Azi am facut un drum la Bucuresti si mi-a placut drumul asta... O sa ziceti ca am inebunit sa conduc pe o astfel de vreme. Dar n-am condus eu, fiindca n-am carnet, remember? Eu sunt doar copilot. E necesar cateodata si un copilot la casa omului (sau la masina omului), nu? Cornel a recunoscut ca i-ar fi fost mult mai greu sa razbeasca prin Turcia, verile trecute, daca nu eram eu copilot constiincios, asezat cu ditamai cearceaful de harta in dreapta lui. Atunci am putut eu verifica o teorie pe care o citisem undeva, nu va suparati ca nu-mi amintesc unde, v-am povestit de neuronul ala al meu singuratic, ce sa-i ceri, il menajez si eu... Deci, am citit undeva prin ce se deosebeste, printre altele, o femeie de un barbat. Se pare ca barbatul nu poate asculta simultan doua discutii. Pe care sa le si inteleaga bineinteles. Eu pooooot, si inca cum (scuzati cacofonia). Adica daca stau cu o prietena la o cafea si sotii nostri discuta mai incolo de-ale lor, eu pot sa aud, sa pricep si sa inregistrez tot ce se dicuta in ambele tabere, chiar daca par a fi absorbita total de discutia cu prietena. Acuma m-am cam desconspirat, dar hai, treaca de la mine... Si aici mi-ar place sa aud si parerea barbatilor... Asa... si tot teoria aia mai zicea ca o femeie nu poate urmari harta decat daca drumul de pe harta este fix paralel cu directia de mers. N-am inteles ce vrea sa zica asta decat atunci cand am fost copilot prin Turcia, ca daca drumul meu o facea la dreapta intorceam si eu harta astfel incat liniuta aia de juma' de micron trasata pe harta sa se suprapuna cu axul drumului meu, altfel eram foarte bulversata. Deci, din pacate, cine a zis chestia aia despre femei, jos palaria, avea dreptate... Cel putin in cazul meu.
Ca veni vorba de Turcia, mi-am amintit ca in cele doua drumuri pe care le-am facut am intalnit niste oameni atat de serviabili cum nici nu-mi imaginam ca mai exista. Sa va explic. Prima oara cand am fost, cu mine copilot bineinteles, nu ne-am ratacit nici macar o data. Ah, am uitat, mai eram cu niste prieteni care stiau drumul... Dar oricum, eram si eu cu harta mea care se rotea ca dupa soare, deci am ajutat si eu putin... A doua oara insa, tot eu copilot, noi probabil mai relaxati, ca doar na, nu era un drum nou, am reusit sa ne ratacim de 3 ori. Prima oara am iesit dintr-un oras pe un teren viran, unde se construia de zor, am dat de niste muncitori, le-am explicat ca ne-am ratacit, ce pierdere de timp! Se vedea cu ochiul liber ca ne-am ratacit si oricum oamenii aia nu intelegeau boaba de engleza, noi boaba de turca. Daca a vazut un nenisor ca n-o scoate la capat cu noi, s-a suit in masina noastra, noi intelegand prin asta ca vine sa ne arate drumul. El statea pe bancheta din spate langa fete, eu cu harta mea inutila (la minutul respectiv) in brate. Initial m-am bucurat ca s-a oferit sa ne indrume, dar cand am intrat pe un drum de tara care parca se departa si mai mult de civilizatie, am bagat-o pe maneca, m-a cuprins o transpiratie rece cu toate cele 40 de grade de afara. Nenisorul vorbea non-stop si zambea non-stop iar noi in afara de zambetele lui nu intelegeam nimic. Noroc ca din cand in cand mai arata asa si cu mana si eu care stateam cu ochii pe el ca pe butelie, ziceam: vezi ca arata la stanga, ia-o la stanga, daaa, asa zice, ia-o la stanga, da, pe fundatura asta, da domne ca da din cap ca e bine, fii atent ca acu' tre sa mergi drept in fata, aci la dreapta, aoleu, Corne, in ce ne-am bagat, ce e cu fundatura astaaaa, de ce nu mai e nicio masinaaa, asta ne rapeste, de ce naiba l-am luat cu noi, vezi ca cica tre s-o faci aci la stanga, hiii, uite-aci masini, autostrada, daaa, autostrada, asta e, nenisorule sa-ti dea Dumnezeu sanatate, sau Allah al matale sau cine-o fi, ce bine ca te-am luat cu noi ca ne prindea noaptea pe coclaurile alea. Fiuuu... si nenisorul ala care a vorbit vorbe doar de el intelese si a zambit tot timpul, s-a dat jos din masina, urmand sa faca tot drumul ala inapoi pe jos. Acuma imi cer scuze ca am gandit ce-am gandit despre el, chestia cu rapitul, ma intelegeti, eram si eu putin stresata ...
A doua oara cand ne-am ratacit stiu ca trebuia sa fi ajuns deja intr-un oras si noi aveam cam de multa vreme camp in stanga, camp in dreapta si cam atat, nici masini nu prea treceau, era cam ciudat. Am tras pe dreapta sa se uite si Cornel mai bine pe harta. Nu stiu daca am stat asa in masina cu nasul in harta mai mult de un minut ca a si oprit o dubita, din care au coborat doi tinerei, si astia cu zambet larg pe buze si vorbitori de turca... si-atat. Oprisera fiindca observasera harta aia pe care o consultam noi de zor si s-au prins ca ne-am ratacit. Le-am aratat pe harta unde vrem sa ajungem, ca asa cum pronuntam noi numele orasului nu intelegeau ce vrem sa spunem, ne-au aratat ca tre' sa facem cale intoarsa si sa tinem drumul drept. Noroc ca pentru toate aceste indicatii a fost suficient limbajul semnelor pe care-l stiam si noi si ei. Am intors, muti de uimire, ce chestie domnule, au oprit doar pentru ca PRESUPUSESERA ca ne-am ratacit si au vrut sa ne dea o mana de ajutor. Chiar inainte de plecarea noastra din tara vazuseram la stiri ca se facuse o simulare de accident pe una din soselele patriei, asa de chichi, doar ca sa vada cate masini ar fi oprit sa acorde un prim ajutor eventualilor raniti din masina. Nu va spun scorul ca n-are rost... Si oamenii aia oprisera doar fiindca noi paream... nu accidentati ci rataciti... asta da surpriza. Adica inca una!
Am urmarit noi drumul pe care ni-l aratasera domnii zambitori din dubita, am ajuns in faimosul oras, aici totul trebuia sa fie relativ usor, aveam harta, fuseseram si cu un an inainte, ce putea sa se intample? Ei, se intamplase ca se lucra pe niste strazi, fix pe alea pe care trebuia sa trecem noi, si puteam sa rotesc eu harta aia in fel si chip, puteam s-o si mananc si tot nu m-ar mai fi putut ajuta. Ne-am invartit ce ne-am invartit, cand am realizat, a treia oara, ca ne-am ratacit, am pus ochii pe un taximetrist. Numai ca pana sa-l abordam noi el a oprit masina, a incuiat-o si s-a indreptat frumusel spre intrarea unui bloc. Probabil isi terminase tura. Nu mai stiu cum l-om fi strigat, cert e ca i-am atras cumva atentia. Bineinteles si el era paralel cu limba engleza, dar insista sa ne explice in turca, asta m-a uimit foarte tare la toti, se vedea pe fata noastra ca nu pricepem boaba, dar ei continuau sa ne explice. Daca ne-a vazut dezamagiti de discutia purtata, ca dupa cum gesticula el si arata si la stanga si la dreapta si iar la stanga si iar la dreapta, noi am realizat ca nu vom sti niciodata UNDE sa facem la stanga si la dreapta alea pe care ni le arata... s-a suit omul in masina, ne-a facut semn de "folow me" si ne-a scos la liman. L-am trecut si pe el pe lista celor pentru care trebuie sa ne rugam de sanatate si ne-am vazut de drum.
Da, cam asta a fost experienta mea de copilot in Turcia. Ei, dar daca nu se intamplau toate astea, ce mai povesteam eu aici? Ah, da, despre drumul la Bucuresti, ca de la asta pornisem...
Azi... cred ca am fost de si mai mare ajutor prin Bucuresti. Nuuuu, aici nu mi-am mai luat harta. Dar tot am fost de ajutor. Cand ne-am impotmolit (de 2 ori!) in zapada, cu coada de cateva masini in spate, cine s-a dat jos sa impinga de masina? Eu! Ce daca nu am decat vreo 50 de kile, puterea exemplului s-a vazut imediat. Cand au vazut soferii din spate o furnica impingand un elefant, au sarit repede din masini si-au dat o mana de ajutor. Era si interesul lor, patinam noi inca juma' de ora, patinau si ei tot atat in spatele nostru... As putea sa bag mana in foc ca daca nu eram eu, Cornel ar mai fi turat si acum motorul prin Bucuresti. Pe cand asa... sta bine mersi si citeste cu cana de ceai aburind langa el...
Ma duc si eu sa citesc...