12 decembrie 2012

Miercurea fără cuvinte


Eu nu cred că a venit iarna... La mine în grădină a înmugurit ceva...



Mai multe "miercuri fără cuvinte" la Carmen

19 noiembrie 2012

Casa din vis



Îmi doresc și eu, ca tot omul, o casă, una de suflet așa... Nici prea mare nici prea mică, musai cu grădină mare în care să-mi pun și eu acolo o floare, un leuștean și-un busuioc, să nu fie în pustietate dar nici să nu simt răsuflarea vecinilor în ceafă, să nu-i treacă (aproape) nicio mașină prin fața porții și... câte și mai câte...

Ei bine, sâmbăta trecută în drumeția noastră pe dealurile natale am dat peste EA, casa din vis.



Am rugat-o pe prietena mea să meargă să vorbească cu proprietarul, să-l întrebe de nu e dispus să o vândă. Sunt sigură că o să primesc răspuns pozitiv! Ceva emoții am pentru celălalt lucru pe care trebuie să-l negocieze: să-l convingă pe proprietar să mă aștepte vreo 100 de ani, să i-o plătesc în rate.

14 noiembrie 2012

10 octombrie 2012

04 octombrie 2012

Cum spuneam, ieri am fost iar la liceu. De data asta elevii au pictat mărțișoarele confecționate în urmă cu două zile, iar  pe niște pietre au pictat ce au văzut ei interesant în România (e vorba de elevii polonezi). O să vedeți peisaje de la mare (au prins o vreme extraordinară de-au putut chiar să se bălăcească), floricele, sonde, păsări, și chiar o focă...  Asta nuș' pe unde or fi zărit-o, dar tre' să-i credem pe cuvânt, sunt musafirii noștri...
Eu am promis că fac poze, mi-am pus chiar telefonul în buzunar să-mi fie la îndemână în naveta mea dintre clase, dar când s-a dat startul la pictat numai de poze n-am avut timp.

Am avut tuburi mari de vopsele acrilice, din acelea care se usucă foarte repede, așa că eu și doamnele profesoare mergeam  printre bănci și puneam fiecărui elev, pe paletă, câte o "boabă" din fiecare culoare. Când pictorii noștri terminau o culoare eram strigate pentru refill. Când am vrut să scot telefonul din buzunar a fost de ajuns să-mi privesc mâinile. Roșu, alb, negru, galben, verde, albastru. Neeeeh, nu pe blugii mei cei noi, mai târziu, după ce mă spăl pe mâini!

Eu zic că atelierul a decurs normal. După ce s-au uscat mărțișoarele, doamna de engleză le-a spus polonezilor, așa pe scurt, legenda mărțișorului. Ceva probleme au fost la legarea șnurulețelor. Mulți dintre ei, fete, băieți, români, polonezi, nu știau să facă o fundă. Chiar le-am zis: măăăăi, voi ori aveți toți adidași cu arici, ori vă fac mamele voastre fundă la pantofi. Un băiat mi-a  răspuns, arătându-mi adidașii legați regulamentar, nuuu, eu special mi i-am ales pe aștia, sar în ei fără să dezleg șireturile. Braaaavos, ești genial, ce atâta muncă... 
Uite așa am ajuns eu să-mi revizuiesc atitudinea față de moștenitoarele mele. Dacă elevii de liceu nu-s în stare, ia să nu mă mai iau eu de ele când văd în ce mod întortocheat se leagă la șireturi. Cum necum fac și ele o fundă acolo, ce dacă se desface la colțul străzii? Măcar au încercat. 

Înspre final reușesc și eu să dau o fugă la baie să mă spăl pe mâini. Când mă întorc în clasă elevii erau deja în picioare, aduseseră capodoperele la catedră, așa primiseră indicații.  Bun, las' că mai am o speranță, alerg (la propriu) la clasa cealaltă, care, să nu vă imaginați că era alături, nuuuu... hăt, la un culoar distanță. Aici am o surpriză și mai mare, nu mai era niciun copil în clasă. Dar să știți, nu plecaseră de capul lor, terminaseră treaba și doamnele profesoare le dăduseră liber. Era ora 17, ei începuseră activitățile de dimineață, deci obositor pentru ei.

Am pozat totuși o parte din lucrările finale selectate pentru expoziția din holul liceului. De fapt, toate au fost expuse în holul liceului, pe panou, pe măsuțe sau pe farfurioare (mărțișoarele).








Mie una mi-a plăcut această experiență. Am văzut cu ocazia asta un liceu foarte frumos  și niște copii normali. Fiuuu, deci nu toți liceenii sunt ca ăia ce-i văzui în vară pe la știri, cu cercei în nas și creste în vânt, care se grozăveau că n-au citit în viața lor o carte, iar pentru bac au învățat vreo două ore? Da, mi-am luat o piatră de pe inimă, mai sunt copii normali în țara asta, dar nu-i filmează nimeni. Uite, nici măcar eu, netrebnica de mine, nu am putut face un efort să fac niște poze, să vedeți ce copii frumoși avem... și talentați... și cuminți. Vorbesc serios, au fost chiar cuminți. Cu legatul șireturilor stau ei mai prost, în rest n-am ce să le reproșez. Mi-a fost drag să stau în compania lor!

03 octombrie 2012

Miercurea fără cuvinte

Ați observat ce enervante sunt umbrele? Ce facem noi, hop, fac și ele... Lipsă de imaginație, zic.


Regulament și info. pentru "Miercurea fără cuvinte" la Carmen

02 octombrie 2012

Mărțișoritul de toamnă

Iaca grozăvie, ieri am fost la liceu... Grozăvie și mai mare... am fost să fac mărțișoare.  Am făcut mărțisoare cu niște elevi, români și polonezi, într-un proiect intercultural. Una din temele proiectului era un atelier în care să se realizeze ceva specific românesc. Și ce putea fi mai specific românesc decât mărțișorul? Ouăle încondeiate, mi-a răspuns un prieten. Uite că la asta nu m-am gândit. Bine că nu s-au gândit nici cei ce m-au invitat, că la încondeiat nu mă pricep.
A fost interesantă ziua de ieri. A început cu un spectacol în sala de sport a liceului, pregătit deopotrivă de elevii români și de cei polonezi. Toți au fost simpatici și s-a văzut că s-au pregătit foarte mult, dar așa ca o constatare personală... polonezii păreau a fi obișnuiți '' să se joace" în felul ăsta, și când dansau și când cântau o făceau cu bucurie...


După spectacol copiii din acest proiect au intrat în două clase și a primit fiecare farfuriuța cu materiale și indicatiile, mai în românește,  mai în engleză, mai prin semne... Au fost 64 de copii, eu... singură. Adică singura care știa ce e de făcut. Au fost câteva doamne profesoare foarte drăguțe care au roit ca niște albinuțe pe acolo, dar cel mai mult m-a ajutat Pufoasa și cu Maria, colega ei de clasă, care au fost responsabile cu distribuirea materialelor. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ele...
Ca reacții ale copiilor... unii au fost curioși, alții entuziasmații, alții... abia așteptau să ajungă în oraș la pizza. Mi se pare normal. Și eu m-aș gândi la o pizza dacă mi-ar da cineva să rezolv ceva în excel, spre exemplu. Fiecare cu pasiunile lui :)
Poze nu am reușit să fac decât în timpul spectacolului, dar n-am avut o poziție tocmai propice pozatului. În timpul mărțișoritului nici nu se putea pune problema de așa ceva. Eram strigată simultan în cel puțin  cinci locuri, plus că făceam naveta între cele două clase, deci telefonul meu (mda, tot cu telefonul fac poze) a stat cuminte pe catedră. Acum mărțișoarele sunt la uscat, pe farfurioare etichetate și numerotate (Ioana și colega ei s-au ocupat de asta), iar mâine fiecare copil își va picta minicapodoperele. Sper ca mâine să pot face mai multe poze. 

27 septembrie 2012

Șervețelul Olimpic

Noua pasiune a Pufoasei este să se antreneze pentru Olimpiadă, dar nu oricum, ci așa pe post de... Sandraaa Iz-bașaaaa. 
Exemplu: o rog să-mi aducă o foarfecă, ea zice: ți-aduc dacă mă cronometrezi! Păi n-am cu ce. Nu-i nimic, numeri. Și așa fac, număr și-i spun la întoarcere câte secunde a făcut. În functie de asta, comisia (adică tot ea) decretează: medalie de aur la alergări pentru... Sandraaa Iz-bașaaaa. Aplauzeee!!!

Într-o zi le-am dat "verde" prin parc, eu am intrat într-un magazin să fac niște cumpărături. Când mă îndrept spre parc să le recuperez o văd pe Pufoasa că vine spre mine alergând cât se poate de regulamentar, cu pieptul înainte, cu brațele îndoite și cu un zâmbet din ăla până la măsele. Zâmbesc și eu și îmi înfig bine picioarele în pământ, știu că poate să mă dărâme dacă mă ămbrățișează așa din fugă. Dar... surpriză, trece pe lângă mine, nici nu mă privește. Heeeei, strig eu după ea... Nu pot să mă opresc! Mă antrenez, sunt Sandraaa Iz-bașaaa...

Avem o minge din aia de Pilates, mai face exerciții pe ea, mai cade, o mai desumflă, o mai folosește și pe post de fotoliu când se uită la televizor... și bineînțeles, aproape după fiecare exercițiu primește câte o medalie nimeni alta decât... Sandraaa Iz-bașaaaa.
Ei bine, zilele trecute strângem niște hârtiuțe de pe biroul lor, Pufoasa la datorie, pe faimoasa minge. Când să ies din cameră imi zice: arunci, te rog, și acest Șervețel Olimpic? Da, sigur, dar de ce este olimpic? Pentru că și-a suflat nasul în el Sandraaa Iz-bașaaa.
Fiind Olimpic poate ar fi trebuit să-l păstrez...

13 iulie 2012

Și vouă și mie!

Eu sunt o ciudată din aia care nu face mare tam-tam de ziua ei, dimpotrivă, ar vrea să nu știe nimeni, să trecă neobservată exact în ziua asta. Așa sunt eu... 
M-am mai liniștit când am aflat că toate cunoștințele mele născute sub aceeași zodie sunt exact la fel, deci nu sunt chiar așa dusă cu pluta, sau cel puțin nu sunt singura, fac parte dintr-o mare "familie" :)
Dar uite, tocmai pentru că nu e mare brânză... vă spun că azi e ziua mea. Am petrecut-o la piscină cu o gașcă de copii, abia am intrat în casă. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot tortul pe scară și să-l pozez acum cât e întreg, acesta este:




Tortul ăsta o să mi-l amintesc cu mare drag pentru că e făcut de fetele mele, este primul lor tort și e făcut pentru mine.  După cum vedeți există și o oiță pe acolo, nu știu dacă e o aluzie la faptul că eu nu reușesc să număr oi când am insomnii, mă fac că nu observ!
M-a anunțat frate-miu că trece pe la mine, așa că între două vorbe scrise pe aici am aprins focul la grătar, din trei în trei silabe mă mai ridic de pe scaun să văd dacă mașina ce-a oprit în fața porții e a lui.
Focul e nesupravegheat așa că o să o șterg de aici.
Vă pup și vă zic la mulți ani! Și vouă și mie!

12 iulie 2012

Zgornită din bucătărie

Chiar în acest moment se petrece un fapt de mare importanță, nu pentru țară, ci pentru familia mea. Firicica și Pufoasa, ciripesc și se ciondănesc la bucătărie, cu ușile închise, n-are nimeni voie să calce pe acolo! Știu eu ce se petrece dar abia mâine voi vedea rezultatul. Sunt convinsă că, indiferent cum o să arate, va fi cel mai minunat tort care se există, pentru simplul motiv că l-au făcut cu mânuțele lor și l-au făcut pentru mine.
Cred că l-au terminat, aud cum se hlizesc lângă frigider, probabil că se chinuie să-l îndese acolo. Dacă o să fiu iute de picior/aparat, mâine o să-i fac poze.
Cam atât pentru seara asta... Încă nu mi-a revenit pofta de scris...

03 iulie 2012

O oaie... două oi...

"Ai face bine să scrii tu asta pe blog, că eu oricum o să povestesc mâine la toată lumea", îmi zice jumătatea mea râzând cu gura până la urechi... 
Da' de ce să scriu? Să râdă lumea de mine că nu pot să număr oi?
Vă explic imediat...  Duminică, după masa de prânz, Pufoasa care se juca cu o jucărie foarte haioasă, un lup căruia dacă-i tragi gluga se transformă în oaie, mă întreabă:
- Mami, ți-e somn?
- Da, mi-e somn... (ce mă citește copilul ăsta... e ceva de speriat! )
- Bine, atunci numără oi! Și începe să-mi "onduleze" oița-lup prin fața ochilor într-o mișcare ce imita săritul peste un obstacol. 
Ne-a umflat râsul pe toți, nu ne așteptam la replica și gestul ăsta.
Stai un pic, că eu nu pot să număr oi. Încerc și eu ca tot omul când am parte de insomnii să număr oi.   Când stau pe spate e perfect, îmi imaginez un gârduleț, un pârleaz, un... ceva, văzut așa din profil, o oiță care vine din stânga sare gardul după care apare o altă oiță care sare gardul și dispare undeva în dreapta. Așadar pot să număr oi, da, dar numai când stau pe spate, ceea ce este foarte nasol pentru că eu nu pot să dorm pe spate, doar pe-o parte, deci numărătoarea mea de oi nu-și poate atinge scopul, acela de a mă adormi. Dacă mă întorc pe dreapta, se intoarce și gărduțul, pârleazul, ceva-ul și când vine oița din stânga, sare și picâ în bot. Am încercat să schimb tactica, aduc oița din dreapta dar acum nici nu mai poate să ajungă la gărduț pentru că, nu-i așa, este o oaie, nu poate să zboare să ajungă la gărduț și să și treacă peste el. Dacă mă întorc pe stânga totul se întâmplă viceversa. Așa că, oricum aș sta, nu fac decât să mă chinui, și pe mine și pe bietele oițe, nici urmă de somn!
Jumătatea, după ce a auzit această destăinuire pe care am regretat-o intantaneu, îmi zice, într-o scurtă pauză de râs:Ți-am zis eu că ești prea inginer...

24 mai 2012

Pseudo-știri...

... agricole bineînțeles. 
Știți cum îmi răspunde Pufoasa la o întrebare de genul "cum e prăjitura?", dacă o întreb și eu exact cănd e cu gura plină și evident nu poate să vorbească, pentru că așa a învățat-o mama ei?  Face un simplu gest. Acuma... dacă m-ar întreba pe mine cineva cum e să ai pătrățelul (și triunghiulețul și dreptunghiul) tău de pământ pe care să pui tot felul de semințe și răsaduri pe care să le îngrijești și urmărești zi de zi și să te extaziezi la orice progres înregistrat, aș răspunde cu același gest. Adica așa:


Poza am făcut-o imediat ce am teminat de săpat. Între timp pătratul l-am "populat" cu roșii, castraveți și fasole. Poze noi... când o sta ploaia.


Asta văd eu când îmi beau cafeau pe banca din curte. Vedeam... pentru că acum sunt roșioare și ardei și vreji de fasole și de castraveți pe unde se vede pământ negru.



Nuuu, n-am înnebunit (cred)... în peturi am pus spanac, pe care îl mâncăm crud în salate. Peturile  mi s-au părut soluția ideală pentru a-mi mări grădinuța.


Mazărea acum are păstăi. Un pic mă îngrijorează, cred că din pământ ceva îi face rău. Dreptunghiul pe care e plantată are un pământ foarte rău, plin de râme și pietre și cine mai știe ce altceva. O să vad... dacă nu-i merge bine măzărichii o să pun iar gazon și am terminat povestea.



Tufa aceasta de levănțică am primit-o prin poștă, de la  Catrinel mare surpriză mi-a mai făcut! Nu credeam să reziste o săptămână în cutie, supusă la stres (a mers și cu bacul pe Dunăre, a fost și aruncată de colo colo de manipulații de la poșta română), dar a rezistat și acum crește frumoasă la mine în grădină.


 Căpșunelele au venit odată cu levănțica, tot de la  Catrinel, se pare că sunt din acelea alpiniste cățărătoare.


 Acuma vă las să credeți ce vreți... poate chiar sunt dusă un pic cu pluta... am găsit în cămară niște cartofi cu "musteți" și ce puteam să fac cu ei? Să-i planteeez, ați ghicit.... I-am pus pe unde am mai găsit și eu locșor gol, două cuiburi, sper să mâncâm la toamnă o tigaie de cartofi prăjiți "marcă înregistrată" cum zice Maria.



Firicelul ăsta are o poveste foarte frumoasă. De ziua ei, Pufoasa  a primit un joc sau așa ceva, o cutiuță   în care erau câteva ghivecele mici-mici de tot, niște pastile de pământ (atunci am văzut și eu prima oară așa ceva) și o punguță cu semințe. Semințele trebuiau puse peste noapte la înmuiat în vată umedă,  pastilele de pământ lăsate într-un bol cu apă. A doua zi am pus pământul "expandat" în ghivece și semințele în pământ. Plăntuțele care au ieșit ulterior, spre uimirea și bucuria noastră, le-am "translatat" la loc de cinste în nanogrădină. Porumb dulce avem două fire, cel din fotografie este al Ioanei, ea s-a ocupat de el :)


Și vrejul ăsta de fasole ar avea o poveste, alta decât aceea cu Jack, dar nu prea știu dacă puteți păstra un secret... Biiiine, fie, îmi pun libertatea în mâna voastră :) 
Anul trecut am pus în pământ o mulțime de boabe de fasole. Pe lăngă boabele obținute pe cale legală, cumpărate, sau primite, am mai făcut rost de o boabă, da, una singură, luată cu japca, ca să nu zic furată, de la un prieten. Ca să înțelegeți... eram în vizită la Ionuț, și în timp ce acesta se conversa cu jumătatea mea, eu îmi făceam rondul prin casa lui proaspăt renovată. Pe pervazul uneia dintre fereste era un pahar cu câteva boabe de fasole. Am băgat mâna în pahar, am luat o boabă, am strigat la Ionuț "asta se confiscă", el zice "ia mai multe", "nu, merci, mi-ajunge asta". Ajung acasă pe întuneric, scot boaba din buzunar o înfig așa pe orbește undeva lângă stâlpul de la sârma de rufe și aproape uit de ea. Care dintre boabele de fasole plantate credeți că a răsărit? Ei bine, cea confiscată, celelalte nu au ieșit deloc. Și vrejul de la fasolea lui Ionuț a crescut chiar ca în povești, ajunsese să invadeze sârma de rufe, mereu o dădeam jos și o îndrumam spre alte căi de expansiune. În toamnă am umplut o jumătate de pungă de hârtie (de la zahăr) cu boabe de fasole mare. A ieșit cel mai gustos castron cu fasole bătută, ever!
 Așaaa... anul acesta, făcându-mi cumpărăturile într-un supermarket (nu vă zic că era Kaufland că nu vreau să mă trezesc cu poliția la poartă), amintindu-mi cît succes am avut anul trecut cu boaba de fasole confiscată, nu știu cum, mi s-a lipit o boabă de fasole de degete. Am ajuns cu ea acasă și am plantat-o cam unde a fost plantată și cea de anul trecut. Este cea din poza de mai sus. Paiele marchează, v-ati prins, locurile unde dormitează boabele "cu acte în regulă". 
Acuma eu v-am povestit... mizez pe discreția voastră :)

16 mai 2012

Miercurea fara cuvinte 06 - La munte (2008)





Dacă doriți să participați la "Miercurea fără cuvinte" sau doar să admirați poze ce vorbesc singure-singurele, aflați detalii la Carmen.


27 aprilie 2012

Ziua Pufoasei

Sâmbătă a fost ziua Ioane, cu invitați, cu tot tacâmul... Poze am făcut și n-am făcut, adică am făcut foarte puține, ocupată fiind cu așezat masa, distrat copii...  și din acelea încă și mai puține sunt  bune de arătat.
După Paște, ce zic eu, ia să încerc să păstrez cât mai mult curățenia asta obținută în două săptămâni de șmotruială, să nu mai fie nevoie de ziua Pufoasei (peste o săptămână) s-o iau de la început. Zis și făcut, în fiecare zi șters praf, aspirator, scuturat pleduri, haine, etc. Așa, și? În fiecare zi era praf, de fiecare dată scuturam sacul aspiratorului, de unde frate atâta praf?
Vineri seara, înainte să mă bag în pat, îi zic Ioanei să ia o foaie și un creion și să facă o listă cu ce mai aveam de făcut a doua zi înainte de venirea copiilor. Ioana când aude de liste e cea mai fericită, a sărit în sus de bucurie: "iuhuuu, iubesc listele!". Și e atât de meticuloasă, face liste pentru orice și apoi are grijă să taie sau bifeze ce a dus la bun sfârșit. Am făcut lista și m-am culcat.
Sâmbătă m-am trezit pe la 7.30 dar nu știu de ce mă simțeam de parcă atunci ar fi trebuit să mă culc, nicidecum că abia m-am trezit. Am luat  poziția gânditorului de la Hamangia și am făcut o recapitulare finală a listei "to do", am pus deoparte ce putea face jumătatea sau copii și am tras concluzia că-mi pot permite să mai stau un sfert de oră în pat. Sfertul s-a transformat în jumătate dar tot cam fără folos, mă simțeam ca după maraton, obosită frântă! O fi ceva în aer îmi zic, mă târăsc pănă la bucătărie, mănânc ceva, beau o cafea cu cofeină (de obicei beau fără), o trezesc și pe Ioana. Îmi pusese în vedere de cu seară s-o trezesc pe la 6 să-i zic la mulți ani. Îi zic la mulți ani, o mângâi, o mumulesc cum fac eu în fiecare dimineată, era așa călduță și pufoasă... numai că nu voia să se trezească. Dacă vii la mine în cameră o să primești cadoul. S-a trezit instantaneu, abia am putut să mă țin după ea pe scări. Îl scol și pe tati, pupăm copil, vine și Ma cu cadoul ei, o urmărim pe Pufoasa cum desface cadourile, încercăm să sesizăm din mimica feței dacă-i sunt pe plac sau nu. Eu tot cu ochii pe ceas, încerc să mobilizez tot familionul că doar aveam o listă de lucruri de făcut până în ora 13. Jumătatea zice: eu nuș' ce am, mă simt fără vlagă. Aoleu, și tu, o fi ceva în aer... După micul dejun vine rândul Mariei să ne zică: eu m-aș mai băga în pat, mă simt cam moale așa... Caut vitaminele, calciul, le înghițim, doar doar ne-om veni în fire să ne apucăm de treabă. Vitaminele, cafeaua, placebo-ul, nu știu care și-a făcut efectul că am reușit să ne mobilizăm în cele din urmă.
În sfârșit... am reușit să bifăm cam tot ce aveam trecut pe listă, mai puțin spălatul aragazului, dar el a fost cea mai mare parte din timp acoperit cu tăvi de prăjituri sau alte ustensile. Și apoi ce copil sesizează la o petrecere că aragazul din bucătărie e nespălat?
O mică eroare s-a strecurat când am calculat cam cât mi-ar lua mie să fac platourile cu aperitive. Am crezut că o oră și un sfert ar fi de ajuns. N-a fost! Când au început să vină copiii eu încă mai lucram la șoricei  și ciupercuțe și angry birds. N-a fost chiar așa o problemă, că s-au mai jucat puțin până am teminat eu, numai că n-am apucat să pozez nimic. Cel mai mare succes au avut angry birs. După ce am așezat pe masă platoul mi-am amintit că era bine să-l și pozez. Cand m-am întors mi s-a întins platoul, GOL, și mi s-a spus MAI VREM!!! Pentru că nu am făcut propriile poze, o să vă arăt de unde m-am inspirat. Îmi pare rău că nu știu sursa fotografiilor, le-am salvat cu multă vreme în urmă, sper să nu se. supere nimeni.
În afară de mâncare cel mai tare eram preocupată de următoarea întrebare: cum distrez eu copiii? Se pare că și ei erau preocupați de același lucru, încă de la aperitiv am fost întrebată: și după ce mâncăm ce facem? Acum e-acum, mi-am zis... Le-am spus ce aveam noi în plan, când au auzit de pictat borcane au ciulit urechile și s-au declarat încântate, ar fi vrut să lase mâncarea baltă și să trecem la masa de pictură.


Am reușit să fotografiez o parte din borcănele. La sfârșit eu le-am uscat cu uscătorul de păr :) și le-am lăcuit pentru a putea fi spălate fără grijă, am pus dulciuri în ele și fiecare fetiță a fost încântată să prezinte părinților ei, la plecare, opera de artă pe care o realizase.
Au mai fost și desene pe asfalt (în curte proprie) și alte jocuri sub directa îndrumare și supraveghere a Mariei. 
Eu zic că a ieșit bine, copiii au părut a fi destul de încântați, am auzit o fetiță spunând: ziua asta aș vrea s-o iau de la început. O alta i-a răspuns: și eu, dar numai de la ora unu.