Am ajuns in punctul ala

Ieri, pentru că am primit un mesaj care m-a emoționat, legat de lipsa mea indelungată  de pe blog, m-am apucat să-mi recitesc scrierile. Mi-a prins bine. Uitasem mare parte din întâmplările mărunte pe care le povesteam într-o vreme aici. Și am realizat că întâmplările astea mărunte atârnă la fel de greu ca și evenimentele mari-mari care-ți rămân în memorie toată viața. 

Multe-multe uitasem. Cine ține minte că acum  patru ani cand spăla vase s-a furișat copil  pufos și tăcut și i-a dat un pupic dulce pe obraz? Și peste doar căteva minute apare și celălat lujerel de fată, să mai pună un pupic, la fel de tandru și tăcut pe obrazul mamei... Astea nu se țin minte de la sine, dar fac atât de bine să le citești.

După ce m-am "lecturat" cateva ore, am rămas pe gânduri. Unele lucruri le-am văzut altfel după ce le-am recitit. Parcă s-a aprins un bec. Nici nu stiu dacă eram veselă sau tristă cănd am terminat de citit, știu doar ce am gândit. Modestia e o porcarie! Nu e deloc o calitate, e un defect care-ți face rău. Și atunci am recunoscut pentru prima oară, cu glas tare, să mă audă jumătatea mea:

- Hai, măi, că scriam mișto!

- Păi când îți spuneam eu... nu mă credeai. Și n-ai mai scris de un an.

Sigur că nu îmi cer scuze pentru lipsa de modestie. De ce? Pentru că simt că am ajuns in punctul ăla în care, dacă îmi vine să zic, hai, că suntem o familie mișto, și asta se întâmplă frecvent să zic, să îmi fac un bine și să fiu și mai specifică, cu un "și și eu sunt o femeie mișto!".  

Asta părea ceva de neconceput acum câteva zile. ACUM NU MAI E!