele, și si-au făcut tema la nu știu ce specialitate. Și a fost mai mare dragul să le văd concentrate deasupra planșelor lor dar și să le aud râzând. 

A fost o zi grozavă! Nu doar din cauza vremii, splendidă de altfel, soare, cer albastru... tot tacâmul, dar și din cauza "vrăbiuțelor" desenatoare care mi-au "ciripit" toată ziua prin preajmă. (Stiu, nu "din cauza" ci "datorită".)

M-am simțit foarte bine în preajma lor și m-am bucurat, recunosc, și pentru că le-a plăcut măncarea mea. Ăsta e defectul meu, ce să-i faci...

Odată m-a întrebat omu' cum se face că mă vait cu șapte guri că nu îmi place să gătesc și totuși gătesc foarte des si foarte bine (el a zis asta, nu io :))? Păi io vânez like-uri, am răspuns aproape fără să gândesc. Și ne-a bușit râsul pe amândoi. La mâncare, măăăi, nu la altceva.

Deci azi am mai împușcat un like, tre' să-l trec în carnețel. Și de ce să nu mă laud, nu doar pentru mâncare. Abia a plecat invitata noastră și la îmbrățișarea de "la revedere" mi-a spus că sunt o persoană minunată. 
Aaaaa!!!! Și tu, draga mea, și tu!

Cu nestare

M-am întors de la țară.  Dacă scriu înseamnă că am supraviețuit. Bine că nu erau pomii înfloriți că muream instant.

Am trecut întâi pe la cimitir de am aprins lumânări. Chiar azi sunt 6 luni de când a murit tata. Le-am arătat fetelor și celelalte cruci și le-am spus fiecare a cui e, Marișca, tanti Vuța, părinții lui Nelu... Au fost uimite că toate-toate rudele sunt îngropate în morminte alăturate. Așa e la noi.

După aceea am oprit la noua adresă a Miuței. A ieșit din coteț și a început să latre de cum ne-am dat jos din mașină. Parcă era pe arcuri, nu știa la care să se ducă mai întâi. S-a lăsat cu lacrimi  și nas roșu. Cineva care era în vizită și nu știa povestea câinelui i-a zis Mariei "nu-ți fie frică, câinele e blând, nu te mușcă". "Normal că nu mă mușcă, e câinele meu!", a replicat urgent Maria pe ton oarecum tăios.

Acasă am descuiat cu greu poarta, n-am vrut să las pe nimeni să mă ajute, că doar nu-s copil.
Iar a fost ciudat. Am dat o tură prin toate camerele, am deschis uși și geamuri și dulapuri...dar n-am putut să stau în casă. Oricum era mult prea frumos afară, am stat o vreme pe treptele din fața casei și am studiat căsuța bătrânească. Se vede cerul prin țiglele ei, biata de ea. Mă bătea gândul să iau cheia să mai văd ce mai e prinăuntru. Dar neee, nu mi-a trebuit...

Am fost cu toții cam tăcuți, s-au mai umezit ochi, s-au mai înroșit nasuri, și-a găsit fiecare  câte ceva de făcut, dar în principal s-a alergat după soare.

Deși veniserăm pregățiți să mâncăm la măsuța verde, la aer curat și soare domol, aparent nimănui nu-i era foame. Numai mie. Dar fiindcă nimeni nu a votat cu mine PENTRU, am renunțat la idee, m-am supus majorității, m-am suit în mașină, urmând să mâncăm acasă mâncarea plimbată. 

Dar asta n-a fost chiar rău pentru că acasă ne aștepta Cici, a cărei companie ne face mare plăcere, așa că, recunosc, prânzul acasă a fost mult mai vesel decât bănuiesc că ar fi fost la țară. 

Dacă găsesc pomii înfloriți

Azi a fost o zi splendidă, însorită, nici prea caldă dar nici rece, numai bună de mers la munte ar zice unii. Nu, n-am mers la munte. De niciun Paște nu am plecat de acasă, nici ăsta nu a făcut excepție. Mâine poate ieșim pe undeva, poate mergem la țară, deși n-aș băga mâna în foc.

De când a murit tata, acum 6 luni, am fost acasă doar de trei ori. Și atunci prin casă n-am prea mai putut să stau, mai mult prin curte m-am învârtit. Dar nici în curte nu mă mai așteaptă nimic. Cățeaua nu mai e să ne latre de când aude motorul mașinii, la cotețul găinilor nu mai am ce să caut, nu mai e nicio găină care să-mi lase o surpriză în cuibar, deci nu mă mai așteaptă nimic. Mă învârtesc prin curte și nu-mi găsesc locul până zic: hai să plecăm.

Văd ce visez  la noapte, poate mâine mergem să aprindem o lumânare la cimitir.  Luăm și fetele, ele chiar n-au fost de mai bine de 6 luni.

Dacă găsesc pomii înfloriți o să mor instant.

O mână întinsă

N-am mai fost la Inviere de ani de zile. Am fost acum. În curtea bisericii era multă lume.
Lângă noi era o familie cu un băiețel de vreo șapte ani, jucăuș nevoie  mare, făcea cu mână tuturor celor care treceau prin dreptul lui, ba unora le zicea "salut!" Nu prea îi răspundea nimeni, dar nu conta, el era vesel. 

Când  ne-a observat pe noi doi a început să ne facă și nouă cu mâna și i-am răspuns. Apoi a întins mâna către mine să dau noroc cu el, mi-a scuturat mâna sănătos, râzând cu gura până la urechi, până când l-a tras mama lui deoparte și l-a ascuns după ea, ca să nu mă mai deranjeze. Dar pe mine nu m-a deranjat, dimpotrivă.

M-am gândit: ești de-al meu, măi băiatule, m-ai nimerit! Tu cu norocul, eu cu îmbrățișările. Tot omul are nevoie de o mână întinsă sau de o îmbrățișare. Sau de amândouă.

Inflorire de trei ori

Eu am un presimț... Cred că zarzărul o să-mi înflorească de trei ori în primăvara asta. Uite așa!

Daaa, de două ori deja a înflorit. Prima oară a înflorit rămurica pe care am pus-o în sticluța cu apă de Sf. Nicolae, că așa e tradiția. Bine, tradiția era cu crenguța de măr, da' de unde să iei măr în buricul orașului? M-am adaptat, am folosit zmicele din zarzărul din spatele casei care au înflorit fain-frumos prin ianuarie, cât să mă liniștesc și eu că, iată,  vin vremuri bune. După ce s-au scuturat florile nu m-am îndurat să arunc crenguțele, mai ales ca aveau mugurași de frunze după care au apărut  și ditamai mustățile de rădăcini. Cum să arunci așa ceva, spuneți, cine mai are pomișori  la borcan?

A doua oară a înflorit zarzarul din spatele casei fix azi noapte. Ieri înmugurit, azi dimineață înflorit, alb ca o mireasă, așa mi-a bucurat dimineața...

Și a treia oară? De unde trag eu speranța că va înflori și a treia oară? Păi... o să îl rog eu frumos. Și dacă n-o să poată, și îl cred că n-o să poată că e și el un biet pomișor, o să îl ajut eu. Stând așa aproape unul de celălalt și studiindu-ne și admirându-ne reciproc sper să înflorim pentru a treia oară împreună. Într-un șirag de mărgele.

Cu fetele și băiatul

De câteva zile... răsfăț! Ambele fete acasă, stăm înghesuite una în alta, cu treabă sau doar cu vorbă, e bine! Când vine tati seara, tabloul devine complet, e ca pe vremuri. Of, pe vremuri, adică acum un an.

Ieri am avut curs de gătit. S-a gătit la 6 mâini și 4 feluri de mâncare. De post, de dulce, și de fără sare. Eu am făcut mâncare pentru mine și tati, ele pentru ele. Nu le-am ajutat cu nimic, decât cu "indicățiili". Că până când?

A fost interesanto-amuzanto-periculos. Periculos și din cauza mea, pentru că din exces de zel am vrut să fac o rocadă între multele crăticioare dogoritoare de pe aragaz și, ghinion, aproape mi-a luat foc prosopul cu care încercam să fac manevra. (Tre' să-mi cumpăr mănuși!) Asta a fost una. Apoi cineva a pus crăticioară pe foc, fără absolut nimic în ea și s-a dat la discuții,  un alt cineva a mers cu buretele de vase șiroind de apă prin casă... D-astea de numa' la master-chef mai vezi.

Dar una peste alta mâncarea a ieșit foarte bună, chiar așa zbuciumat cum s-a născut. Am anunțat și un examen de absolvirea "cursului" de gătit. Adică vor găti fetele, eu și "indicățiili" mele vom dispărea din peisaj și vom aștepta invitația la masă. Dar stați puțin, cursul e abia la început, deci examenul, hăt, departe!

După masă Ioana a venit cu ideea să facem atelier. Bine, facem, dar hai să rezolvăm mai întâi niște sarcini oribile. Un pica de curățenie și un pica de cămăși călcate. Repartiția s-a rezolvat democratic, Ioana cu aspiratorul, Maria cu cămășile lui tati.  Aaaaa, asta cu cămășile lui tati e o poveste în sine...

Se uită tati de dimineață prin șifonier și-l aud mustăcind. Adică nu-l aud, că are un mustăcit pe care mai mult îl bănuiești, e ca un plescăit așa... Dacă nu-l cunoști ai zice că-i plouă în gură după ceva, dar nuuu... Închide șifonierul, se uită la cămașa cu care fusese cu o zi în urmă, se mai fâțăie, mai plescăie. 

- Ce, n-ai nicio cămașă călcată?

- Nu prea.

- Da' asta ce-are?

- E galbenă.

- Nu e galbenă.  E crem. Și e nou-nouță și e și călcată.

- N-o iau p-asta.

- Treaba ta. Atunci ia-o p-aia de ieri.

- Haaai că o iau p-asta galbenă... Dar o să arăt ca foamea.

Eu l-am mângâiat cu privirea aia a mea dulce-acrișoară-oțețită:

- Ți-amintești că eu ți-am făcut cadou cămașa asta, da?

- Daaa, știiiiu...

Câteva ore mai târziu, fix când călca Maria cămăși, primesc mesaj nesperat:

- Chiar e mișto cămașa... O să o mai îmbrac...

- Te-au lăudat gagicile, cu siguranță.

- Nu, m-am uitat în oglindă.

Oh, da! Păi atunci să mai cumpărăm, zic. 

Știți cumva magazine care au NUMAI cămăși galbene? Și eventual au și vreo ofertă de genul "la 10 cămăși cumpărate primești o oglindă în care să te oglindești în mărime naturală, sau măcar până la brâu" ? Că aș fi foarte interesată... 

E doar al meu si mor după el

Am avut și eu un regret. Că fetele mele multă vreme n-au fost dornice să poarte din  mărgelele, broșele, cerceii, bentițele și alte lucruri pe care le-am tot migălit în utimii 10 (zece!?) ani. De admirat le admirau, dar despre multe dintre ele îmi spuneau clar că nu le-ar purta.

Dar să vezi minune... Lucrurile s-au schimbat radical, acum își doresc o împărțire jumi-juma a TOT ce mai avem disponibil. Ba chiar au lansat comenzi. Pentru uzul personal, să ne înțelegem.

Am rămas siderată.

- Păi prin ce vrajă v-ați transformat voi așa? 

- Ei, eram și noi mici, măi mami. După ce termini mărgelele astea, poți să îmi faci și mie unele identice?

Cu bentițele n-au prea fost probleme din astea, Ioanei mereu i-au plăcut. Merge și la școală cu ele, că na, dacă nici la liceul de artă nu poți să îți exprimi creativitatea, atunci unde? Merge si vara și iarna cu ele pe cap, e cumva brand-ul ei... Fata cu florile.

Maria era însă împotriva lor, pe motiv că nu îi stă bine sau că nu are unde să le poarte. Până înt-o zi când i-a sărit țandăra și a zis: soro, știi ceva, ție ți-a făcut mami o groază de bentițe. Asta cu maci e a mea! 

Și pentru că m-am făcut mare afaceristă, am vrut și eu ceva în schimbul nenumăratelor bentițe înflorate la care mi-am lipit și cusut degetele pentru Ioana. I-am zis să conceapă un stiker special pentru mine, doar pentru mine, să mi-l lipesc eu pe agende, pe frunte, sau pe unde mai dorește suflețelul meu. 

Și ea a făcut asta. Un autoportret. Și e doar al meu. Și evident mor după el! 

Dezmorțeală

Ziua asta a început frumos, cu soare. Faptul că sunt ambele fete acasă îmi umple inima de fericire. Nu sufăr că a plecat Maria la facultate. Mi-e dor de ea, clar, dar știu că plecatul ăsta de acasă e un rău necesar, un bun pentru ea. Iar când vine acasă atât de radioasă și atât de încântată că ne vede mă înmoaie complet.

Săptămâna asta a fost Ioana pe la ea, șingură, cu trenul, s-a descurcat de minune. S-au plimbat, au fost prin ceainarii, au fost împreună și pe la facultate, au petrecut timp frumos împreuna. Au venit a doua zi obosite și încântate amândouă. Deci copilul mic s-a făcut și el mare, iar eu dau pe-afară de mândrie, mor după fetele mele și spun asta de câte ori am ocazia. 

Facebook-ul îmi aminteste că anul trecut pe vremea asta eram la Malaga, culmea, tot după o ieșire din spital. Cât de frumoasă a fost excursia aia... Mă bucur că măcar despre asta am scris pe blog și o să pot să recitesc oricând o să doresc să-mi reamintesc întâmplările și oamenii minunați din zilele alea.

Păcat că nu am continuat și cu restul ieșirilor din anul trecut, cel putin Portugalia merita un maaare "capitol". 

Sper, dar nu bag mâna în foc, ca la ieșirile viitoare să mă mobilizez mai bine și să aștern două vorbe despre tot ce văd, simt și trăiesc frumos pe unde merg. Pentru mine în primul rând.

Valiza e mereu prin preajmă, la o adică bagajul se poate face în doi timpi și trei mișcări.  Altele ar fi problemele... Spre exemplu, una ar fi pisica. Nu știu dacă ne-ar mai permite să plecăm fără ea. 

Am ajuns in punctul ala

Ieri, pentru că am primit un mesaj care m-a emoționat, legat de lipsa mea indelungată  de pe blog, m-am apucat să-mi recitesc scrierile. Mi-a prins bine. Uitasem mare parte din întâmplările mărunte pe care le povesteam într-o vreme aici. Și am realizat că întâmplările astea mărunte atârnă la fel de greu ca și evenimentele mari-mari care-ți rămân în memorie toată viața. 

Multe-multe uitasem. Cine ține minte că acum  patru ani cand spăla vase s-a furișat copil  pufos și tăcut și i-a dat un pupic dulce pe obraz? Și peste doar căteva minute apare și celălat lujerel de fată, să mai pună un pupic, la fel de tandru și tăcut pe obrazul mamei... Astea nu se țin minte de la sine, dar fac atât de bine să le citești.

După ce m-am "lecturat" cateva ore, am rămas pe gânduri. Unele lucruri le-am văzut altfel după ce le-am recitit. Parcă s-a aprins un bec. Nici nu stiu dacă eram veselă sau tristă cănd am terminat de citit, știu doar ce am gândit. Modestia e o porcarie! Nu e deloc o calitate, e un defect care-ți face rău. Și atunci am recunoscut pentru prima oară, cu glas tare, să mă audă jumătatea mea:

- Hai, măi, că scriam mișto!

- Păi când îți spuneam eu... nu mă credeai. Și n-ai mai scris de un an.

Sigur că nu îmi cer scuze pentru lipsa de modestie. De ce? Pentru că simt că am ajuns in punctul ăla în care, dacă îmi vine să zic, hai, că suntem o familie mișto, și asta se întâmplă frecvent să zic, să îmi fac un bine și să fiu și mai specifică, cu un "și și eu sunt o femeie mișto!".  

Asta părea ceva de neconceput acum câteva zile. ACUM NU MAI E!

Cel mai traseu spectaculos ever!

Uite că am încheiat vacanța în Spania și nu am reușit să termin măcar povestea primei zile de hoinărit. Norocul meu că am învățat ceva de la Ioana.  Am avut cu mine un carnețel în care am așternut "la clad" impresii  pe unde am fost, și cu ajutorul pozelor pot să rememorez ușor "faptele".

Deci, în prima zi a fost vorba de Ronda de Setenil, Setenil de las Bodegas și cel mai spectaculos traseu pe care l-am făcut eu în viața mea... El Caminito del Rey, adica Mica poteca a Regelui. Este un traseu spectaculos construit în 1901 printre munți, scopul lui inițial fiind acela de a facilita accesul muncitorilor la două centrale hidroelectrice. Numele de El Caminito del Rey l-a primit abia în 1921, când regele Alfonso al XIII-lea a participat la deschiderea barajului Conde del Guadalhorce.

Până la intrarea efectivă pe traseu am parcurs o mică distanță pe un drum care nu prevestea nimic din ce urma să vină. 

Am văzut și, în sfârșit, luminița de la capătulul tunelului :)

Traseul acesta minunat de spectaculos nu poate fi făcut decât prin rezervarea biletului din timp. Asta m-a impresionat foarte tare, organizarea exemplară. Noi ne-am prezentat la ora stabilită, cu biletul cumpărat pe net și scos la imprimantă. A fost scanat codul de bare și așa am primit echipamentul de protecție și intrucțiunile de "călătorie".

Indicatorul

Și traseul. Pe care am exclamat de nenumărate ori: nu pot să cred, așa ceva nu există!!!

 Chestiile alea mici cu căști albe suntem noi, turiștii.

  

Dacă mi-ar fi zis cineva cu două săptămâni înainte, când mă țineam de toți pereții prin spital, că o să ajung în curând să mă țin de astfel de pereți, l-aș fi trimis la plimbare. Dar uite, am ajuns eu la plimbare. Și ce plimbare!!!

S-a întâmplat și o chestie amuzantă. Traseul ăsta este destul de întortochiat. Eu făcând poze am rămas oarecum în urmă. Și cum mergeam eu în pas vioi (cât de vioi permitea poteca), am dat de Dana pe care o poza Cosmin de pe partea cealalta a muntelui. O distanță considerabilă, cam ca în poza de mai jos. Cosmin îi facea cu mâna Danei, cu aparatul la ochi, Dana îi făcea cu mâna lui Cosmin. Și apar și eu, mă așez lângă Dana, îi fac cu mâna lui Cosmin și-i zic veselă Danei: Ete, mă bag și eu în poza voastră, na! După care îmi continui pasul săltat fără să aștept reacția Danei.

După vreo sută de metri dau de Dana și de Cosmin. Ups, dacă ei sunt în fața mea, atunci în spate cine e? Mă întorc și văd o persoană necunoscută. Deci, da, am stricat poza cuiva, nu erau prietenii mei. Sper că atunci când au văzut poza s-au întrebat cine era persoana aia preietenoasă și nicidecum cine e nebuna care le-a stricat poza :)

Am citi despre acest faimos Drum al Regelui că în timp s-a degradat foarte tare și a devenit foarte periculos, astfel că în 2001 a fost închis pentru reabilitare. Abia în 2015 a fost redeschis și  acum plimbarea pe podețele la 100 m înălțime deasupra râului putându-se face în deplină siguranță. Pe unele porțiuni au rămas și podețele vechi, nepracticabile, le-am vazut și noi  se pot vedea și în poza de mai jos.

Un alt lucru spectaculos, dacă mai era nevoie, a fost "balconașul" din sticlă pe care m-am așezat împreună cu jumătatea. Aș putea să mă dau rotundă și să zic că a fost floare la ureche să privesc cum mi se întinde prăpastia la picioare, că aveam încredere că e totul safe, dar... nu, n-am privit nici măcar o secundă în jos. Am privit prin geam doar înainte și după ce am părasit "balconașul". Sunt o vitează, ce să mai ...

Un alt punct care îți putea da frisoane, dar mie nu, că v-am zis, sunt o curajoasă, a fost podețul ce unea cei doi versanți.

Eu am făcut o greșeală. Pe traseu am vrut să fac o poză ca o divă, deci mi-am scos casca de protecție și când am pus-o la loc nu am mai fixat-o bine. 

Atunci când am început să traversez podul, bătea vântul destul de tare și eu eram procupată nu numai să mă țin bine de marginile podețului ci și să-mi păstrez casca pe cap. Așa că a fost un pic creepy să mă balansez pe podețul ăla cu o mână pe cap și cu una pe podeț. Și cu ochii bineînțeles doar înainte, ca o fată curajoasă ce sunt.

 

La ieșirea de pe traseu, după un mic drumușor parcurs, am dat de autobuzul care ne-a dus la locul unde parcasem masina.  (V-am zis, organizare exemplară!)

După o așa primă zi de Spania, ne-am întors la Malaga, obosiți, înfometați dar uimiți de tot ce am vazut. Și după ce au trecut aceste câteva zile, tot zic că El Camini del Rey este cel mai traseu spectaculos ever! :)

Setenil de las Bodegas

După ce am plecat de la Ronda, aveam în plan să mergem să vizităm o altă localitate aflată la 17 km, cu un nume care a dat naştere la diverse glume în grup, Setenil de las Bodegas. Pe cei care se dădeau loviţi (de fapt numai unul) îi încurajam să meargă mai departe la Setenil de las Bodegas, că la asemenea nume sigur găsim bodegă lângă bodegă şi acolo o să îl aştepte o bere rece.

Am făcut noi mişto dar după  ce am studiat puţin problema ne-am dat seama că glumeam degeaba. Setenil vine din latinescul "septem nihil" - de 7 ori nimic, şi se referă la faptul că armatele creştine au recucerit teritoriul ocupat de mauri abia  după şapte încercări eşuate. Iar denumirea completă a devenit Setenil de las Bodegas mai târziu, după ce au apărut şi podgoriile de vin pe lângă plantaţiile de măslini şi migdali. Acum nu mai există, din păcate podgoriile de viţă de vie, dar denumirea a ramas Setenil de las Bodegas.

 Unele case au la propriu ca si acoperis muntele. 

Localitatea este renumită pentru casele albe care au fost construite prin lărgirea peşterilor săpate în stâncă. E ceva spectaculos. Noi am rămas fără grai. Eu m-am felicitat că nu am vrut să desckid niciun link, nu am vrut să văd înainte nicio poză cu locurile în care urma să venim pentru că voiam să fiu surprinsă. Şi apoi ştiu că nicio poză nu poate descrie fidel realitarea. Aşa că eu efectiv nu mă puteam opri din exclamat: Wow, nu pot să cred, aşa ceva nu există. Doamne, ce minunăţie!

Cine-şi făcuse temele (nu eu, că eu sunt repetenta clasei: )), adică citise pe net despre Setenil de las Bodega ştia unde se mănâncă bine, aşa că ne-am dus la o bodegas umbrită efectiv de o stâncă. Mâncarea a fost, cum să spun eu... depinde pe cine întrebaţi. Viţelul meu arăta foarte-foarte bine dar era atâta de în sânge că aproape mişca în farfurie. Nu, n-am putut, l-am pasat Omului care a fost extaziat. Eu am luat coastele lui de miel. Au fost bune, dar mielul nu e preferatul meu. Ca să o scurtez, băieţii au fost încăntaţi de meniu, dar pentru fete a fost prea în sânge. Nişte sclifosite! :)

Aici la umbreluțele astea am mâncat

Ca să facem o recapitulare, Ronda si Setenil de las Bodegas au însemnat jumătate din prima zi de stat în Spania. Tot ce am văzut până aici a fost spectaculos, dar ce a urmat...

În episodul următor

Ronda de Setenil

După ce am aterizat în Malaga am mers să luăm maşina. Mi-a plăcut cum a fost organizat totul, agenţia care ne închiriase maşina ne-a dus cu un microbuz până la locul unde era paecată maşina cu 7 locuri pe care o rezervasem. Super faină maşina, nu că m-aş pricepe la maşini, dovadă că nici nu ştiu ce fel e, dar ca idee aşa, mare lucru să ai o maşină la dispoziţie, ca să nu stai după trenuri şi autobuze dacă vrei să vezi multe locuri aflate la distanţe mari unele de altele. Ceea ce am şi făcut. În trei zile am ajuns în locuri în care am exclamat de trei ori pe minunt: Oh, Doamne, nu credeam că o să văd aşa ceva vreodată.

După ce am ajuns la apartamentul închiriat, foarte fain şi ăsta, într-o zonă super centrală, am plecat să vedem oraşul noaptea. Foarte frumos, foarte curat, foarte diferit de... Lăsaţi că aici nu facem comparaţii.

Străduţele sunt înguste, am găsit destule bodegas deschise până târziu în noapte, într-un se cânta afară la diverse intrumente şi lumea stătea ca la spectacol, inedită imaginea pentru mine.

Tinereii ăştia doi, nu mă întrebaţi, nu ştiu cine sunt. Or fi în luna de miere... :)

Cam aşa arată toate străduţele în zona în care stăm. Iniţial am intrat în panică, aoleu, casele astea sunt atât de aproape una de alta, s-a zis cu somnul meu. Dar, surprinzător, nu se aude mare gălagie, blocul pare nelocuit, deşi nu e, nu aud niciun zgomoţel de la vecinii de sus, stânga/dreapta, nu se aude muzică prin pereţi, nu ţipă nimeni. Decât beţivii pe stradă se mai aud pe la ora 4, că au şi ei petrecăreţii lor care se întorc dimineaţa acasă cu chef de cântat. Ca ăia din dimineţa asta. Dar eu nu m-am supărat pe ei, cântau frumos şi apoi dacă nu mă trezeau ei eu nu mai apucam să scriu nimica, fiindcă în curând se trezeşte toată lumea şi plecăm la Sevillia.

 

Vedere de pe terasa de pe acoperişul blocului unde stăm. Ne propusesem să bem cafeau în fiecare dimineaţă aici, dar suntem aşa grăbiţi dimineaţa spre alte destinaţii că nu am fost la tereasă decăt în seara sosirii.

Noaptea prin Malaga.

Nu luceşte pe jos că ar fi plouat, luceşte pavajul, de meseriaş ce e.

Cum ca la noi asfaltul, cum ar veni.

Am văzut de la depărtare magazinul ăsta cu uşa deschisă şi cu lume mişunând în el şi mi-am: ia uite şi la ăştia, mari iubitori de lustre mai sunt de ţin magazinul deschis şi noaptea. Dar m-am apropiat şi mi-am dat seama că nu sunt lustre. Ar fi trebuit să mă prind de la depărtare, că prea nu-şi rupea nimeni gâtul uitându-se în sus după lustra vieţii...

Da, nuş`ce să zic, e inedit modul ăsta de depozitare al cărnii dar dacă mă întrebaţi pe mine, aş prefera-o la frigider.

Deşi suntem de trei zile aici, Malaga n-am prea văzut-o pe lumină de zi, am avut program făcut încă de acasă, nu de mine bineînţeles că eu sunt cam împrăştiată, de cineva foarte organizat şi foarte planificat, care şi-a propus să vedem cât mai multe locuri interesante din Malaga şi din împrejurimi. Avem orar pe zile,şi chiar şi pe ore pentru locurile la care avem bilete cumpărate dinainte. Pentru Malaga e prevăzută o bătaie de două zile... Adică Malaga va fi bătută la pas, fără maşinuţă, timp de două zile, la sfârşit.

.

Pentru prima zi am avut planificate nişte localităţi absolut minunate. 

Primul, oraşul antic Ronda de Setenil.

Un canion desparte oraşul vechi de oraşul nou şi ceează un peisaj inedit. 

În Plaza del Toro din oraşul nou se află o arenă, normal.A doua ca mărime din Spania, inaugurată în 1785, care este încă folosită, am aflat eu cu uimire. După ce am dezbătut pe tema asta cu prietenii mei am ajuns la concluzia că e prea veche tradiţia asta cu taurul în arenă ca să o poată anula vreo lege. E ca şi când ai da o lege să-i interzici românului să-şi taie porcul cum vre el. Ah, stai că s-a dat. Aşa, si?

Nisip din arena asta am luat şi eu un pumn, sper că nu s-o supăra nimeni. Copilu mic m-a rugat sa-i aduc într-o sticluţă nisip de pe o plajă. Cum până acum nu am ajuns la nicio plajă, zic să nu mă întorc cu sticlţa goală.

Despre Setenil de las Bodegas, a doua localitate absolut incredibilă vizitată în prima zi sper să apuc să povestesc mâine, că acum mă grăbesc spre Granada

Puţin de Malaga

Am mai scris că nu sunt în stare să ţin secrete. Partea bună e că încerc să mă "tratez". Spre exemplu acuma, plecarea la Malaga am încercat să o ţin secretă şi oarecum mi-a ieşit. Dar nu mai e niciun secret, sunt la Malaga, deci să curgă poveştile!

Începem cu bagajele, da? Jumătatea mea, printre multe defecte are şi o calitate, nu-şi face bagajele decât în ziua plecării. Pe mine chestia asta mă disperă pentru că încep întrebările, unde-mi e bluza de trening?, ştii ceva de şapca mea? ş.a.m.d. De data asta am pus piciorul în prag şi în seara de dinaintea plecării, pe la 10 am zis: dacă nu-ţi pui lucrurile în valiză în seara asta eu mă supăr rău de tot. Acuma sunt dispusă să răspund la întrebări, dacă nu ştii pe unde-ţi este vreun lucru, ACUMA îţi spun, mâine oferta nu mai e valabilă. Răspuns: "mie mi-e somn". Bineeee

Dialog la 6 dimineaţa cănd jumătatea făcea bagaje iar eu mai leneveam în pat, fiindcă partea mea de valiză era completă, şi aveam chef să bântui pe net dar nu ştiam unde îmi lăsasem telefonul:

- Tati, mi-ai văzut şi mie telefonu?

- Era pe aici, dar nu-l văd.

- Dacă vrei să-ţi spun unde-ţi sunt blugii mi-aduci telefonul.

- De ce faci tu d-astea cu mine?

- Fiindcă presimţ că acuma or să înceapă întrebările alea la care nu vreau să răspund, aşa că dacă vrei să îţi spun unde sunt blugii, hai şi bluza de trening, vii cu telefonul. Ce tare suuunt!!!

-Tati, pune-mi şi mie o carte pe telefon.

- Mă mai gândesc...

- Îţi trebuie şapca?

- Ce zici tu acolo?

- Şapca, vrei să ştii unde ţi-e şapca? ... Ups, asta nu ştiu nici eu unde e. Of, cu asta nu pot să te şantajez, dar lasă că iau o carte adevărată de la fete.

Cam aşa a decurs dimineaţa de dinaintea îmbarcării, au fost gata în cele din urmă bagajele, fără să răspund la întrebări şi fără să mă duc EU să caut ceva. Bine, i-am căutat fâşul de ploaie, că m-am oferit eu... De cântărit nu am cântărit valiza că nu aveam cu ce, dar am zis, asta e, plătim ce depăşeşte greutatea permisă, cât poate să fie? Înainte să o închidem, Omu a zis că nu prea ne-ar trebui prosoape, am scos unul şi am păstrat unul mic aşa just in case. După ce am scos-o afară în curte, în timp ce aşteptam prietenii cu care am plecat, am strigat la Om să scoată adidaşii mei că presimt eu că n-o să am nevoie. Şi ce să vezi? La aeroport valiza atârna numai bine, o juma de kil de-avea în plus, ne săreau 50 de euro din buzunar.

De zborul cu avionul ce să zic? A fost aproape în regulă, doar de două ori m-a luat cu rău de la stomac. Prima oară imediat ce am urcat în avion pentru că era lume multă care-şi căuta locul şi simţeam că nu am pic de aer, dar am dat drumul la erul condiţionat şi s-a rezolvat problema. A doua oară tot de la aer, când au scos ţiganii din faţa mea salamul din traistă. Nu s-a mai rezolvat cu aerul condiţionat, dar am încercat să văd partea bună a situaţiei, dacă-l aduceau pe Salamul ălălalt nu l-ar fi dovedit într-un sfert de oră, aşa am scăpat mai ieftin.

Of, abia m-am apucat de povestit şi strigă lumea la mine să las scrisul că ne aşteaptă gibraltarul. Ce să fac? Mă duc, dar iau şi jurnalul după mine.Tot scriu! Hai pa, că mă linşează ăştia :)

New mami

Copilu' mic:

- Mami, îmi place de tine... Șuvițe ți-ai făcut, agendă de călătorie veselă ți-ai luat, roz cu sclipici, pix asortat ai, haine noi ți-ai cumpărat, tocul negru de ochelari l-ai schimbat cu unul mai vesel, portofel nou ai, ce să mai, ești o new mami.

- Ai uitat de pijamaua cu rățuște.

- Ah, daaa... și de unghiile roșii cu care ai venit azi. Nu cred că le-ai mai avut vreodată așa de roșii.

- Ba da, atunci când am fost la Viena.

- Ah, păi tu numai când pleci îți faci unghiile roșii. De ce nu ți le faci mereu, că-ți stă bine.

- Nu-s obișnuită cu ele așa roșii. Chiar și-acum mă gândesc să le dau cu un lac, ceva, pe deasupra, să mai estompez culoarea asta turbată.

- Ba nu dai cu nimic! Păi ce facem noi aicea? Ne întoarcem la vechea mami?