Miercurea fara cuvinte

Din gradina de oras

Liliac bulversat

"Ce, ce, ce anotimp e acuma?"

Floare singuratica

"Unde-or fi suratele mele, s-or fi dus pe la vecini?"

Căpşunică-ntârziată.

"Hmmmm, cine-i mai aromată decât mine?"

MFC este gazduita de Carmen

Draga padure

Cum vine toamna mi se face dor de padure. De fapt nu, mie tot timpul mi-e dor de padure, dar toamna mai abitir. Asa ca nu astept sa fiu intrebata de doua ori "mergem la munte sa vedem culorile?", sar in bocanci inainte ca frazei sa-i fie pus semnul intrebarii :)

Anul asta nu stiu ce a fost in capul nostru, am crezut ca daca vremea e atat de frumoasa, padurea o sa ne astepte pe noi imbracata de gala, eventual pana prin  martie asa (glumesc!). De fapt nici nu ne-am pus problema ca la ora asta padurea nu ar fi rosie-galben-verde. Si nu prea mai e. In cea mai mare parte foioasele si-au pierdut hainele frumos colorate, dar padurea e padure, drumetia e drumetie, si o iesire in natura nu se compara cu nimic altceva. Am zis!

Draga padure, scuza-ma de intarziere, iti multumesc ca mi-ai pastrat, cat ai putut, din culorile tale, stii tu bine ca nu-mi place sa treaca anul si eu sa nu vad acolo o frunzulita rosie, una verde, una galbena sau ce culori mai ai tu in paleta...

Promit ca la anul o sa fiu mai punctuala!

Toamna lunga si colorata sa avem si cand n-o mai fi atat de colorata, sa ne-o coloram singuri, cum si cu ce ne-om pricepe.

(Spre exemplu eu acum vreau sa o coloraz cu o iesire in oras cu copilu' mic, la un junk-food, daca n-o fi copilu' mai sanatos la cap decat mine si sa ma refuze. Au mai fost cazuri:))

Pere fara politică

Mi-au bătut obrazul două pere. La propriu. Dar nu m-am supărat, decât de ochii lumii :) Culegeam pere la ţară din părul cocoşat, ăla de lângă fântână. După perele astea plânge tata cel mai tare când le vine vremea de cules, că nu prea mai are cine să le culeagă, noi copiii ne-am găsit să plecăm la oraş şi treburile astea gospodăreşti au si ele vremea lor şi e destul de greu să ne sincronizăm cu ele. Uite de-aia m-am hotărât eu să mă sui în autobuz, de fapt in două, să nu mai aştept weekendul, şi să merg să culeg perele astea verzi şi tari şi urâte dar care iarna devin moi, galbene şi dulci şi zemoase de "le mananci cu gingiile", cum zice tata.

Am folosit un instrument foarte interesant, o prăjina lungă ce are în capăt un fel de "mână" din plastic. In "podul palmei" prinzi para, o răsuceşti un pic, para pică în "mâna" asta de plastic şi aşa o aduci jos şi o aşezi fain-frumos în târnică fără a-i produce vreun deranj. Instrumentul ăsta la noi se cheamă... ştiu eu câţiva care or să se prăpădească de râs, mereu o fac atunci când aud denumirea, dar asta e, i se spune hopârţac.

Uneori se intamplă ca atunci când ai prins un fruct în hopârţac,  cel de lângă, abia atins, să intre în panică şi să se arunce de la înălţime înainte de a-l putea tu ajuta sa aterizeze lin.

Aşa s-a întamplat în timp ce culegeam pere şi şi stăteam de vorbă cu tata, una din perele astea panicate a căzut şi mi-a şters razant obrazul drept. N-am facut mare caz, deşi mă durea, am continuat discuţia fără a zice ceva. Dar dupa vreun sfert de oră, când a doua pară mi-a şters acelasi obraz, m-am dat lovită rău, mai ales că aparuse un vecin care incerca să ne provoace pe mine şi pe tata la discuţii politice. Era înfierbântat rău de tot, il enervau tinerii ăia care demonstrau la Bucuresti şi voiau să schimbe intreaga clasa politică, dar pe mine mă enerva el!!! Aşa că atunci când a doua pară sinucigaşă m-a lovit, eu am acaparat discuţia, m-am văitat de mama focului: "aoleeeu, ce-or fi având perele astea cu mine de mi-au bătut obrazul?" Si tata a zis ca oi fi făcut eu ceva, si am continuat pe acelasi ton glumeţ de s-a prins si vecinul că n-are domnule cu cine discuta, p-ăştia doi nu ii interesează soarta ţării.

Miercurea fara cuvinte

Casa cu fete e plina de...

... prostioare vesele

  

Miercurea fara cuvinte

Miercurea fără cuvinte

 Hmmmm, aici îmi miroase a proiect nou.

"Miercurea fără cuvinte" a pornit de la Carmen. 

Iubiri de-o vara și nu prea

În vara asta am descoperit cat de mult îmi place uleiul de măsline. În cele câteva zile petrecute în Grecia am prins gustul salatelor stropite din belșug cu ulei de măsline,  asa ca am adus cu noi o mica rezerva de ulei extravirgin,  pe care am pus-o în sticle și sticlute cu diferite plante și condimente, ah,  și cu măsline,  pentru a obține diverse arome.  Bineînțeles că sticlutele le-am ornat cat sa înveselească policioara din bucătărie. 

O alta feblețe de-a mea,  din vara,  este afinata. Am fost la o pensiune în Arieșeni unde la fiecare masa eram serviți cu afinata. Eu beau foarte rar,  dar afinata asta mi-a mers la suflet, poate și pentru ca era destul de puțin alcoolizata,  poate și din cauza atmosferei, vacanță, munți, brazi la o aruncatura de băț, cert e că la intoarcerea acasă am căutat afine la piață și mi-am făcut propria licoare. Poate nu e la fel ca cea de la Arieșeni (cred ca are o lipsă majora de brazi ☺) dar e afinata mea și stă la loc de cinste pe policioara, în sticluța ei personalizată,  printre alte iubiri ale noastre.

Iubiri de-o vara și nu prea... Simt ca în vara asta am pus bazele unor relații de lungă  durată ☺

Asta cum se mai cheamă?

La mine telefonul merge mână-n mână cu ceasul.  Adică dacă vreau să-mi sun o prietenă sau o rudă, pac, mă uit repede la ceas sa vad daca-i ora potrivita, și de multe ori zic: ah, nu  acuma ca doarme, ah, nu acuma  că e la masă, ah, mai bine mai aștept o juma' de oră să iasă de la serviciu,  și multe altele care-i disperă pe ai mei : "uite d-aia rămâi tu netelefonată,  că prea te uiți la ceas. Da' sună domnule, că în cel mai rău caz îți respinge apelul dacă nu poate răspunde." Dar eu nu... 

Asa și alaltăieri,  după ce o zi întreagă m-am ținut să-mi sun o prietenă să mai aflu ce mai face dar și să o întreb ceva ce practic nu suporta prea mare amânare,  tot uitându-mă la ceas la ore nepotrivite, sau aducându-mi aminte fix când făceam eu ceva din care nu puteam să mă intrerup, a trecut ziua fără ca eu să dau amărâtul ăla de telefon.  Mi-am reamintit pe seară în timp ce pregăteam cina,  mai exact învârteam o mămăligă.  Evident că m-am uitat la ceas,  nu era ora bună, că știam eu  prietena mea la ora aia mănca sau pregătea cina la fel ca și mine.  Și atunci un gând ghiduş imi trece prin cap. Trebuia să-l verific, nu mai conta ora, pun mâna pe telefon și fără nicio introducere o intreb:

- Bună,  faci mămăligă? 

- Daaaaa,  de unde știi?

(Dooh, asta cum se mai cheamă?) 

Atat ne-am amuzat de aceasta coincidenta si atatea fleacuri am discutat pret de vreo 10 minute, ca efectiv mi-a sarit din cap intrebarea cea presanta. Nu-i nimic, am sunat din nou a doua zi dimineata, ca nu se facea sa o intrerup de la cina :))

Un fel de termos

Stateam intr-o dimineata  cu Firicelu' la o cafea si ce-mi aud urechile?

- Ce bine ar fi daca si cafeaua de la scoala ar fi la fel de buna.

- Da' ce, tu bei cafea la scoala!?

- Imi mai luam intr-o vreme de la dozatorul din hol, cand imi picau ochii in gura de somn, dar acuma nu-mi mai iau ca are un gust ciudat si nici nu are niciun efect si ma mai si doare stomacul de ea.

- Pai de ce n-ai zis? In zilele alea mai incarcate, cand stii sigur ca te apuca motaiala  ai putea sa-ti iei de acasa o gura de cafea.

- N-ar fi rau, mai vin colege de-ale mele cu termos cu ceai, cu cafea... Dar in ce sa-mi iau?

- Inca nu stiu, inventam noi ceva.

Mi-am stors eu creierii un minut, doua, noua, idei mi-au venit multe, dar voiam sa fie ceva usor de procurat sau confectionat. Din toate ideile am ales una pe care am si pus-o in aplicare. In vreo doua ore (adica inainte sa plece copilul la scoala) era gata aceasta "hainuta" matlasa si captusita, care transforma o sticluta fosta de suc intr-un "termos" mititel si foarte chic, zic eu, mama lui :)) 

Ca materiale am folosit denim (reciclat), un material simpatic cu inimioare rosii care captuseste interiorul hainutei, intre blug si inimioare am pus vatelina pentru ca izolatia sa fie si mai buna si sticluta sa ramana calda cat mai mult timp. Si pentru ca o hainuta, oricat de groasa ar fi are nevoie si de o esarfa/fular ca sa nu iasa caldura pe langa gat am taiat o bucata de elastic negru pe care am cusut-o cat sa stea destul de strans pe "guler" si am inveselit-o cu un pom-pom din mohair rosu ca focul. Gata mini-termosul!

Pentru ca-l are, nu inseamna ca Firicelul meu a devenit vreo mare consumatoare de cafea, pot sta linistita, cel mai des ia in el ciocolata calda sau ceai. E bun un lichid cald la scoala, mai ales in zilele ploioase si friguroase.

Va doresc toamna frumoasa, neploioasa, nefriguroasa,  cat de cat! ☺

Miercurea fara cuvinte

Noaptea pe ulita 

Nu va suparati, mai e mult pana la statuie? Am o intalnire. De Craciun.

Miercurea fara cuvinte initiata de Carmen

Pozitiv in negativ

Nici nu mai stiu daca sunt bucuroasa sau trista ca fetele invata una de dimineata, una dupa-amiaza. Daca ma gandesc ca le vad pe rand, ca ele doua stau impreuna zilnic foarte putin, ca toate activitatile mele se strecoara intre un pus de masa si un strans de masa, urmat intr-o ora-doua de un alt pus de masa si un alt strans de masa pentru celalalt copil si apoi pentru copilul si mai mare :) (macar am scapat de corvoada spalatului de vase, acum avem masina care face treaba asta pentru mine), as zice ca e destul de neplacut. Dar daca e sa nu fiu carcotasa si sa fac ceea ce fetele ma sfatuiesc mereu, sa caut o parte pozitiva a oricarui lucru care pare neplacut, atunci chiar descopar multe avantaje ale acestui program...fracturat.

Faptul ca micul dejun mi-l iau cu Firicica e minunat. Micul dejun al Mariei ar trebui sa fie rapid pentru ca de obicei are mult de invatat, dar asta nu ne impiedica sa savuram o cana de ceai fierbinte sau, mai rar, o cafeluta, sa stam la povesti pe indelete, sa aflu ce mai e pe la scoala, ce mai fac si zic colegii ei, prietenii, profesorii, ce-i mai place, ce-o mai deranjeaza, mai o incurajare, mai un sfat, si nu neaparat numai dinspre mine spre ea ci si invers, uite asta-i un mod foarte reconfortant de a-ti incepe o zi.

La pranz Maria mananca singura, eu doar sunt prin preajma, una ca e prea devreme pentru mine cand pleaca ea si apoi imediat ce pleaca ea apare si Pufi si trebuie sa aiba si ea un tovaras la masa, nu? Si uite asa o a doua repriza de stat si vorbit cu copil, alt copil, alte povesti, alte tristeti sau veselii, dar pe toate incercam sa le privim  in mod pozitiv. Si asta e benefic pentru toata familia. Iar eu recunosc ca sunt printre principalii beneficiari. 

Spre exemplu... Intr-o seara am scos ceva din congelator si nu am impins cat trebuia sertarul inainte de a inchde usa. Peste noapte tot ce era in sertarul respectiv s-a dezghetat. Dimineata, desi nu aveam nevoie de nimic din congelator nu stiu ce mi-a venit de i-am pipait un perete lateral. Era fierbinte. Mi-am dat seama imediat ca ceva nu era in regula, l-am deschis si am constatat ca tot ce era in sertarul la care umblasem de cu seara se dezghetase. Ce tristete pe capul meu, nu mai trebuie sa va zic. M-am asezat in fund pe scara si m-am pus pe plans. Dupa ce mi-am sters lacrimile m-am apucat  de gatit o parte din ce am scos din sertarul decongelat, alta parte ajungand la gunoi. Am avut tocanita de legume sa ne punem si-n cap. Eu mancam si tot imi venea sa plang, nu puteam sa-mi scot din cap cat de neatenta fusesem, ca tot ce era in sertarul ala adunasem ca o furnicuta asa in timp, ca erau pentru la iarna, etc... Ei, in momentul asta intra in  actiune Maria si dupa aceea tot familionul, ca "vezi si tu partea pozitiva a situatiei". Care parte pozitiva? Nu e nicio parte pozitiva? "Ba da, este intotdeauna este. Ia sa vedem ce am pierdut noi acolo?" Un sertar intreg de legume. "Pai n-a fost chiar in intregime pierdut, uite, ai facut o mancarica." Da, dar nu prea era nevoie de ea, ca aveam alta mancare. "Ok, dar daca lasai deschis un sertar cu carne nu era mai grav? Era, carnea e mai scumpa decat niste amarate de legume". Ai dreptate, era dezastru daca se dezgheta carnea, avem si pui de tara de care mi-ar fi parut rau tare. "Vezi? Altceva acuma...daca lasai nu un sertar neimpins ca lumea, daca nu inchideai usa cum trebuie si se dezgheta chiar tot ce era in congelator?" Ei, atunci ma impuscam (am eu un pistol de lemn) "Si daca ne mai gandim mai gasim parti pozitive. Spre exemplu daca nu te prindeai azi ca e ceva in neregula, nu cumva, asa in timp s-ar fi dezghetat tot congelatorul? Deci o parte buna e ca te-ai prins destul de repede." Da, cred ca da. "Vezi, daca privesti situatia in mod pozitiv nimic nu mai pare atat de groaznic.

Si asa e! Nu stiu ce m-as face eu fara oamenii si omuletii astia. 

Mie imi place  sa cred ca si reciproca e valabila,

optimist gandind :)

Acum un exercitiu pentru acasa:

Ce avem noi aici? Un mar viermanos cumva?

Gresit, un mar care nu a vazut in viata lui chimicale, deci un mar sanatos!

Asta asa pentru ca repetitia e mama invataturii :))

 

Bine de stiut

Ma ia cu fiori de cate ori am de calcat vreun lucru alb, iar daca vorbim de vreo ie-spuma-laptelui la care am cusut cu lunile, atunci se lasa deja cu frisoane. Mi s-a intamplat de cateva ori ca fierul de calcat sa lase urme negre pe albul imaculat al vreunei camasi sau ii. Asta ma astepta poate si in dimineata asta daca nu-mi aminteam ca am citit undeva, nu mai stiu unde, cum se curata eficient talpa masinii de calcat de toate depunerile negre. Nu ma asteptam la vreun rezultat specataculos, mai ales ca am incercat de-a lungul timpului tot felul de artificii, am frecat cu peria aspra si detergent, cu lama de ras, etc, si nimic nu a dat  un rezulat multumitor. Azi insa, am avut o surpriza.

Am luat o coala alba (bine, am rupt o foaie dintr-un caiet de romana :)), am asezat pe ea un pumn de sare grunjoasa si apoi am executata miscari energice, circulare, pe deasupra ei cu fierul de calcat incins. 

Iata cum arata sarea cand am terminat...

Talpa masinii n-am mai fotografiat-o pentru ca ma grabeam( inca ma grabesc :)), cert este ca a iesit atat de curata incat nu am avut nicio emotie sa o asez pe frumusica asta ce o sa zboare in curand spre alte meleaguri.

Am fost entuziasmata de aceasta... descoperire sa-i zicem, incat m-am grabit sa o povestesc aici. 

Sper sa va fi fost de folos, iar daca stiti  "secrete"' similare eu sunt dornica sa le ascult, si promit sa nu spun nimanui tuturor :).

Zi insorita sa aveti!

Miercurea fara cuvinte

Casa cu fete...

... si cu baiat :)

Miercurea fara cuvinte - pornita de la Carmen

Dialog zgribulit

Dis de dimineață,  jumătatea mea:

- Ar cam fi cazul sa pornim centrala,  ce zici? 

- Vezi,  asta nu-mi place mie la toamna... că nu vine și ea.

Ce mai vânez și eu

Petrec mult timp în bucătărie și cu toate astea, nu e niciun secret, nu mă topesc după bucătăreală. Să ne înțelegem, nu-mi place să fac mancare, dar fac. Că na, am familie de hrănit, copiii în creștere care dacă nu găsesc mâncare prin oale, îmi rod urechile ☺. Adică în frigiderul meu e foarte posibil să găsești o ciorbiță, un felul doi,  vreun desert acolo, mai rar să lipsească toate trei. De aceea una lume,  din familie, sau din afară, e foarte bulversată. Dovadă discuția avută  cu Maria, care pleacă cu ghiozdanul atârnând și mai greu din cauza a ceea ce ii pun eu de mâncare în el. Cică  ii pun atât de multă mâncare încât "au loc" să  se înfrupte din ea și niște colegi de clasă.  Da, nu-i cunosc pe toți dar sunt sigură că sunt aceia care i-au urat de ziua ei, pe Facebook,  să fie sănătoasă și să aducă în continuare multă mâncare la școală, "ca să nu murim si noi de foame". 

 Zice copilul mare într-o zi:

- Mami,  colegii mei nu prea înțeleg cum vine aia că tu urăști să  faci mâncare și totuși faci. Că uite, nici mamei lui X nu-i place să gătească și chiar NU gătește. Adică la ei în casă numai tatăl e responsabil cu această activitate (unde n-am și eu norocul ăsta?) . 

Eu,  surprinsă că a avut loc o astfel de discuție la școală, zic:

-Ei, tu crezi că dacă as fi singură pe lume aș mai face mâncare doar pentru mine? Roșii cu brânză ar fi toată viața.

A doua sau aa treia zi stăteam afară cu jumătatea mea și scoteam sâmburii de la cele 2 tone (glumesc) de prune aduse de la țară,  din care, se știe,  am făcut 49 de borcane de gem.  Stăteam de vorbă despre una, despre alta și cum tocmai mâncaseram o minunată fripturică de iepure făcută după  o rețetă nouă  (să trăiești frate-meu că mi-ai trimis-o! ) ii povestesc și despre discuția de mai sus. 

Și atunci jumătatea mea zice ceva de genul:

- Ți-o fi placand  ție nu ți-o fi placând să gătești  dar adevărul  e ca faci mâncare bună,  gustoasă...  ce să mai, pe gustul meu. 

La care eu zic:

- Păi vezi,  uite d-asta fac eu mâncare,  vânez like-uri!

Și ne-am uitat unul la altul și ne-a umflat un râs... că prea fusesem sinceră. Cu greu ne-am mai oprit. 

Eu n-aș prea fi vrut să recunosc,  dar asta e,  mi-a luat-o gura pe dinainte,  fac mâncare bună pentru like-uri!  Nu pe Facebook,  ci în bucătărie,  așa în direct. Iar o  farfurie goală-goală se încadrează la categoria "big like"  care  s-ar traduce cu... "din asta să mai faci" 

Deci da,  uite,  dau și-n scris,  vânez like-uri! ☺

Cum am putut sa uit?

M-am intors la blogulet. 

Eu vara nu... dorm, era sa zic, si nici nu era departe de adevar, sunt o super sensibila, caldura, zgomotele (era sa zic ale orasului, dar stati linistiti, nici la tara mea nu mai e pacea si linistea de pe vremuri), nu ma prea lasa vara sa ma odihnesc cum trebuie. Dar nu despre somn voiam eu sa zic ci despre scris. Vara n-am chef si pace. Si la urma urmelor nu e nicio nenorocire, nu mi-am propus sa scriu in fiecare zi, nici sa castig vreun premiu... Daca-mi pare rau de ceva e de momentele alea dulci pe care le traiesc aici in familie, care s-ar putea pierde in uitare daca nu ma invrednicesc sa le scriu. Cam asta e regretul meu, ca as putea sa uit fleacuri. Cam ca acesta:

- Mami, iti mai aduci aminte, cand eram eu mica-mica si aveam un butoi cu apa langa pompa si toti pomii erau plini de omizi si eu luam cate una si-o bagam in butoi si-i ziceam: "vino draguto sa-ti fac o baie"?

- Nu, nu-mi mai amintesc.

- Ei, nu se poate, ca de la tine invatasem asta, tu ai facut prima oara asa.

- Asa o fi, dar nu-mi amintesc.

- Hai maaai, cum sa nu-ti amintesti? Pe una, pe care o chema Alis, am pastrat-o si am facut-o animalul meu de casa, a stat multa vreme intr-o cutie pe scara. Nici de asta nu-ti amintesti?

- Asta parca, parca imi amintesc... Dar cum a stat ea asa cumintica in cutia aia, cum de n-a evadat?

- Nu stiu... A stat acolo pana s-a transformat in fluture si a plecat. Eu ii dadeam frunze si ea era multumita...

In cele din urma chiar mi-am amintit. Stiu ca a fost o vara ciudata, in care toti pomii se imbracasera cu o panza ca de paianjen si erau sufocati de mii de omizi. Aratau tare ciudat, uneori gaseam omizi si pe jos, erau peste tot prin curte. Sunt sigura ca am recurs la acest siretlic cu baia pentru omizi ca sa nu sperii fetele. S-a transformat totul intr-o (ciudata) distractie.

Cum am putut sa uit? :)

Miercurea fara cuvinte

Stiu sigur ca la iarna o sa-mi fie dor de...

... verde!

Miercurea fara cuvinte

Cum am câștigat o zi pierdută

În zilele astea de sfârșit de vacanță am tot oscilat intre a lăsa fetele să  doarmă cât vor ele,  și a le face un program cât de cât apropiat de cel de la începerea școlii, că, mă gândeam eu, o sa fie greu să se trezească la 7 dacă acum se trezesc la 10 sau chiar mai tarziu. Încercări. Uneori am reușit,  alteori nu.  
Azi nu am mai depus niciun efort,  în niciun sens.  După o noapte în care nu prea am dormit fiindcă nu m-am simțit bine,  spre dimineață am adormit,  și am dormit.. și am dormit pana la 12, când a venit copilu' mic la mine. Ți-e foame?  "Nu."  Vrei sa ne uitam la un film? "Bine." Hai bagă-te aici plapuma lângă mine.  
Și ne-am uitat la o comedioara cu Pierce Brosnan pana când au început sa ne chioraie matele de foame. Atunci am hotărât să ne facem de cap până la capăt. Am dat sa se înregistreze filmul și am plecat amândouă la bucătărie unde în 20 de minute am făcut doua pizza (aveam blaturi cumparate),  o ciocolata caldă ei și o cafea mie și am venit cu toate astea la mine în dormitor.  Deci da,  am mâncat în pat,  cu ochii în televizor, am ciocnit cafeaua mea cu ciocolata ei,  tot în pat.  A fost ziua "Singur acasă...  cu mama",  cum a zis foarte încântată Ioana.  Am uitat de tot ce aveam planificat pentru ziua de azi, oricum nu ma simțeam în stare sa fac ceva și mi s-a părut binevenita aceasta pauza de la... de la orice.  
Și dacă ma întrebați pe mine,  câștigată a fost aceasta zi pierdută! 

Miercurea fara cuvinte

Miercurea fara cuvinte

Cum se cheamă

Cum se cheamă omul care face 50 de borcane de gem de prune deși nu se anunță  vremuri de restriște?  Nebun,  da?  HA,  eu nu sunt,  eu nu sunt... Am făcut doar 49.

Când umpleam borcanul cu numărul 31 mă bate așa un gand: frate, noi nu suntem normali!  Adică eu și cu barbate-miu. În momentul ăla el se odihnea puțin,  eu fusesem mai devreme în pauza și el ramasese la datorie (sau magiunorie?). Ia sa ma duc să-i comunic și lui concluzia mea... Ca și asa a dormit destul. 

- Băi umflatule (că așa îl alint eu de pe vremea când era un sfrijit),  băi, trezește-te.

- Ce-ai femeie?

- Băi, am venit să-ți zic că  noi nu suntem normali. Știi  cântecul ăla?  Noi nu suntem normali,  noi nu suntem normali... Știi cate borcane am umplut? 

- Câte? Patruzeci? 

- Nu,  treizeci și unu. 

- Păi vezi,  ce, e mult? 

- Da,  dar n-am terminat,  mai am o oală. Hai la bucătărie,  hai ca nu plec fără tine de-aici,  hai să-mi ții  de urât. 

- Bine,  vin. 
- Chiar vii?  Ce băiaaat... 

Când a văzut masa plină de borcane:

- Da' unde le punem pe toate? 

- Nu știu,  nici noi nu mai avem loc în casă de ele. Va trebui sa ne mutăm!

Maria,  râzând:

- Ce-ai zis?  Ne mutăm din cauza borcanelor? 

- Păi dacă altă soluție  n-avem... 

Pentru cele patru persoane (se știu ele care),  care se pregătesc în acest moment să-mi scrie că nu e nevoie să mă mut, că e de ajuns să transfer câteva borcane la ele în cămară,  am un mesaj:

Măăăi,  oricum erați pe listă!!! ☺

Motiv serios, nu gluma

Dialog pe poteci de munte:

- Eu abia aștept să împlinesc 18 ani. 

- Da' de ce?

- Ca sa fiu majoră și să fac tot ce vreau eu. 

- Și ce ai vrea să faci la 18 ani și nu poți să faci acum? 

- Să mănânc laptele cu cereale la prânz, spre exemplu. 

- Pe bune? Hai că mă speriasem... Și acum de ce nu poți să  mănânci lapte cu cereale la prânz? 

- Fiindcă ați sări toți  cu gura pe mine: "cereale cu lapte la prânz?  Dimineața dacă vrei" 

- Păi dacă ăsta e visul vieții tale,  să  știi  că poți  să-ți  mănânci liniștită cerealele cu lapte la prânz, de ce sa aștepți atâta? 

- Tu vorbești serios? 

- Normal că vorbesc serios. 

Dialogul ăsta ar trebui să i-l amintesc copilului mic în ziua în care o să sufle în cele 18 lumânări. Sper sa nu uit. 

Miercurea fara cuvinte

Stiu pe cineva cu lipici ! (La fluturi)

 Miercurea fara cuvinte, gazduita de Carmen

Miercurea fara cuvinte

 Nu mi-e rusine s-o spun, tocmai am iesit din pestera ☺

Scărisoara

Da,  e clar,  mi s-a lipit de suflet zona asta de Apuseni,  Arieseniul și  imprejurimile lui. Deja știu ca o sa revin. 

Destul de aproape de Arieseni-Alba se găsește ghețarul zăpăcit din pestera Scărisoara pe care l-am mai vizitat eu acum niște ani, multi la număr,  dar atunci nu m-a impresionat în mod deosebit, nu știu de ce.  Poate pentru ca era iarna.  Afara gheață,  înăuntru gheață, mno,  care-i treaba? Acum însă,  coborând de la 25 de grade câte erau la suprafață, la un grad pe ghețar și 6 grade în coridoarele laterale (nevizitabile), de la mușchii și floricelele ce îmbrăcau pereții avenei, la zăpada rămasă de astă iarnă netopita și la ditamai ghețarul pe care doar îl bănuiam sub picioarele mele,  ei,  altfel am perceput eu situațiunea. 

Am zis ghețar zăpăcit pentru că, ne-a explicat ghidul, se întâmplă un fenomen ciudat cu el,  stă  pe cald,  la suprafață are cald,  în coridoarele  ce-l încadrează este cald,  numai că el nu se topește.  Eu cred că a uitat,  d-aia zic că-i cam zăpăcit. 

Văzut de sus,  din afară 

\

Din interior către  afară. 

Pestera Scărisoara  este o destinație ideala pentru zilele caniculare cum sunt acestea,  de fapt,  când vin căldurile eu m-aș muta definitiv în orice pestera.  Chiar și în Pestera Urșilor. Dar mai vorbim despre Peștera  Urșilor... 

Cheile Galbenei

N-am mai scris de mult pe-aici, dar asta e defectul meu, singurul va asigur, vara nu scriu.

De multa vreme nu am mai avut asa o vacanta frumoasa si plina. Frumos din partea mea ar fi fost sa povestesc pe indelete unde-am fost si ce-am vazut, dar ce sa fac, am si eu un defect, doar unul, daca nu povestesc imediat despre o iesire apai nici nu-mi mai vine cheful s-o fac vreodata.

Asa ca despre prima mea minunata intalnire cu Grecia n-o sa scriu. Stiu, e pacat, ca a fost frumos, dar nu ma simt inspirata sa povestesc ceva ce s-a intamplat acum o mie de ani, adica prin iunie. La anul poate o sa "transmit" in direct, pentru ca s-a hotarat in unanimitate, trebuie sa mai mergem la greci!

Dar despre ce ni se intampla chiar acum trebuie sa scriu asa la cald. Am zis cald? Pardon, la racoare. Aici unde stau eu cu laptopul pe picioare e frigut de-a binelea, am o geaca  pe mine si tocmai am inchis geamul pentru ca nu vreau sa ma opresc din scris ca sa-mi caut sosetele in valiza. 

Hai sa nu va mai tin in suspans, sunt la Arieseni si totul e perfect aici, pe cuvant! Peisajele sunt incredibile, oamenii sunt calzi si primitori, cazarea e fara cusur, mancarea delicioasa. Ah, si unde mai pui ca am scapat de canicula de acasa, aici noaptea mi-a fost chiar frig, deci e grozav. 

Muntele pare la prima vedere molcom si linistit, coame rotunjite, iarba grasa tunsa militareste, capite de fan ce sfideaza gravitatia, vacute ce pasc linistite, brazi, brazi si iar brazi... 

Dar daca incepi sa-l iei la bani marunti, te trezesti ca muntele te pune la incercare si da cu tine de pamant. Nu, nu e cazul nostru ca noi am fost atenti, si, mai pe sus, mai pe jos, mai suspendati deasupra apei, mai atarnand de cate un lant, am ajuns in buna stare la destinatie, obositi si infometati,  dar incantati de ce-am vazut in "expeditia" noastra pe Cheile Galbenei. 

 

Numa o tzira de febra musculara ne-o cauzat tura prin Cheile Galbenei dar nu-i bai, o fost fain si tot ce am vazut a meritat efortul.

Maine, de nu m-o parasi cheful de scris, ca nu v-am zis, eu am un defect, vara nu prea-mi da inima branci  la scris, o sa-i zic de Ghetarul Scarisoara.

Pana atunci, noapte buna!

P.S Acum mi-ar placea sa pot face niste poze sa vedeti cat de multe, mari si dese sunt stelele pe care le vad eu pe geamul din dreapta mea. E incredibil!