Cum ne mai alinta pe noi copiii

Cineva, intorcandu-se de la școală, își anunță prezenta cu: 

- Heeei,  familie,  vi s-a întors fiica! 

Sâmbătă dimineața auzeam niște strigături pe hol dar nu reușeam sa înțeleg cine de vrea. Opresc radioul ca sa aud mai bine și ma lămuresc.  Cineva,  nu spui cine ca n-am voie,  striga la noi:

- Părinți,  dorește careva un ceai? 

Ne-a umflat rasul,  era prima oara când ne striga așa... en gross și era prima oara când se oferea sa ne facă un ceai. 

Mai târziu ne-am lămurit de unde venea economia asta de cuvinte,   "e mai simplu sa va strig pe amândoi odată,  și  lasă  că și voi tot asa faceți când ne strigați pe noi.  Nu ziceți voi "copiii, la masa!!"? 

- Ce face cea mai drăguță mamă a mea? 

- Da' tu mai ai și alte mame? 

- Da' tu nu mi-ai răspuns la întrebare... 

Cheia drumetiilor noastre

Cu plecarile noastre la munte se intampla cam asa: ori facem planuri cu prietenii toata saptamana pentru ca sambata seara, din diverse motive (in special prognoza meteo) sa ne razgandim, ori ne trezim sambata seara ca zicem: gata, maine mergem la munte! Cu copii, fara copii, cu prieteni, fara prieteni, noi mergem!

Asa s-a intamplat si sambata trecuta cand la ora 21 ne anuntam prietenii ca noi a doua zi mergem la Cheia, stim ca voi nu puteti veni, dar va zicem asa, sa nu va suparati... "Ba venim!" Aaaa, asa va vreau! Si duminica dimineata ne-am luat bocancii si sosetele norocoase (cine are :)) si p-aci ti-e drumul.

Pana la un punct traseul a coincis cu unul facut si anul trecut, atata doar ca am fost in alta perioada a anului si atunci nu am dat de "lanul" asta de leurda inflorita. Eu nici n-am recunoscut floarea pana nu m-a izbit asa un damf de... usturoi. Cineva m-a intrebat daca nu vreau sa-mi pun o floare la ureche. Sa miros a tocanita? Nu, multumesc!

Drumul prin padure a fost unul obisnuit, nici prea greu nici prea usor. Asta daca ma intrebati pe mine. Daca ii intrebati pe cei ce fusesera cu o noapte inainte la un bairam s-ar putea sa primiti alt raspuns :)

Daca o fi sa-mi amintesc ceva peste 5 ani sigur o sa-mi amintesc cum ne-am ratacit noi fetele de baietii nostri, prin padurea deasa, si cum am inceput sa-i strigam  ca apucatele de vuia padurea. Fiindca am ramas la un moment dat fara marcaj, fara baieti si fara semnal la telefon, ne-am hotarat sa ne intoarcem putin sa dam de ultimul marcaj. Ne-am invartit ce ne-am invartit, i-am strigat pe baieti, individual, dupa aia in grup, nimic! Eu le-am zis fetelor sa stea pe loc si am luat-o intr-o directie care parea a fi o poteca. M-am departat destul de mult, n-am mai gasit niciun marcaj, am inceput sa-mi strig consortul, cam fara convingere ca eu nu prea am "volum", el nici prin casa nu ma aude darmite in padurea asta deasa... Zic mai bine ma intorc la fete ca incepe sa fie cam creepy, singura prin padure, niciun zgomot, doar respiratia mea si fosnetul copacilor. Si cand ma apropii de locul unde stiam ca trebuie sa fie fetele constat ca nu mai sunt. Atunci un pica am intrat in panica, unde ati plecat feeeetelor, pe mine cui m-ati lasaaaat? M-am linistit insa, erau acolo, numai ca de unde veneam eu nu se vedeau din cauza unui damb.

Dupa mine a venit randul prietenei mele sa plece in recunoastere, ea a avut mai mult noroc, a gasit marcajul pe un copac rupt de la mijloc, fix in dreptul marcajului.

Ne-a mai venit un pic inima la loc, hai in pas saltat sa-i ajungem pe baieti, care apropo, ar fi putut si ei sa fie ingrijorati, pe bune, si sa se intoarca dupa noi...

Hai mai ca se intoooorc, uite-i colo cu mainile in sold, privind amenintator. Au crezut, dragutii de ei, ca am lalait adunand muguri de brad. 

La scurt timp dupa reintregirea familiilor am ajuns pe un drum drept si baietii ne-au calauzit catre o poiana pe care o descoperisera in vremea in care noi faceam rosu in gat de atatea strigaturi. Am scos ce aveam de haleala prin rucsaci si ne-am pus pe mancat. Era si timpul, se cam golisera bateriile. Siesta n-am mai apucat sa o facem fiindca exact cand strangeam noi "masa" a inceput sa picure. Pe bune? La prognoza nu zicea! Am tras pelerinele pe noi si am plecat mai departe, baietii stiau incotro, la Poiana Stanii cica. Multe poiene din astea am mai intalnit eu la viata mea, cred ca fiecare munte in parte are cel putin o poiana a stanii. (De plouat nu a plouat, doar ne-a picurat un pic.)

Poiana la care am ajuns e chiar minunata, a meritat tot efortul, toate emotiile, mai putin alea cu cainii, o sa vedeti voi...

Are un coltisor langa un mic paraias, care e frumos amenajat, cu masute de lemn, bancute.

Apa potabila direct din pamant.

Poiana asta este de fapt un imens dormitor.

 Ciripit de pasarele, susur de izvor, somn usor!

In timp ce lumea se odihnea in acest minunat colt de rai eu m-am departat numai un pic de grup, cu o punga de hartie in mana, luata de acasa special pentru muguri de brad, si m-am pus pe treaba. Cand aproape sa umplu pungociul, ce sa vezi? A aparut de nicaieri un cioban cu trei caini, ati ghicit, ciobanesti. Eu am inghetat cand am vazut cainii care dadeau tarcoale copiiilor adormiti. Norocul nostru ca-l aveam pe tati cu noi, stiti voi cum sperie el cainii cu... "Patrocle, pleaca de aici ca-ti mananc urechile!" Ciobanul, simpatic om, nici pomeneala sa se opreasca din drumul lui sa-si adune cainii, striga doar dupa ei, dar ai naibii de-l ascultau vreun pic. A reusit jumatatea mea sa-i alunge de langa grup numai ca i-a apropiat de mine. Eu am paralizat! Ciobanul striga din mers la mine ca sa nu-mi fie frica, sunt blanzi, tre' sa strig mai ferm la ei, sa nu-mi fie frica. Si nu mi-a fost frica. Am facut direct infarct ! Cand i-am vazut ca m-au inconjurat si se inalta sa puna picioarele pe mine nici sa tip nu mai puteam, tot agitam punga cu muguri de brad, dar se pare ca asta ii intarata mai mult. EI bine, daca punga asta o vreti, poftim luati-o, ce daca am muncit toata ziua la ea. Si am aruncat punga si, minune, cainii au tabarat pe ea. In momentul ala a sosit si jumatatea mea si a indepartat cainii care au plecat spre simpaticul lor cioban. Eu m-am asezat pe jos, sprijinita de un copac si m-am pus pe plans. De nervi, de frica de suparare ca-mi pierdusem mugurii. Dar in cinci minute mi-a trecut, doar "gladiolele" inca imi tremurau, in rest eram bine. Cineva a zis ca trebuia sa-mi faca o poza inconjurata de caini. Ei, da, ar fi fost valoroasa, dar nu s-a gandit nimeni la asta.

Dar totul e bine cand totul se termina cu bine, nu?

Si ca sa contribuim si noi cu ceva la frumusetea locului, la plecare am schimbat floricele din glastruta din copac cu unele proaspete. Ne-au bucurat pe noi cand am ajuns in poiana, au fost ca un "Bun venit", sa bucure si pe urmatorii sositi.

Drumul de intoarcere a fost fara peripetii, am mers parca mai hotarati, mai grabiti, unii  mai aveau poezii de invatat, ghiozdane de facut, era musai sa n-o mai lalaim :))

Ce sa zic? Sosetele mele rosii si norocoase si-au facut treaba si de data asta. Mai putin cu rataceala... si ploicica... si cainii, dar si astea au avut farmecul lor, ca noi nu bagam in seama toate fleacurile :)

Zi faina sa aveti!

Nu, Zaietz, Pagadi

Va mai amintiti lupul acela din desene animate care striga "Nu Zaietz Pagadi" ? (Las' ca o sa vezi tu.)

Daaaa, sunt sigura ca in ultima drumetie ne-a urmarit. Nu, nu l-am vazut, ca nu e fraier si e expert in a se ascunde dupa copaci, dar poftim dovada, ne-a fotografiat...

Miercurea fara cuvinte pornita de la Carmen

E vremea cand se inrosesc sosetele

Asta ce-o mai fi-nsemnand?

Raspunsul e pe undeva prin postarile mai vechi, aici sau poate aici. Daca nu, sigur aici.

Am sters-o, ca-mi pleaca bocancii fara mine, cu sosete cu tot :))

Duminica minunata!

Gradina de oras

Dacă e adevărat că omul învață din greșeli sau din experiențele proprii, se pare că eu nu am facut prea multe greșeli la viața mea și nici experiente prea multe nu avui fiindca, din cate vad eu, de invatat n-am invatat nimic.

De vreo trei ani încoace  când dă primăvară ma apucă  așa  un soi de nebuneală, că pe cine naibii păcălesc eu cu doi metri pătrați de grădină (un pic exagerez), ce, asta e grădină care să merite să te ocupi de ea? Mie nu-mi place traiul la oras, vreau si eu un loc liniștit la țară, cu grădină, cu pomi fructiferi, cu găini... Da, e clar, n-are rost să sap și să pun vreo amărâtă de verdeață în piticania asta de curte, că oricum pământul e îngrozitor și nu se face nimic și chiar de aș reuși să-mi amenajez curticica mea de vis, cu flori, cu alea-alea, tot degeaba. Nu se poate sta in curte pe bancuta din cauza zgomotului, a maidanezilor care au rupt gardul de la curtea gradina vecina (gradina oarecum parasita) si-si fac veacul acolo scotocind prin sacii de gunoaie aruncate de tigani si din multe alte motive... bla, bla, si bla, bla.

Numai ca timpul trece, nu ma asteapta pe mine sa ma scutur, sa vad ca nu e vina nimanui ca nu-mi place mie locul, vecinii si vecinatatile, daca vreau sa se schimbe ceva n-o sa se schimbe asa de la sine, trebuie sa incep Eu cu ceva. Ei, la concluzia asta am ajuns in fiecare din ultimii trei ani, d-aia zic ca n-am invatat nimic. Si pun pariu ca si primavara viitoare am sa incep tot cu o greva, dupa care o sa ma enervez din nou, o sa sar iarasi gardul in gradina parasita (pentru ca daca e parasita, logic, si portile sunt incuiate) o sa umplu iar, ingretosata, patru saci de gunoaie pe care o sa-i pun langa ghena mea, pentru ca o sa fiu fata desteapta si o sa fac operatiunea asta exact in ziua in care vine masina de gunoi, o sa repar gaurile din gardul de la strada cu ce o sa am la indemana si cum o sa ma pricep mai bine, dar la anul voi fi un pic mai priceputa ca am experienta anului asta, si dupa ce o sa privesc in curtea vecina si o sa vad ca nu mai exista, cel putin momentan, riscul ca gunoaiele si cainii sa-mi afecteze vreunul dintre simturi, o sa privesc cu alti ochi peticul meu de gradina si o sa ma intreb, ca si anul acesta: oare unde o fi sapaliga aia?

Si daca or sa se stranga iar vreo 8 caini maidanezi care sa strice "carpiturile" mele din gardul ce nu-mi apartine dar pe care l-am infiat de nevoie, si daca mai vad vreunul sarind la copiii ce vin la scoala, promit ca o sa pun mana iar pe telefon si o sa sun unde trebuie.

Nu stiu de ce am scris toate astea, eu intrasem sa va spun doar atât: Tocmai am udat gradina! 

Mazare in prim plan 

(cu dedicatie pentru Ioana, care aduna mazarea si o mananca cruda, ca pe chipsuri.)

Actuale capsunele dormind cuminti pe fostul gazon

(ca sa nu sara pe ele stropi de apa cu pamant cand ploua).

Baby- capsunele

Baby-rosioare (sase fire cu totul)  

Castraveciori,  patru bucati plantate azi.

cateva fire de ceapa in planul doi

Levantica cu ceapa :)

Asa ca si experiment fiecare ghiveci a luat in gazda un arbagic. Levantica asta va scapa de chirias la prima omleta. Sunt o ciudata, ce mai, dar mi-a zis cineva odata: "lasa, asta e farmecul tau". Si de ce as renunta eu la farmecele mele!?

Hortensia asta o am de cateva zile dar ma topesc dupa ea, o mangai de cate ori trec pe langa ea. Cum ar fi sa simta ca o iubesc si sa gandeasca si ea frumos despre mine? Eh, ar fi ceva...

Asa, incolonate, ma asteptau toate sa le ud.

(Aici e o parte din "armata" de ghivece cu care am gandit eu sa-mi prelungesc gradina.)

Hai, weekend placut!

Mesaje de dragoste sau ce?

- Vezi ca azi nu m-ai intrebat cum mi-a fost ziua...

Eu  fac ochii cat cepele și zic:

- Paaaai... trebuia?

- Tu in fiecare zi ma intrebi "cum ti-a fost ziua la scoala?". Azi nu m-ai intrebat!

- Nu vreau sa devina ceva plictisitor, aceeasi si aceeasi intrebare... Si oricum tu imi raspunzi invariabil "lunga si plictisitoare".

- N-are nimic, pe mine nu ma deranjează. Tu intreaba-ma in fiecare zi, ca mi se pare ciudat sa nu ma intrebi...

- Mami, o prietena de-a mea vrea sa te cunoasca!

- Da!? De ce?

- Pai i-am zis eu ca noi ne imbratisam de cel putin patru ori pe zi si ea a zis: "Aaaaa, ce dragut, vreau si eu s-o cunosc pe mama ta!

Aceste sunt niste mesaje banale la prima vedere, dar pe care eu le-am perceput incarcate, asa cum e albinuta incarcata de polen, cu multa dragoste. Si daca polenul de pe piciorusele albinei se transforma incet, incet, in mierea cea minunata, de aici ce-o mai iesi, ha? ☺

(Si pentru ca unii sunt mofluzi si nu vor sa scriu despre ei, nu dau nume, o sa scriu doar ca mesajele de mai sus vin de la copii mei, desi nu stiu, domnule, cat o sa mai rezist cu cenzura asta :))

Miercurea fara cuvinte

Pamantul e rotund. Si nu numai... 

Miercurea fara cuvinte

Tu cum ai trecut de gard?

Sambata seara au plecat ambele-mi fete la plimbare. Au ajuns la stadiul cand ies impreuna si eu tare ma mai bucur pentru ele.  Au luat aparatul foto cu ele, desi nu stiau daca au voie sa fotografieze prin interiorul muzeelor pe unde voiau sa ajunga, l-au luat sa fie, la urma urmelor subiecte de pozat gasesti destule, numai ochii "deschisi" sa-i ai.

Si au adus multe poze, dintre care unele mi-au placut in mod deosebit, spre exemplu aceasta (facuta de Ioana):

Eu mi-am si imaginat urmatoul dialog ce ar fi fost posibil intre floarea rebela, iesita prin gard, si suratele ramase sechestrate:

- Tu cum ai trecut de gard?

- Care gard?

Experiment salatesc

Eu am ajuns la concluzia (care va parea bizara unora) ca si lenea e buna la ceva.

Sa va povestesc... Mi se intampla frecvent ca atunci cand ne asezam cu totii la masa, rupti de foame, eu sau alt membru al familiei sa spuna: "la mancarea asta mergea si o salata." Pai acuma spui? Pana scot punga din frigider, pana scot salata din punga, pana spal frunzele, le rup, le asezoneeez... of, mai bine lasa, altadata, ca acum mi-e prea foame (sau lene :))

Ok, dar ce facem totusi cu salata, ca doar n-am cumparat-o doar ca sa vedem cum si cat rezista ea in frigider pana ia drumul cosului de gunoi? Eu una mi-am descoperit raspunsul anti-lene si vi-l spun, poate mai ajuta pe careva. Cand vin de la piata, nu mai astept nimic, rup frunzele salatei, le spal frumusel una cate una, le scurg si le asez intr-o cutie de plastic cu capac. Pe fundul cutiei asez mai intai un servetel, dupa care pun cam jumatate din frunze si mai asez un servetel, deasupra inca unul si apoi ii pun capacul. Cutia o pun la frigider si frunzele rezista, frumoase si crocante, chiar mai mult de o saptamana, salata mea putand fi servita la orice ora din zi si din noapte cu minim de efort. Ba chiar dimineata folosesc frunzele gata spalate la sandvisurile copiilor, sandvisuri ce sunt savurate mai cu placere daca pe langa cascaval,  branza, si ce mai pun eu acolo, prezinta si ceva "mustati" de salata (ca doar seamana cu cele de la Subway, v-ati prins).

Introducerea asta am facut-o nu ca sa vedeti ce gospodina faina sunt eu, ca daca ati retinut doar partea aia cu "mi-e lene sa fac salata" oricum ati ramas cu impresia ca sunt naspa, ci ca sa va arat ce experiment interesant am incercat eu saptamana trecuta. Cu o salata, bineinteles.

Am vazut pe net un filmulet in care cineva pusese intr-un pahar cu apa o tulpina, sau nu stiu cum sa zic la ce ramane din salta dupa ce-i tai frunzele. Ei, din chestia aia rasarisera frunzilite de salata, care cresteau si cresteau, practic rezultand o a doua salatica. Eu, Toma necredinciosul, am cam strambat din nas: "mda, ce sa zic, creste salata aia din nimic asa, doar cu apa..." Numai ca saptamana trecuta, dupa ce am pregatit o noua rezerva de salata la cutiuta, am descoperit ca tija/tulpina pe care urma sa o arunc, avea cateva mustati. Zic, ia s-o pun eu intr-un paharel cu apa sa vedem ce s-o-ntampla...

Si iata ce s-a intamplat:

Cand a vazut Ioana cele doua frunze mari si cinci mici, a exclamat: 

Hiii, ce dragut, mama, tata, si cinci copii!

Povestile Firicelului -03

In ultima seara petrecuta la Saint Malo ne-am strans toti elevii, profesorii si gazdele la o mica petrecere de ramas-bun unde s-au facut poze, s-au schimbat adrese de e-mail, iar profesorul nostru a tinut un mic discurs. Ne-a spus cat este de mandru de cum ne-am descurcat noi si ca spera ca oamenii pe care i-am cunoscut sa-si fi schimbat, cu ajutorul nostru, parerea despre romani asa in general.

Pentru a completa experienta de la Saint Malo, doamna Colette m-a luat la cursul ei de dansuri traditionale. Am descoperit ca acolo oamenii mai in varsta sunt foarte activi, au tot felul de hobby-uri. Ies la alergat, danseaza, canta… Si majoritatea se cunosc intre ei, e o comunitate foarte inchegata. M-am distrat de minune (desi sa stiti ca e mai greu decat va imaginati, dansurile lor sunt un fel de hore foarte obositoare la care oamenii se tin de degetele mici si isi rotesc mainile pana le pica; sau, ma rog, aproape…) si, dupa cum v-a informat si mami, m-am laudat cu iia mea neagra (fiindca cea alba era inca uda si sifonata din ziua precedenta). 

Mi-a parut rau sa plec din Saint-Malo tocmai cand incepusem sa invat cat de cat orasul, sa ma obisnuiesc cu limba si sa ma atasez de "parintii" care m-au facut sa le promit ca daca mai vin vreodata in Saint Malo o sa stau tot la ei. Una peste alta, am stiut din secunda in care am plecat ca imi va fi imediat dor de acest orasel care mi-a lasat o impresie mai placuta chiar decat Parisul.

La Paris totul era complet diferit. Cladiri imense, strazi imense, monumente imense. Totul in Paris avea o dimensiune coplesitoare, dar, sincera sa fiu, nu m-a impresionat prea tare. 

Pe langa orasul primitor si pitoresc din care tocmai plecasem, unde totul era mititel, aranjat si cochet, Parisul mi s-a parut rece si murdar. Poate si din cauza ploii (care nu s-a oprit decat cand am plecat noi); intr-adevar, orice oras pare rece si monoton cand ploua cu galeata, dar aveam asteptari mai mari. Impresia cu care am ramas a fost ca Parisul e un Bucuresti mai mare, in unele zone mai luxuriant (inspre kitsch), in unele mai inspaimantator, dandu-ti senzatia ca poti sa te pierzi oricand. 
Masa mare de turisti, anunturile din difuzoarele din metrou care te atentioneaza sa ai grija la hoti si cartierele marginase cu aspect de ghetou mi-au dat un sentiment de neliniste. Nu am putut sa nu remarc si multimea de tigani de acolo. Fusesem avertizata dinainte, dar m-a socat sa vad cat de vizibili erau: in mall-uri, pe strazile mari, la toate monumentele. Ni s-a intamplat chiar sa trecem pe langa o masina din care se auzeau manele chiar intr-o intersectie, nu departe de Champs Elysee. Din instinct, am inceput sa mergem mai repede si sa vorbim in franceza, ca sa nu fim asociati in vreun fel cu ei. Atunci am inteles regula stricta a profului, "Tot ce va iese pe gura la Paris sa fie in franceza". Dar aveau si francezii  "insistentii" lor, care se tineau dupa tine cu jocuri de genul alba-neagra sau brelocuri cu turnul Eiffel, majoritatea negri. Si as adauga ca nu erau cu nimic mai breji decat tiganii nostri; intr-o scurta vizita la biserica Sacre Couer, m-am trezit apucata de mana de ditamai omul care voia sa faca nu stiu ce scamatorie si sa ma lege de deget cu ata (nu stiu cum functioneaza treaba si nici nu am stat sa aflu), in timp ce alti 5-6 au aparut de nicaieri si m-au inconjurat. Deci faptul ca a trebuit sa fim mereu cu ochii in 4 a cam stricat din frumusetea momentului, mai ales dupa libertatea pe care o avusesem zilele trecute pe stradutele din Saint Malo.

Trei zile inseamna, totusi, un timp prea scurt pentru a cunoaste un asemenea oras, deci e posibil sa nu il judec corect, mai ales ca am vazut mai mult metroul parizian decat Parisul. Mi-ar fi placut sa ma intorc cu impresii spectaculoase de acolo, ma asteptam sa fie cireasa de pe tort a excursiei in Franta. Nu spun acum ca nu e un oras frumos (ca doar trebuie sa fie un motiv pentru care toata lumea e asa innebunita dupa el!), dar din pacate eu nu am avut ocazia sa vad prea mult din frumusetea lui. Astea sunt impresiile cu care m-am intors si, cu riscul de a fi considerata fitoasa, nu o sa le indulcesc doar de dragul povestii.

Ce am vazut totusi spectaculos a fost Turnul Eiffel (luminat chiar, ca sa am si eu cu ce sa ma laud)

 Si se putea Turnul Eiffel fara selfie -uri?

In ziua vizitei la turnul Eiffel am avut o sarbatorita, asa ca i-am cantat "La multi ani", dar nu oricum, ci in stilul caracteristic profului de franceza. El ne-a invatat ca atunci cand canti, nu canti ca lesinatul, canti sa te auda lumea! O alta traditie de sarbatoare de-a lui este "tunelul": ne aliniem toti in 2 siruri fata in fata, iar sarbatoritul trebuie sa treaca prin mijloc, in timp ce noi ii dam palme la fund. Cine il rateaza, trece si el prin tunel. Trebuie sa fi fost un spectactol interesant pentru turistii care asteptau sa faca si ei poze cu turnul :)).

Dar ce a salvat cu adevarat experienta de la Paris a fost Disneyland-ul. Nu-mi imaginez nicio persoana, oricat de matura sau serioasa, care sa intre in Disneyland si sa nu se entuziasmeze ca un copil.

Scene din toate filmele si desenele animate cu care am crescut, recreate in cel mai mic detaliu si atat de realist incat uiti ca esti intr-un parc de distractii, montagne-rousse-uri din care se aud de la mare distanta tipetele oamenilor si cea mai frumoasa atmosfera din lume. As fi stat acolo toata ziua. Am cumparat cateva suveniruri, printre care si niste urechiuse Minnie pentru sora mea (stiu ca si le dorea de mult), ca sa nu mai zic ca mai aveam putin si imi cumparam o diadema de printesa si un pistol de Jack Sparrow. Dar m-am oprit la timp, ca doar na, nu degeaba mi se spune mie inteleapta familiei...

Spre seara,  dupa o zi de dat in cotomedii si colindat printre castelele printeselor, proful ne-a lasat pe cei carora ne era foame sa mergem la un restaurant micut de langa hotel sa mancam. Si asa am ajuns vreo 6 dintre noi sa stam pana la miezul noptii acolo si sa facem concurs de cantat melodii vechi in restaurant.

Pana la urma, momente de genul asta au contat mai mult decat toate obiectivele turistice si toate suvenirurile. Oamenii pe care i-am cunoscut, aventurile pe care le-am trait si distractia de care am avut parte au facut calatoria asta un succes si o amintire de neuitat. Si mai mult decat atat, au facut o poveste care, zic eu, merita scrisa.

Miercurea fara cuvinte

Orice castel are trubadurii lui.

Miercurea fara cuvinte a pornit de la Carmen.

(P.S. Povestile Firicelului, mai pe seara, pe motiv de teste si teze :))