22 septembrie 2010

Lasa ca vine iarna, nu vara!

Cel mai bine ma mobilizez atunci cand lucrez ceva si stiu din start pentru cine este. Cea mai incitanta cerere a fost sa pictez un tricou pentru o fetita de un an si sa-i fac si o bentita asortata. Stiti ce mi-a luat mai mult timp? Cautatul tricoului. E foarte greu sa gasesti un tricou de bebe fara vreun mutzunache, hane-montane, sau mai stiu eu ce personaj de desene animate tronand pe piept. Erau foarte intrigate vanzatoarele cand auzeau ce caut, 90% dintre ele aproape ca ma certau: haideti, vreti tricou simplu la copil de un an? Pai tre' sa fie si el amuzant acolo, ca doar e bebelus, cum sa fie tricoul simplu?
Ei, dar cautarile mele au avut oarecum succes, am gasit tricou cu maneca lunga, dar vorba vanzatoarei: lasa ca vine iarna, nu vara!
Iata ce-a iesit:


21 septembrie 2010

Inca una

Inca nu mi-a trecut incantarea provocata de realizarea husei pentru telefonul din dotare, o sa radeti, dar umblu cu ea la gat si prin casa. (Uite, chiar acu' m-a sunat jumatatea mea si ce mandra am fost ca i-am raspuns fara sa fac prea multe "sapaturi", ca doar aveam telefonul la gat). Am fost si mai incantata cand am vazut ca si altora le-a placut ce-am facut eu. In primul rand Firicica a intors husa pe-o parte si pe alta, eu deja ii vazusem sclipirea din priviri (care stiu eu ce inseamna) si dupa lupte seculare care au durat doua zile m-a intrebat: imi faci si mie una?
Apoi Pufoasa, la ea problema s-a pus altfel: cand o sa am eu telefon, in clasa a patra (nu stiu de unde i-a intrat in cap ca atunci o sa aiba telefon), o sa-mi faci si mie o husa din asta frumoasa?
La ambele intrebari raspunsul a fost: BINEINTELES.
Si pentru ca mi-a placut foarte mult sa lucrez cu fetru m-am apucat de lucru si iata husa Mariei:


In ultima vreme am facut poze slabe, era sa dau cu aparatul de toti peretii. Azi am aflat ca nu aparatul trebuia sa-l dau de toti peretii ci capul meu ala bleg, ca n-am mai verificat si eu setarile. Cineva, poate chiar eu din greseala, a umblat pe la butoane... am o caruta de poze ce trebuie refacute pentru ca sunt departe de a reflecta realitatea.

19 septembrie 2010

Mi l-am legat singura de gat

Vine o vreme cand nu se mai poate, trebuie sa ti-l legi de gat. Cum ce? Telefonul, ce credeati? Mie mi se intampla frecvent sa ies pe poarta si in timp ce bag cheile in poseta sa constat ca am uitat sa iau telefonul. Si atunci am doua variante: ma intorc (ca nu sunt superstitioasa), iau telefonul, dar la intoarcere imi dau seama ca-l puteam lasa foarte bine acasa ca oricum nu m-a sunat nimeni, sau nu ma intorc (ca mi-e lene si stiu ca si asa nu ma suna nimeni), dar la intoarcere vad ca am 7 apeluri nepreluate dintre care cel putin unul era ffff important. Daca acesta din urma se intampla sa fie de la jumatatea mea, cu siguranta cand dau ochii cu el ma apostrofeaza delicat: "am sa-ti leg telefonul ala de gat ca sa stii si tu unde e".
Uite ca zilele astea m-am gandit sa-i fac o surpriza, mi-am legat singura telefonul de gat, adica am confectionat o super-mega-husa de telefon. Azi am scos-o prima oara la plimbare prin parc si nu-mi mai incapeam in pene de mandra ce eram...
Trebuie sa va spun ca, desi aveam de multa vreme intentia sa confectionez o astfel de husa, declicul l-a provocat o super-fata, care are un super-blog si care confectioneaza niste super-bijuterii. Am intalnit-o o singura data la un targ, pe ea si bijuurile ei si am fost placut impresionata. N-am schimbat decat doua vorbe cu ea, dar mi-a placut atat de mult ce-am vazut la standul ei ca-mi venea sa-mi strang drighidelele si sa ma duc acasa :). Daca nu ma credeti, aruncati un ochi la Andreea pe blog si credeti-ma pe cuvant, in realitate "drighidelele" ei sunt mult mai frumoase decat lasa pozele sa se vada. Asa... si cum spuneam, am vazut la ea pe blog o husa pentru carti de vizita si atunci mi-am zis ca e vremea sa rezolv si eu problema mea cu telefonul cu personalitate proprie, care niciodata nu sta unde il pun eu. Aaaaaa, acuma m-am prins, de-aia se cheama mobil, fiindca e mereu in miscare, se tooot ascunde. De mine!
Si iata si husa:




15 septembrie 2010

Sa-mi fac coronita?

Am primit zilele trecute un premiu de la Mirela. As minti daca as spune ca nu m-am bucurat, m-am bucurat asa cum m-am bucurat de fiecare data cand am primit un premiu. Acusica o sa ma acuzati de falsa modestie, eu totusi cred ca nu merit niciun premiu, si blogul asta cu atat mai putin. Am vazut blogerite care se respecta, pe ele si pe cititori, au grija sa scrie in fiecare zi, aduc noutati din viata lor sau din munca lor, scriu de pe telefon daca n-au un calculator in fata (asta da respect!!!) Eu... toata vara ce-am facut? (m-ar putea intreba furnicuta, eu... pe post pe greiere). Am mesterit, dar n-am pozat, am facut "drighidele" care au plecat ca si cand nici n-ar fi fost, de scris pe blog... doar doua vorbe... tranca-fleanca-mere-acre, poftim, asta e exprimare de blog premiat?
Ar trebui sa dau premiul mai departe altor 10 bloguri pe care le urmaresc cu placere. Eu nu vreau sa se supere nimeni pe mine, nici cei care m-au mai premiat si nu am dat premiul mai departe nici cei pe care i-as premia dar lista avand doar 10 locuri ar ramane pe afara. Deci... toate blogurile pe care le urmaresc eu merita premiul.
Asaaaa... si trebuia sa mai insir zece lucruri care-mi plac. Ia sa vedem, ce-mi vine prima data in minte aia o sa scriu:

1. rosiile cu branza (mi-e cam foame in momentul asta)
2. comediile
3. gecile de piele (din liceu imi tot promit sa-mi cumpar una)
4. incaperile luminate (dar luminate, sa nu trebuiasca sa aprind lumina ziua ca sa bag ata pe ac)
5. Brasovul
6. magazinele de cadouri (nu stiu daca e corect cum m-am exprimat, intelegeti voi...)
7. padurea toamna
8. copiii veseli
9. bomboanele cu lichior
10. intalnirile cu prietenii dragi

13 septembrie 2010

Regula lui cincizeci

Hai sa va spun. In vara asta n-am mai scris pentru ca nu am fost OK. M-am apucat de cateva ori sa insir cuvinte dar m-am oprit la timp cu intrebarea urmatoare: ce fac eu domnule aici? Ma vait? Nu se poate asa ceva.
Acum vin de la scoala, un copil l-am dus pe celalalt l-am luat. Incepe dansul, Pufoasa de dimineata, Firicica dupa-amiaza. Imi da dureri de cap si-mi creeaza o stare de disconfort inceputul asta de scoala, dar nu vreau sa enumar cauzele. O sa astept sa vad intai ce se intampla mai departe. Cred ca am sa-mi aplic si mie regula lui 50. Aaaah, nu v-am zis-o? Am constatat eu la un moment dat ca prea ma agitam ca o musca-ntr-un borcan de cate ori imi ziceau fetele, mai ales Ioana, "mami, ma doare urechea" sau "mami, ma doare stomacul". Eu saream sa vad ce-i cu urechea, cautam termometrul sa vad de are febra dar pana ma intorceam eu, in 90% din cazuri imi zicea: "aaaah, pai gata, mi-a trecut". Asa ca... am inventat regula lui cincizeci. Cand incepe sa le doara ceva trebuie sa numere pana la cincizeci inainte de a da alarma. Daca dupa ce au terminat de numarat inca le mai doare, atunci da, trebuie sa ma informeze, sa vedem ce masuri luam.
Buna regula, nu? Trebuie sa vad cum reusesc sa mi-o aplic si mie si s-o extind si la altfel de dureri in afara celor fizice, pentru care, slava domnului, mai exista inca antinevralgic, nurofen si alte "buline" d-astea.

08 septembrie 2010

Iesirea din amorteala

Stateam zilele trecute la calculator, citind blogurile preferate, intra jumatatea mea in birou si zice:
- N-ai mai scris nimic pe blog, ia baga-ti mintile in cap!
Stii ca ai dreptate? Si am vrut sa indrept lucrurile pe loc. Dar nu aveam starea aia...

Am fost lenesa in vara asta, de fapt n-as zice chiar lenesa, lenesa la scris pe blog, ca de mesterit am toooot mesterit. Chiar acum am biroul plin de "drighidele" cum zic unii, care asteapta a fi pozate. Poate la pozat sa zicem ca am fost lenesa. Promit insa sa recuperez in scurt timp, vor fi si poze. Unele insa si-au luat zborul si nu mai am ce face, au fost multe cadouri in vara asta care au plecat fara sa le imortalizez, de asta imi pare rau.

Azi intrand pe Breslo, aici, am avut o maaare surpriza, la produsul zilei era un tricou facut de mine, acela cu printesa.

Pana-mi capat iar dragul de povestit auziti aici cum crede Pufoasa mea ca ar sta treaba cu impartirea.
O intreb eu pe Firicica de dimineata:
- Mai Maria, in ce clasa ai invatat tu tabla inmultirii?
- Intr-a treia.
- Oh, deci a scapat Ioana anul asta. (Pufoasa trece a doua)
Ioana, care a auzit discutia ma intreaba ce este aia tabla inmultirii, ii explic eu, ii dau si niste exeple, m-a lasat cu gura cascata cad am vazut ca prinde din zbor, a inteles singura ca 2x6 e acelasi lucru cu 6x2, si dupa aia ma intreaba cum e cu impartirea. Eu ma codesc, ii zic ca e prea grea s-o lasam pe alta data, ea insista si atunci ii dau urmatorul exemplu:
- Uite, ai 8 mere pe care trebuie sa le imparti la 4 copii. Cate mere dai fiecarui copil?
Si aici vine raspunsul cel mai interesant pe care l-am auzit vreodata:
- Pai dau cate un mar fiecarui copil si raman si eu cu patru.


V-am pupat si sa auzim de bine!