27 mai 2010

Nu le judecati deloc

Prin iarna am nimerit intamplator la un concert Holograf in aer liber. Ooooh, zic eu, tre' sa mergem acolo in fatza, renunt la orice pentru Holograf...
Eram cu jumatatea mea si cu... cele doua jumatati mai mici ale mele. Daaa, nu stiu cine a stabilit ca un intreg are doua jumatati, pe mine nu m-a intrebat nimeni ca le-as fi spus eu: intregul meu are patru jumatati, una maaare (C), una mai miticutza (eu) si doua si mai mititele (Ma+ Io). Nu stiu al vostru cum e, asta e INTREGUL meu!
Asa... si alerg eu cu jumatatile alea mici de mana sa ajung cat mai in fatza, jumatatea mai mare se misca mai incet, era chiar inainte de operatie, nu se simtea prea bine. Eu am inceput sa dansez, oooh, cate amintiri legate de Holograf si Compact am eu... Ma uit in jur, cativa pusti, fumand placid, eu dansand langa, fetele mele stramband din nas, pe una o dureau picioarele celeilalte ii era foame, jumatatea cea mare... mult mai in spate chinuit de durere. Apai eu daca nu vad bucurie pe toate fetzele nu pot sa ascult muzica. Nu glumesc, si acasa, daca aud comentarii la adresa muzicii pe care o ascult, o opresc, nu pot sa ma bucur daca vad fetze morocanoase. Si cum din 10 in 10 secunde ma intreba cineva: "mai stam?", am hotarat ca e cazul sa plecam. In masina, Cornel, care acum, ca statea jos, se simtea mai bine, a zis sa mai stam putin cu geamul deschis ca se aude muzica destul de bine, sa mai ascultam. Si ascultam, dar eu voiam sa fiu acolo, in fata, sa aud muzica aia la maxim. Si au dat navala puzderie de amintiri din vremurile cand faceam ce vroiam, cand vroiam si mai ales mi-am amintit cand am zis eu "asta da libertate, frate!", amintire la care ma raportez eu de cate ori vine vorba de libertate mea ... Si stateam eu in masina si ascultam muzica care-mi place, desi daca tot stateam puteam sa stau acolo in primul rand si mi-am zis de asta data: unde e libertatea mea, frate? Si-am deschis portiera si am alergat spre scena aia in aer liber si mi-am facut loc de-am ajuns in fata de tot si am cantat cat am putut eu de tare, ce daca n-am voce, si am dansat. Dar parca tot mai lipsea ceva, nu puteam sa nu ma gandesc la Cornel care nu se simtea bine si la cele doua jumatati mititele care probabil intrebau din 5 in 5 secunde: da' noi cand plecam? Si m-am intors la masina, si-am plecat si mi-am promis ca intamplarea asta am s-o povestesc aici pe blog si pe asta si pe aia in care am zis eu: 'asta da libertate, frate!', cea la care ma gandesc eu de cate ori vine vorba de libertatea mea. Si a trecut atata vreme si eu n-am scris, desi intamplarile astea mi s-au cuibarit in cap ca o ciocanitoare care-si face zilnic datoria: "cioc, cioc, vezi ca ai niste intamplari de povestit".
Si nu le-am povestit pentru ca stiu sigur ca ar putea fi judecate gresit. Eu nu pot sa spun decat: nu le judecati deloc! Nici macar eu nu le pot judeca "drept".

21 mai 2010

Promit

M-a intrebat cineva odata cum imi promovez eu produsele. Sa le promovez? Adica sa stabilesc eu azi ca... "tu, tricoule cu pisoi esti sef, restul sunteti subalterni"? Pai asta ar insemna sa-i maresc si salariul, si pe vremurile astea...
Uite cum vad eu treaba cu promovarea. De fapt cum mi-ar place mie sa fie...
Eu sa ma trezesc in fiecare dimineata inconjurata de o multime de spiridusi, care dupa ce-mi ureaza o zi minunata plina de inspiratie sa ma intrebe: "in ce dispozitie e stapana azi?", si eu sa raspund somnoroasa: "in dispozitie de cercei". Bravo, bravo, bravoooo, sa zica ei aplaudand. Chiar e mare nevoie de cercei. Si eu sa ma asez la masa de lucru unde spiridusii au si scos de prin cutii si sertare absolut tot ce-mi trebuie pentru mesterit cercei. Sa ma apuc de treaba, sa nu aud, sa nu vad ce se intampla pe afara, fara radio, fara televizor (fara stiri adica), doar cu muzica, dar nici pe asta sa n-o pun eu, tot spiridusii sa se ocupe, pentru ca ei stiu ce-mi place mie. Si cand dau semne de oboseala, sa se apropie discret un spiridus si sa intrebe: doreste stapana ceva? si eu sa zic: un cafelutz. Care cafelutz sa apara aburind inainte de a fi terminat eu de pronuntat cuvantul. Ah, si daca se pricep la cafea as putea sa-i pun sa faca si ceva de mancare, sa scap eu de corvoada asta. Adica nu sa-i pun eu, ce suntem in sclavagism? Sa se ofere ei, ca v-am zis, ei stiu ce-mi place mie si ce nu. Si seara, dupa ce-mi asez frumos in ordine pe birou tot ce-am mesterit peste zi, ca sa mai pot privi o data minunatie de cercei, sa ma indrept cascand spre dormitor in timp ce spiridusii eticheteaza, impacheteaza tot ce-am facut eu. Si a doua zi dimineata sa ma trezesca aceeasi spiridusi cu intrebarea: in ce dispozitie e stapana azi? Eu sa spun in "dispozitie de tricouri" Si ei sa zica: "bravo, bravo, bravooo, chiar era mare nevoie de tricouri", si ce urmeaza e partea cea mai importanta, "cerceii au fost livrati, destinatarii foarte incantati!"
Daca stiti astfel de spiridusi, va rog, dati-le si adresa mea. Uite, promit ca nu-i pun sa faca de mancare...

20 mai 2010

Gata cu tricourile cu chef de joaca

Astazi pictam un tricou si ascultam muzica. Adica faceam doua lucruri deodata. Nu stiu daca muzica a fost de vina, ca ascultam niste valsuri, adica muzica serioasa, dar am luat asa brusc hotararea sa termin cu tricourile astea copilaresti, "cu chef de joaca" cum le zic eu. Sa fac si eu tricouri serioase, sa le poarte si doamnele profesoare la ore si doamnele care lucreaza la banca si... in general toate doamnele alea serioase cu care ma intalnesc eu cand duc fetele la scoala. Dupa ce imi dau seama ca sunt serioase? Dupa tinuta. Si dupa copilul de langa, care copil se cocoseaza sub greutatea ghiozdanului, pentru ca mama e prea eleganta ca sa duca in mana sau pe spate un caraghios de ghiozdan.
In fine... va prezint cel mai serios tricou pe care l-am facut vreodata...


Ce, m-ati crezut? Neeeeeh....

19 mai 2010

Trebuie sa va arat, trebuie sa va arat...

A venit iar Alis pe la mine. Nu ca sa-mi reproseze ca balerina ce trebuia sa stea pe tricoul ei s-a transformat in mod miraculos in doua ciripitoare, ci ca sa ma roage sa-i mai fac un tricou pe care sa-l daruiasca surorii ei. M-a lasat pe mine sa fac ce vreau. S-a prins si ea ca oricum iese ce vrea neuronul meu ala sabotor... (Alisule, sper ca sora ta nu-mi citeste blogul, sa stric surpriza. Ei, na, iar ma cred Andreea Marin, sau ce?) Asa... si am mesterit eu ieri toata ziua aproape, n-am terminat, dar brosa TREBUIE sa v-o arat.


Cred ca tocmai m-am indragostit... de mesterit flori din matase, satin, denim, tul. (Tati, te-ai speriat?) Sunt atat de delicate incat imi vine sa le mangai sau sa mi le pun la obraz cum faceam cand eram copila cu puisorii de gaina, galbeni si pufosi.
Prevad ca or sa se "nasca" o multiiime de astfel de brose "puisor"...

16 mai 2010

Nu-i bai

Pe Breslo e un concurs al listelor. Am si eu o lista pe acolo. Am tot stat si m-am tot gandit daca sa scriu despre asta pe blog. Pentru ca, sincer, nu mi se pare corect sa dau sfoara in tara, sa indemn pe toata lumea sa ma voteze. Pe de alta parte, m-am gandit ca multa lume nici nu stie de concursul asta. Ce s-o mai lungim... Uite aici e un concurs: http://www.breslo.ro/Concurs/Galeria-de-Produse-Tonuri-Nuante-Imagini_c2, daca ai timp si chef sa alegi o lista cu lucrusoare handmade care-ti place cel mai mult si mai mult fa-o, daca nu, nu-i niciun bai...
Eu ma intorc la lutul meu, sa nu se usuce ca nu mai pot face nimic din el dupa aceea.
O zi faina va doresc tuturor!

14 mai 2010

I did it again

M-a rugat Alice sa-i fac un tricou galben cu o balerina si cercei tot cu balerina, ca v-am zis, acuma asta fac, tricouri si cercei cu acelasi design. Am intampinat doua probleme:
1. n-am gasit tricou galben pe masura ei.
2. dupa ce am gasit un tricou vernil (ca asa a zis, poate sa fie si alta culoare numai vesel sa fie!), cand m-am apucat de pictat, mainile mele, sau neuronul ala singuratic, nu stiu care a sabotat ideea...
Si iata ce-a iesit:

Daaa, stiu, nici urma de balerina.
Am facut si o brosa...


... si niste cercei asortati. N-am apucat sa-i pozez, pentru ca a trecut Alice pe aici, a vazut... si a uitat de balerina!

11 mai 2010

Doamnelor, se poate


Am fost intrebata de multe ori: "pe cand un tricou pictat in care sa incap si eu?"
Aveti dreptate, am avut numai masuri mici si foarte mici. Dar nu le-am cautat cu precadere pe acestea, pe cuvant, daca va uitati prin magazine o sa ma credeti...
Dar uite ca am gasit si marimi mai "generoase" (XXL), tricoul negru cu lalele este primul dintr-o serie mai lunga, sper.


Tricou din bumbac dimensiune maricica (masurata exact gasiti aici Breslo ) pictat manual, margelele sunt cadou - sold

09 mai 2010

Brosa LisaMona

Pentru ca am vrut sa indrept o nedreptate, adica Mona a fost intotdeauna inaintea Lisei, intelegeti ce vreau sa spun, MonaLisa in sus MonaLisa in jos, eu am facut o brosa LisaMona...

Brosa pe suport ceramic, colaj, acrilice, lac, snur textil auriu, dantela de bumbac - disponibila 15 lei

07 mai 2010

Mona si Lisa

Va spun cum mi-a venit ideea, dar sa nu radeti, bine? Adica radeti daca vreti, rasul e sanatos...
Intr-o seara, cautand ceva frumos la televizor, si cand zic frumos zic ceva linistitor care sa ma adoarma in cinci minute, am dat de o emisiune in care era vorba de faimoasa Monalisa. Imi zic: daca as avea niste cercei cu Monalisa le-as da numele "MONA si LISA". Numai ca eu nu am niste cercei asa. Ooooo, dar stai putin, as putea face...
Aceasta e povestea, acestea sunt MONA si LISA:


Ceramica de modelaj, colaj, vopsele acrilice, lac, diam 3 cm - disponibili -20 lei

Tricouri mici pentru pitici

Duminica ne pregatim iar de petrecere. O prietena de-a Ioanei implineste 8 ani. Pai ce sa facem, ce sa facem? Printre altele... pictam tricou. Zis si facut. Tricoul e gata, a trecut de C.T.C., care C.T.C. vrea si el unul. (Ioana vrea si ea ceva similar). Facem. Nu stiu cand, anul asta pana-n Craciun...
Pentru ca am gasit tricouri de copii de foarte buna calitate, albe si galbene, m-am aprovizionat bine si acum putem sa onoram comenzi (stiti ca nu-mi place cuvantul asta, da? dar n-am gasit inlocuitor) pentru cadouri de 1 Iunie si nu numai. Modelul poate fi al meu, al vostru sau chiar al copiilor (puteti sa-mi trimiteti un desen facut de prichindel si eu sa-l asez frumos pe tricou).
Primul din seria "Tricouri mici pentru pitici", Printesa Maria, voila:


05 mai 2010

Cocosh pe gard!

Da, recunosc, dimineata sunt morocanoasa. Daca s-ar putea sa nu vorbesti cu mine pana dupa ora 8 ar fi perfect. Adica poti sa vorbesti, dar sa nu ma intrebi nimic, sau daca ma intrebi macar sa nu te astepti sa-ti si raspund. Si cum fetele mele SUNT ale mele, se presupune ca au mostenit de la mine un sac de gene (sau cum s-or distribui astea). Numai ca eu, cand vad 2 figuri morocanoase si o banuiesc si pe a treia, a mea adica, ma mobilizez ca un "sef ce trib" ce sunt si in drum spre scoala le arat un copacel inflorit, o casa care are la intrare un snop de baloane ramase de la vreo petrecere, mai fac o gluma si asa incet incet ajungem la scoala cu alte fetze.
Numai ca in dimineata asta nu mi-a tinut figura cu Maria, n-am reusit sa-i smulg niciun zambet pana la coltul strazii, ceea ce e destul de grav. Chiar i-am zis: nu prea-ti arde de glume, nu? Ea m-a aprobat dand din cap. Bine, atunci te las in pace, zic eu. Nuuu, poti sa povestesti, ca sa-mi abati gandul de la teza la romana (pe care o da chiar in mom. in care scriu).
Bineeee, Hai sa va povestesc cum am fost eu prima oara pe un munte adevarat.
In anul intai de facultate aveam o colega care se pregatea sa plece in Piatra Craiului cu vreo 2 prieteni, muntzomani adevarati. In liceu batusera Fagarasii si nu numai. O intreb daca ma ia si pe mine. Ea se uita la mine, la constitutia mea de tzantzar campion la sumo, da din cap si ma intreaba daca am mai fost pe munte. N-am mai fost zic eu, ca doar nu era sa-i povestesc cum m-am ratacit pe partie. Atunci ea zice ca traseul pe care urmeaza sa-l faca e greu, dar la tura urmatore, sigur ma ia si pe mine daca o sa fie ceva mai rezonabil traseul. Eu nu sunt genul "da-ma tu afara pe usa ca intru eu pe geam", dar cateodata, cand imi doresc ceva foarte mult pot fi insistenta. Asa ca am convins-o pe colega sa ma ia si pe mine, mi-a facut instructajul, am inceput plina de emotii sa bat din usa in usa pe la prietenele din camin, sa fac rost de echipament. Ce, eu aveam rucsac, bocanci de munte, hanorac si alte chestii? Noaptea de dinaintea drumetiei, va dati seama, n-am dormit mai deloc, ma speriase colega, incepusem sa am si eu indoieli ca pot merge non-stop 10-12 ore. La 5-6 dimineata eram in gara, cu ochii carpiti de somn, simteam ca ma ia cu rau de la stomac, faceam eforturi disperate sa nu se vada, as fi fost de rasul curcilor sa mi se faca rau inainte de a ajunge macar la baza muntelui. Am ajuns in Zarnesti, de acolo am avut noroc cu o masina care ne-a luat pana in Plaiul Foii si de acolo sa te tii urcus. Nu pot descrie ce bucurie m-a cuprins vazand peisajul din jur. Mi-a trecut si raul de la stomac, m-am uimit eu pe mine cat de rezistenta puteam sa fiu. Ma tineam dupa tovarasii mei de drum fara prea mare efort, n-am cerut pauze suplimentare, nu mi-am aruncat rucsacul din spinare, nu m-am vaicarit, n-am plans, eram intr-o stare de deplina beatitudine. Cred ca atunci mi-am pus prima oara flori la urechi si am inceput sa cant. Si de atunci asa a ramas, la munte se merge doar cu flori la urechi! (Cu cantatul am lasat-o mai moale, ca nu prea am voce si nici cantece nu prea mai stiu...)
Dupa o zi intreaga de mers, parcursesem jumatate din traseu, am ajuns la un refugiu care, ghinion, era ocupat de alti muntomani. Se intunecase, eu un pic m-am speriat, toate ca toate, dar sa dorm in padure nu era chiar pe placul meu. Dar baietii cu care eram, mai trecusera pe acolo, stiau ca refugiul avea si un pod unde se putea dormi foarte bine. Am urcat in pod pe o scara sprijinita de peretele exterior al refugiului, si nu mica ne-a fost surpriza sa vedem ca si aici erau cateva persoane. Nu-i nimic, ne-am facut si noi loc, am intins foliile si sacii de dormit direct pe podea. Ce ciudat suna, pe podeaua podului. Jos in refugiu era o soba, in care era focul aprins. Nu stiu exact cum s-au descurcat baietii dar au facut pe soba aia o mamaliga, au urcat cu ea in pod unde pe un stergar intinsesem ce mai aveam de mancare, slanina, conservarai si alte cele si i-am invitat la masa si pe vecinii nostri de "apartament". Acestia nu erau romani, nu-mi mai amintesc ce limba vorbeau stiu doar ca, asa cum stateam noi turceste direct pe podeaua podului in jurul stergarului, as putea spune in jurul mamaligii ca ea era vedeta, baietii astia, generic vorbind, ca era si o fata cu ei, s-au prins de maini, de fapt doar de degetele mici, am facut si noi la fel, si am cantat sau am spus ce spuneu ei. Mie cercul asta facut in jurul mamaligii la lumina de opait si murmurul sau cantatul ala mi s-a parut ceva divin, parca traiam intr-un film, nu putea fi adevarat!
De adormit cred ca am adormit cum m-am bagat in sac, era cald si bine, podeaua podului era calda, caldura de la soba de jos cred ca ne incalzea mai mult pe noi decat pe vecinii de la "parter". Am dormit bine, somnul asta a avut un singur "defect" a fost prea scurt. Dupa asa o zi, daca eram singura cred ca as fi dormit pana la pranz. Numai ca baietii stiau ei mai bine ce ne astepta, asa ca ne-am trezit cand nici nu rasarise bine soarele.
De spalat ne-am spalat la "dush". Daaaa, o inventie minunata mi s-a parut. Se ingrijisera baietii si adusesera apa de la un izvor, care se pare era la oarecare distanta, intr-un sac de plastic, curat, fara fisuri, pe care-l legasera de un cui batut in peretele refugiului. Au dat baietii o gaurica sacului si de acolo curgea apa rece ca gheata care ne-a trezit de la prima picatura ajunsa pe obraz. Eu eram intr-o mirare continua. De unde stiu oamenii astia atatea lucruri?
Dupa ce am infulecat ceva, am luat-o la picior si ce a urmat mi s-a parut cea mai frumoasa drumetie pe care am facut-o vreodata. Deja muntele nu mai era atat de prietenos, devenise colturos, te punea la incercare. Si cand reuseam sa trec de o portiune aproape verticala, bineinteles ajutata de lanturile fixate in perete, ma simteam in al noualea cer. Cand i-am arata mamei pozele facute, pe lanturi, mai cu spatele asa, ma intreaba: dar tu unde esti? Pai asta sunt eu. Nu se poaaate.
Punctul culminant al "expeditie" asteia mi s-a parut drumul facut pe creasta, kilometri de poteca fix pe creasta muntelui. In stanga vedeai orizontul, in dreapta orizontul, la fel si in fata si in spate. Acolo m-am asezat pe o stanca si mi se parea ca asa ceva nu exista. Si eram mandra de mine ca reusisem sa ajung in locul ala minunat si mi-am zis: Asa trebuie sa se simta un cocosh pe gard! Deasupra a tot si a toate!
Cand am ajuns cu povestea aici deja ajunsesem la poarta scolii, i-am urat Mariei bafta la teza. Sunt sigura ca i-am abatut gandurile de la teza cu povestea mea.
Am ramas cu Ioana, si pana am ajuns la scoala ei m-a rugat sa-i spun ce a urmat. Pai dupa ce am fost "cocosh pe gard" o bucata buna de drum, a inceput coborarea, dupa care sincer nu m-am prea topit, ca eram obosita, si-mi tremurau genunchii, nu ma mai ascultau "gladiolele". Am ajuns spre seara in gara, am constatat ca mai aveam ceva de asteptat pana venea primul tren spre Brasov. Gara era aproape pustie, am scos sacul de dormit, l-am intins pe o banca afara, m-am bagat in el ca deja se facuse racoare, si n-as putea baga mana in foc ca n-am si adormit...

End of story!

03 mai 2010

Atat de mic, dar atat de sacaitor

De ceva vreme mi se intampla ceva ciudat prin magazine. Cum ieseam eu cum se auzea un bazait la poarta aia cu detectori. O vreme n-am luat-o in seama, am crezut ca e o coincidenta si atata vreme cat nu mi-a sarit nimeni la gat nu m-a deranjat. Numai ca, zilele trecute, cand am iesit de la Carrefoure-ul mic, unde intrasem asa de chichi, ca trebuia sa ard gazul vreo 2 ore prin oras pana ieseau fetele de la pictura, ma intampina calm un nenisor cu baston in mana care ma roaga frumos sa-i arat geanta. Credeti-ma ca abia atunci mi-am dat seama ca se mai intamplase sa piuie poarta aia fix cand treceam eu prin dreptul ei.
Asa, deci ma roaga nenea cu bastonul sa-i arat geanta. Deschid eu geanta, intuneric bezna acolo, vede nenisorul ce vede, ma pune sa mai trec o data printre "tzambre". Iar piuie, ma roaga acuma sa scot ce am in geanta. Aoleu, chiar trebuie? N-ai vreun scaner pe aici, te uiti matale singur la ce am eu in geanta, nu mai trebuie sa vada toata lumea. Am si eu mandria mea. Din pacate nu eram la aeroport, a trebuit sa scot ce aveam in geanta. M-am minunat si eu singura de cat de mare poate fi o geanta mica! Cheile si cele trei pachete de batistute, nu cred ca l-au interesat pe domnul "baston". Ia uite unde era cutia de Faringosept, d-aia n-am gasit-o aseara in sertar, ca era in geanta. Ah, uite, am trei cutii de guma de mestecat. Da, sa nu radeti, cand am scos cutiile de guma, m-am intrebat ce mama zmeului imi trebuie mie sa umblu cu 3 cutii dupa mine, ca uite acuma nenisoul asta o sa creada ca am furat un pachet si ma rugam sa fie toate incepute, ca doar nu era sa fi mestecat in magazin 10 pastile deodata. Si deschideam pachetele sa-i arat nenisorului ca sunt incepute, unul aproape gol. In mod normal aici ar fi trebuit sa rada cu lacrimi nenisorul, ca doar nu ar fi bazait poarta aia pentru un pachet de guma de mestecat, nu? Numai ca nenisorul era serios, iar eu am ridicat neputincioasa din umeri si-am zis: asta e tot, nu mai am ce sa va arat. Sincer,vazuse tot, vazuse pana si captuseala gentii care se rupsese intr-un colt si-mi "fura" mie pe acolo pixuri si monede cand mai cad accidental, deci vazuse tot-tot!
Nenisorul, l-am citit eu, nu era nici fioros, nici enervat, se vedea pe fatza lui ca nu ma considera o infractoare, dar trebuia sa gasim o explicatie. Ma mai pune sa trec o data, poate-poate se razgandeste alarma aia. Dar nu se razgandeste. Pe urma ma intreaba daca nu cumva geaca mea de blugi are vreo chestie din aia antifurt. Ei, aici m-am desteptat eu, mi-am amintit de o patanie mai veche, cand am scos la plimbare o gasca mai mare de fetite (fetele mele plus prietenele aferente) si nu mai puteam iesi dintr-un magazin, culmea, de electrice, ca-i piuiau unei adidasii.
Cine a zis ca repetitia e mama invataturii a fost un CINEVA! L-am informat pe nenisor ca adidasii mei sunt noi-nouti si poate de acolo sa vina tot necazul nostru. M-a crezut pe cuvant, i-am multumit in gand ca nu m-a pus sa ma descalt si sa trec desculta prin poarta si am plecat spre alte magazine.
Acum eram chiar pusa pe joaca, nu mai intram in magazine, faceam doar un pas printre porti, se auzea piuitul, vanzatoarele se uitau speriate, eu ridicam mainile a "ma predau", le spuneam ca adidasii mei sunt de vina. La Kenvelo, unde chiar voiam sa intru sa ma uit dupa tricouri, a trebuit sa le explic mai multe chiar de la intrare, ca sa nu de repete faza din Carrefoure. Si bine am facut, fiindca o vanzatoare simpatica m-a invatat cum sa sa scap de piuitul stresant. Abia am asteptat sa ajung acasa si am dezlipit de pe talpa pantofului, din interior, un patratel mic de hartie autocolanta, care avea un model spiralat pe ea. Atat de mic... dar atat de sacaitor.