Cu nestare

M-am întors de la țară.  Dacă scriu înseamnă că am supraviețuit. Bine că nu erau pomii înfloriți că muream instant.

Am trecut întâi pe la cimitir de am aprins lumânări. Chiar azi sunt 6 luni de când a murit tata. Le-am arătat fetelor și celelalte cruci și le-am spus fiecare a cui e, Marișca, tanti Vuța, părinții lui Nelu... Au fost uimite că toate-toate rudele sunt îngropate în morminte alăturate. Așa e la noi.

După aceea am oprit la noua adresă a Miuței. A ieșit din coteț și a început să latre de cum ne-am dat jos din mașină. Parcă era pe arcuri, nu știa la care să se ducă mai întâi. S-a lăsat cu lacrimi  și nas roșu. Cineva care era în vizită și nu știa povestea câinelui i-a zis Mariei "nu-ți fie frică, câinele e blând, nu te mușcă". "Normal că nu mă mușcă, e câinele meu!", a replicat urgent Maria pe ton oarecum tăios.

Acasă am descuiat cu greu poarta, n-am vrut să las pe nimeni să mă ajute, că doar nu-s copil.
Iar a fost ciudat. Am dat o tură prin toate camerele, am deschis uși și geamuri și dulapuri...dar n-am putut să stau în casă. Oricum era mult prea frumos afară, am stat o vreme pe treptele din fața casei și am studiat căsuța bătrânească. Se vede cerul prin țiglele ei, biata de ea. Mă bătea gândul să iau cheia să mai văd ce mai e prinăuntru. Dar neee, nu mi-a trebuit...

Am fost cu toții cam tăcuți, s-au mai umezit ochi, s-au mai înroșit nasuri, și-a găsit fiecare  câte ceva de făcut, dar în principal s-a alergat după soare.

Deși veniserăm pregățiți să mâncăm la măsuța verde, la aer curat și soare domol, aparent nimănui nu-i era foame. Numai mie. Dar fiindcă nimeni nu a votat cu mine PENTRU, am renunțat la idee, m-am supus majorității, m-am suit în mașină, urmând să mâncăm acasă mâncarea plimbată. 

Dar asta n-a fost chiar rău pentru că acasă ne aștepta Cici, a cărei companie ne face mare plăcere, așa că, recunosc, prânzul acasă a fost mult mai vesel decât bănuiesc că ar fi fost la țară.