E doar al meu si mor după el

Am avut și eu un regret. Că fetele mele multă vreme n-au fost dornice să poarte din  mărgelele, broșele, cerceii, bentițele și alte lucruri pe care le-am tot migălit în utimii 10 (zece!?) ani. De admirat le admirau, dar despre multe dintre ele îmi spuneau clar că nu le-ar purta.

Dar să vezi minune... Lucrurile s-au schimbat radical, acum își doresc o împărțire jumi-juma a TOT ce mai avem disponibil. Ba chiar au lansat comenzi. Pentru uzul personal, să ne înțelegem.

Am rămas siderată.

- Păi prin ce vrajă v-ați transformat voi așa? 

- Ei, eram și noi mici, măi mami. După ce termini mărgelele astea, poți să îmi faci și mie unele identice?

Cu bentițele n-au prea fost probleme din astea, Ioanei mereu i-au plăcut. Merge și la școală cu ele, că na, dacă nici la liceul de artă nu poți să îți exprimi creativitatea, atunci unde? Merge si vara și iarna cu ele pe cap, e cumva brand-ul ei... Fata cu florile.

Maria era însă împotriva lor, pe motiv că nu îi stă bine sau că nu are unde să le poarte. Până înt-o zi când i-a sărit țandăra și a zis: soro, știi ceva, ție ți-a făcut mami o groază de bentițe. Asta cu maci e a mea! 

Și pentru că m-am făcut mare afaceristă, am vrut și eu ceva în schimbul nenumăratelor bentițe înflorate la care mi-am lipit și cusut degetele pentru Ioana. I-am zis să conceapă un stiker special pentru mine, doar pentru mine, să mi-l lipesc eu pe agende, pe frunte, sau pe unde mai dorește suflețelul meu. 

Și ea a făcut asta. Un autoportret. Și e doar al meu. Și evident mor după el!