Ce mai vânez și eu

Petrec mult timp în bucătărie și cu toate astea, nu e niciun secret, nu mă topesc după bucătăreală. Să ne înțelegem, nu-mi place să fac mancare, dar fac. Că na, am familie de hrănit, copiii în creștere care dacă nu găsesc mâncare prin oale, îmi rod urechile ☺. Adică în frigiderul meu e foarte posibil să găsești o ciorbiță, un felul doi,  vreun desert acolo, mai rar să lipsească toate trei. De aceea una lume,  din familie, sau din afară, e foarte bulversată. Dovadă discuția avută  cu Maria, care pleacă cu ghiozdanul atârnând și mai greu din cauza a ceea ce ii pun eu de mâncare în el. Cică  ii pun atât de multă mâncare încât "au loc" să  se înfrupte din ea și niște colegi de clasă.  Da, nu-i cunosc pe toți dar sunt sigură că sunt aceia care i-au urat de ziua ei, pe Facebook,  să fie sănătoasă și să aducă în continuare multă mâncare la școală, "ca să nu murim si noi de foame". 

 Zice copilul mare într-o zi:

- Mami,  colegii mei nu prea înțeleg cum vine aia că tu urăști să  faci mâncare și totuși faci. Că uite, nici mamei lui X nu-i place să gătească și chiar NU gătește. Adică la ei în casă numai tatăl e responsabil cu această activitate (unde n-am și eu norocul ăsta?) . 

Eu,  surprinsă că a avut loc o astfel de discuție la școală, zic:

-Ei, tu crezi că dacă as fi singură pe lume aș mai face mâncare doar pentru mine? Roșii cu brânză ar fi toată viața.

A doua sau aa treia zi stăteam afară cu jumătatea mea și scoteam sâmburii de la cele 2 tone (glumesc) de prune aduse de la țară,  din care, se știe,  am făcut 49 de borcane de gem.  Stăteam de vorbă despre una, despre alta și cum tocmai mâncaseram o minunată fripturică de iepure făcută după  o rețetă nouă  (să trăiești frate-meu că mi-ai trimis-o! ) ii povestesc și despre discuția de mai sus. 

Și atunci jumătatea mea zice ceva de genul:

- Ți-o fi placand  ție nu ți-o fi placând să gătești  dar adevărul  e ca faci mâncare bună,  gustoasă...  ce să mai, pe gustul meu. 

La care eu zic:

- Păi vezi,  uite d-asta fac eu mâncare,  vânez like-uri!

Și ne-am uitat unul la altul și ne-a umflat un râs... că prea fusesem sinceră. Cu greu ne-am mai oprit. 

Eu n-aș prea fi vrut să recunosc,  dar asta e,  mi-a luat-o gura pe dinainte,  fac mâncare bună pentru like-uri!  Nu pe Facebook,  ci în bucătărie,  așa în direct. Iar o  farfurie goală-goală se încadrează la categoria "big like"  care  s-ar traduce cu... "din asta să mai faci" 

Deci da,  uite,  dau și-n scris,  vânez like-uri! ☺

Cum am putut sa uit?

M-am intors la blogulet. 

Eu vara nu... dorm, era sa zic, si nici nu era departe de adevar, sunt o super sensibila, caldura, zgomotele (era sa zic ale orasului, dar stati linistiti, nici la tara mea nu mai e pacea si linistea de pe vremuri), nu ma prea lasa vara sa ma odihnesc cum trebuie. Dar nu despre somn voiam eu sa zic ci despre scris. Vara n-am chef si pace. Si la urma urmelor nu e nicio nenorocire, nu mi-am propus sa scriu in fiecare zi, nici sa castig vreun premiu... Daca-mi pare rau de ceva e de momentele alea dulci pe care le traiesc aici in familie, care s-ar putea pierde in uitare daca nu ma invrednicesc sa le scriu. Cam asta e regretul meu, ca as putea sa uit fleacuri. Cam ca acesta:

- Mami, iti mai aduci aminte, cand eram eu mica-mica si aveam un butoi cu apa langa pompa si toti pomii erau plini de omizi si eu luam cate una si-o bagam in butoi si-i ziceam: "vino draguto sa-ti fac o baie"?

- Nu, nu-mi mai amintesc.

- Ei, nu se poate, ca de la tine invatasem asta, tu ai facut prima oara asa.

- Asa o fi, dar nu-mi amintesc.

- Hai maaai, cum sa nu-ti amintesti? Pe una, pe care o chema Alis, am pastrat-o si am facut-o animalul meu de casa, a stat multa vreme intr-o cutie pe scara. Nici de asta nu-ti amintesti?

- Asta parca, parca imi amintesc... Dar cum a stat ea asa cumintica in cutia aia, cum de n-a evadat?

- Nu stiu... A stat acolo pana s-a transformat in fluture si a plecat. Eu ii dadeam frunze si ea era multumita...

In cele din urma chiar mi-am amintit. Stiu ca a fost o vara ciudata, in care toti pomii se imbracasera cu o panza ca de paianjen si erau sufocati de mii de omizi. Aratau tare ciudat, uneori gaseam omizi si pe jos, erau peste tot prin curte. Sunt sigura ca am recurs la acest siretlic cu baia pentru omizi ca sa nu sperii fetele. S-a transformat totul intr-o (ciudata) distractie.

Cum am putut sa uit? :)

Miercurea fara cuvinte

Stiu sigur ca la iarna o sa-mi fie dor de...

... verde!

Miercurea fara cuvinte

Cum am câștigat o zi pierdută

În zilele astea de sfârșit de vacanță am tot oscilat intre a lăsa fetele să  doarmă cât vor ele,  și a le face un program cât de cât apropiat de cel de la începerea școlii, că, mă gândeam eu, o sa fie greu să se trezească la 7 dacă acum se trezesc la 10 sau chiar mai tarziu. Încercări. Uneori am reușit,  alteori nu.  
Azi nu am mai depus niciun efort,  în niciun sens.  După o noapte în care nu prea am dormit fiindcă nu m-am simțit bine,  spre dimineață am adormit,  și am dormit.. și am dormit pana la 12, când a venit copilu' mic la mine. Ți-e foame?  "Nu."  Vrei sa ne uitam la un film? "Bine." Hai bagă-te aici plapuma lângă mine.  
Și ne-am uitat la o comedioara cu Pierce Brosnan pana când au început sa ne chioraie matele de foame. Atunci am hotărât să ne facem de cap până la capăt. Am dat sa se înregistreze filmul și am plecat amândouă la bucătărie unde în 20 de minute am făcut doua pizza (aveam blaturi cumparate),  o ciocolata caldă ei și o cafea mie și am venit cu toate astea la mine în dormitor.  Deci da,  am mâncat în pat,  cu ochii în televizor, am ciocnit cafeaua mea cu ciocolata ei,  tot în pat.  A fost ziua "Singur acasă...  cu mama",  cum a zis foarte încântată Ioana.  Am uitat de tot ce aveam planificat pentru ziua de azi, oricum nu ma simțeam în stare sa fac ceva și mi s-a părut binevenita aceasta pauza de la... de la orice.  
Și dacă ma întrebați pe mine,  câștigată a fost aceasta zi pierdută! 

Miercurea fara cuvinte

Miercurea fara cuvinte