28 iulie 2016

Vrăjitoare uneori

Mă întreabă lumea de ce nu scriu mai des. Pentru că eu nu scriu, eu povestesc. Și când povestești trebuie să-ți și asumi ce povestești. Iar eu... nu prea.

Stăteam într-o seară într-un umbrar la o pensiune, aruncam cinci zaruri într-un joc de Yams. Lumina slabă de la cele doua becușoare se reflecta în bijuteriile mele. Și atunci întreabă Firicica:
- Tu ce ti-ai pus toate inelele alea? Parcă ai fi o vrăjitoare...

- Îmmm, știi că ai dreptate? Dar mie îmi place așa... vrăjitoare. Cel puțin azi.


Pe drumul de întoarcere acasă citeam în mașină și din cand în când îmi priveam ciudata asociere de bijuterii. Nu le scosesem încă, eram în concediu și în concediu îmi dau voie să fac ce vreau eu. 

Chiar dacă știu că cele trei bijuterii se potrivesc ca nuca în perete, le-am purtat împreună pentru că toate îmi sunt dragi, fiecare înseamnă ceva pentru mine.

Să vedem:
* Verigheta.
Verigheta e verighetă, e specială pentru orișicine. Îmi amintesc cât am căutat noi verighete gata făcute în magazinele de bijuterii.  Vinovata eu, că aveam degetele prea subțiri. Căci "verighete pentru copii nu s-au inventat", ne-a informat o vânzătoare. Bine atunci, le facem pe comandă, că tot am eu un ghiul bărbătesc cu care nu știu ce să fac.

Povestea ghiulului începe într-o zi ploiasă și tristă în care eu, mândră absolventă de facultate, după ce am căutat fără succes de lucru în zona mea, m-am vazut nevoită să depun dosar de șomaj. Și parcă nu era de ajuns tristețea situației în sine, a trebuit să mai și plouă, ploaie mocănească, iar la șomaj, un burtos arogant ne-a aliniat pe toți afară în ploie, să așteptăm cuminți să ne vină rândul, să nu care cumva să aglomerăm holurile clădirii. Din cauza ploii, a situației, a ghiorțanului care ne vorbea de sus și la propriu și la figurat, cocoțat pe scările de la intrarea în clădire, ferit de ploaie, el, murați noi, am stat tot timpul cu lacrimile în colțul ochilor, mă usturau ochii de la efortul de a le ascunde. După ce am terminat, mi-am dat voie să plâng pe stradă. Și așa plouă, cine să mai observe? La un moment dat șirul gândurilor mi se întrerupe de o constatare: "Uite un ghiul! Sigur e o tinichea." Și merg mai departe. După câțiva pași însă mă întorc, ridic "tinicheaua". O sucesc pe toate părțile și îmi dau seama că nu e chiar tinichea. La bijutier aflu că e aur de 18 carate și e și  destul de greuț.
M-am bucurat foarte tare, nu știam ce am să fac cu el, dar l-am perceput ca pe un semn că, uite, soarele iese din nori...

* Inelul de argint are și el o poveste.
Când eram mică o mătușă pe care o iubeam ca pe o a doua mea mamă, (valabilă și viceversa) m-a dus la un bâlci unde mi-a făcut toate poftele. Vezi înghețată, cocoșei din zahăr ars, mingi cu elastic, coțomedii, și bucuria cea mare, mi-a cumpărat un inel. Primul meu inel. De tinichea, bineînțeles. Am ajuns acasă și le-am arătat, mândră, alor mei, inelul de tinichea. Nici una, nici două, tata pune mâna pe inel și-l aruncă în soba în care ardea deja focul. Avea el principiile lui, că bijuterii, machiaje, bretoane în ochi, țigări... doar la un anumit gen de femei întâlnești. Eu abia aveam câțiva anișori, dar trebuia făcută educație din fragedă pruncie, nu care cumva... Mda, așa era tata Moromete al meu, că v-am zis, uneori îl bănuiesc pe Marin Preda că a stat pitit undeva peste drum de casa noastră cât a scris Moromeții... doar așa ca să se inspire. Abia acum îmi dau seama că m-a marcat profund acest gest, dacă l-am ținut minte atâta amar de vreme. 

După întâmplarea asta nici n-am mai îndraznit să îmi mai iau alt inel, nu voiam să se repete figura. Numai că atunci când am ajuns la liceu, fratele meu mi-a dat un inel de argint, asemanator cu o verighetă cu niste încrustații pe exterior. Am iubit inelul ăla din două motiv: unu, că venea de la fratele meu care era zeul zeilor pentru mine si doi, îl purtam în clandestinitate cum ar veni, deci era mult mai interesant. Îl purtam pe ascuns, de cand ieșeam pe ușa casei pănă ajungeam la liceu, la liceu îl scoteam și îl băgam în buzunar pentru că nu aveam voie, era un profesor afurisit la ușă care ne ducea la cancelarie pentru cele mai stupide motive, apoi când se suna de ieșire iar puneam inelul pe deget pâna ajungeam acasă. Nu știu cât a durat treaba asta, știu că într-o zi am ajuns cu el acasă dar a doua zi nu l-am mai găsit, parcă a intrat în pământ. L-am căutat zile în șir, nu îmi dau seama unde s-ar fi putut ascunde. 

Ei, și m-am făcut și eu mare, relativ, că verigheta tot pe măsura pentru copii căutam, și am putut să îmi cumpăr ce inel voia mușchiul meu, numai că inel ca cel pe care mi l-a dat frate-meu nu mai exista pre lumea asta. Până într-o zi, când, mergând la un magazin să cumpăr niste mărțișoare din argint am dat peste o mamă cu un băiat de vreo 15 ani care căuta un anumit gen de inel. Pentru băiat. Vânzătoarea le-a arătat singurul exemplar care se încadra în cerințele celor doi, un ineluș/verighetă. Le-a plăcut amândurora numai că nu se potrivea pe degetul băiatului, era nevoie de un deget de copilaș. Și ghici ce? :)

* Inelul de plastic
Eu nu cred că există fată/femeie care să nu adore să umble prin cutiile cu bijuterii ale lor sau ale altora. Eu cel puțin așa am fost de când mă știu. Mergeam în vizită la mătușa mea dragă și scoteam tot din sertarul ei cu bijuterii, le studiam pe toate, apoi le așezam la loc. Eram un copil foarte ordonat (dar numai în cazul ăsta :))
Și obiceiul ăsta îl am și când merg pe la prietene sau rude apropiate, cred că s-a obișnuit lumea cu mine.

Într-o zi eram în vizită la nepoata mea preferată, și bineînțeles mă relaxam admirându-i bijuteriile, când mi-a atras atenția inelușul transparent cu pietricică. Mi l-am pus pe deget și nepoata mea a zis instantaneu: dacă îți place, ți-l dau ție.  Am mulțumit deși nu știam dacă se face să iei bijuteria cuiva, dar mi-am zis că o să-l păstrez ca pe o dovadă de iubire. Și îl și port, deși el este în sine un inel de copil, și este destul de greu de integrat printre alte bijuuri.

Cam asta e... Uite de-aia mă dau eu de vrăjitoare câteodată. Că am nevoie de lucrușoarele mele dragi, chiar dacă par a nu se asorta, dar asta nu contează, important e să-mi aducă aminte că soarele iese întotdeauna din nori și că gesturile mici de dragoste atârnă uneori cât adevărate comori.  

26 iulie 2016

Iulie ăsta de început

Încerc să-mi amintesc cum a început luna iulie. A lu' 2016...
Dacă îmi amintesc bine eram încă sub impresia (plăcută) de vacanță la greci și, în același timp, încercam o uimire nedisimulată de după Brexit: "Bă, mă lași? Ăștia chiar au votat ieșirea?" Ca să fiu sinceră, încă mai persistă cele două mirări...

Dacă e să amintesc lucrușoare mai mărunte petrecute pe tărâmul handMADEina, îmi vine în minte tutu-ul pe care l-am făcut cu mânuțele mele pentru Firicica.(Mda, mă știți, mă laud singură :))



Am căutat prin magazine ceva subțire, vaporos, pentru un majorat, nu al Mariei că mai avem până acolo, dar surpiză, e greu tare cu hainele astea. Tone de haine mi-au trecut prin mână sau doar prin fața ochilor, căutând ceva mai de ocazie, pentru mine si pentru fete dar cam fără succes. Cel mai tare m-au dezamăgit materialele. Doaaamne ferește ce de plasticărenii mai scot oamenii ăștia pe bandă rulantă!

Când mi-a arătat copilu' un tutu atârnat pe umeraș am zis "Da". Când am întors eticheta 
am zis "Nu! P-ăsta ți-l face mami și ne rămâne și de-o prăjitură. Ba nu, de-un tort!" Și cam așa a și fost.

Eheheeeei, fiindcă veni vorba de tort... Ia priviți mândrețe de tort. Dar nu, nu e cel "rămas" de la tutu...


Nu l-am cumpărat, nici nu l-am făcut eu, nici n-aș fi în stare de așa operă de artă. L-a meșterit, special pentru mine o prietenă de-a mea. O să vă spun un mic secret: mi s-au umezit ochii când mi-a zis că e plăcerea ei să îmi facă un tort pentru că sunt prietena ei și pentru că merit. Ei, eu la faze de-astea cam rămân fără cuvinte... (Si mai nou mi-am impus să scot din vocabular acel "nu trebuia". Cine sunt eu să știu ce trebuia și ce nu? Nu?)

Tot la începutul lui iulie ăsta, demn de memorat a fost un drum până păstrăvăria Brătioara, în județul Argeș. Adică nu drumul, pentru că drumul a fost anost și plictisitor. Patru ore până la păstrăvărie au fost parcă mai plictisitoare și mai obositoare decât 12 ore până la mare. Dar păstrăvăria este foarte frumos amenajată, are o curte mare, cu de toate:

* bazine pentru păstrăvi bineînțeles.


Am văzut și turiști care pescuiau, sportiv, după cum zice si pancarta, dar nu prea știu ce făceau cu păstrăvii cei mari pe care i-am văzut prin găleți.
Mi-a fost jenă să întreb, recunosc.



* păuni și păunițe


Acum am înțeles și eu ce chin e pe bietul mascul să atragă atenția păuniței.


Mai impresionat părea a fi iepurașul decât păunița. Ea și-a văzut de ciugulit cu capul în pământ fără să-i acorde măcar o privire. Uite d-aia n-am pozat-o nici eu, ce atâtea aere de divă? :)


* ponei


* miriapode pe scoarța copacilor.


* băncuțe, leagăne, și hamace



* familie cu copiii jucăuși
Ah, nu , stai, asta ți-i aduci de-acasă.



* terasă unde se poate mânca păstrăv, bineînțeles.

Mâncarea a fost bună, nu foarte variată dar până la urmă la păstrăvărie te duci pentru păstrăv.
Dar cum noi avem un neiubitor de pește a trebuit să comandăm și altceva. Variantele au fost puține dar bune. Desertul ... așa si-așa. Păstrăvul minunat!


No, amu ce să zic? Asta a fo prima jumate a lu' iulie ăsta. Ceva ieșiri au mai fost, dar le lăsăm pe al'dată, că tot vorbind de păstrăvi mi-o venit apă în gură. Mă duc să sparg o conservă. (Mă pregătesc de Ardeal, se vede, da?)

Vacanță conspectată

Nu-mi place să scriu despre concediu la modul trecut,  dar parcă nici n-aș trece peste subiect... 

Concediul a început mai devreme și cu ceva emoții. Am crezut că școala copiilor se termină la fel ca și anul trecut și prin primăvară am făcut rezervare pentru o săptămână în Grecia. Nu oricare săptămână ci fix ultima săptămână de școală. Nasol.

Când ne-am dat seama că am greșit cu o săptămână, a mai stresată am fost eu, știam că trebuie să vorbesc cu doamnele diriginte, să învoiesc copiii, să fac eventual rost de scutiri, bleah! De fapt stresul mi-l dădea o întâmplare din anii trecuți, când una din multele doamne diriginte ale copilului mare,  că avu multe,  una pentru fiecare an școlar, mi-a transmis că e musai să o sun fiindcă onor fiică-mea are o absență mai mult decât prevede legea.  Degeaba i-am zis eu că de fiecare dată când a lipsit știu ce a făcut,  că nu e Maria copilul ăla care să chiulească ca să meargă prin baruri, nimic, m-a făcut cu ou și cu oțet ca pe o mamă infractoare ce sunt și merit să fiu certată. Evident că la prima întâlnire i-a zis Firicelului, râzând, că a cam exagerat, a intrat prea tare în mine și oarecum își făcea mea culpa, dar faptul era consumat, eu am prins frica absențelor mai ceva decât atunci când aveam EU absențe în catalog. (Ei, exagerez și eu un pic ☺) 

Dar... toată agitația mea s-a dovedit în zadar,  nici nu am umblat după scutiri, nici nu s-a întâmplat nimic,  pentru că în ultima săptămână de școală oricum nu se întâmplă nimic!

Partea frumoasă la eroarea cu ultima săptămână a fost că, nefiind încă elevii în vacanță, lumea nu prea și-a luat concediu, drumul, stațiunile,  plajele au fost la discreția noastră și tare ne-a mai plăcut... Ah,  și în iunie nici nu e ucigător de cald,  deci încă o bilă albă. 

Cam așa arătau "căsuțele" în resortul unde am fost cazați în Kato Gatzea. Camerele spațioase, răcoroase, bine izolate,  liniște,  verdeață,  plaja la doi pași,  vedeam marea din cameră. Ne-a plăcut mult, mai ales că fix langă plajă se putea și manca și mancarea era chiar bună. Singura bilă, hai nu neagră,  gri, ar fi pentru plaja extrem de mică. Dar cum în orice rău e și un bine,  plaja mititică ne-a făcut să ieșim în lume cum era veni, aproape în fiecare zi am găsit altă plajă, alt loc minunat de văzut. 


Balconul ne oferea o priveliste de nota 10 +




Aici ne beam cafeau de dimineata, unii desenau... 


Altii beau berea...
Nu noi, ursul Vasile, pe seama căruia ne și amuzam zicând: "Ah,  deci asta înseamnă când îți zice cineva: "plimbă ursul!". Păi nu e rău deloc" :)


În plimbările noastre am ajuns într-un sătuc cu totul și cu totul aparte, Agia Kyriaki. Mașinile nu au voie sa intre, șoferii sunt rugați să le lase în parcarea special amenajată  la intrarea în localitate. Ințelegi imediat de ce,  înăuntru nu ai efectiv unde să parchezi pe străduțele înguste. E idilic sătucul, leandrii imenși, apa este curată-curată, ambarcațiunile parcă levitează fiindcă li se vede umbra în apa impecabil de clară.




Se văd pești cu sutele, de toate dimensiunile, e o liniște desăvârșită... Cel puțin așa era când am fost noi.



Firicelul, cu sandalele în apă.
Sandalelor se pare că totuși nu le-a plăcut apa limpede ca cristalul (nu e cacofonie! ☺)
La ieșire și-au dat demisia (adică s-au rupt).



Aici, pe terasa asta care dădea direct în mare, s-au întâmplat două lucruri memorabile: am mâncat un fish super-proaspăt si super-bun și eu am văzut stele verzi. Eram atat de entuziasmată că o să mănânc cu marea la picioare si atât de curioasă să văd peștii care înotau nestingheriți pe lângă noi încât am intrat cu capul în sigla care se vede in dreapta. Cum ziceam, am văzut stele verzi!


Intr-una din iesirile mai lungi am ajuns la o plajă destul de salbatică si greu accesibilă mi s-a părut mie, dar de o frumusețe aparte. Un golfuleț practic, cu mare agitată, colorată în trei culori. 

N-am stat prea mult că eram departe de "casă", doar de-o bălăceală la picioare si un admirat de stâncă "găunoasă" pe unde marea se juca de-a v-ați ascunselea.



Partea și mai frumoasă a acestei vacanțe a fost că am avut parte și de ieșire la munte, cu mașina e adevarat, fără drumeții prea multe, dar a fost extraordinar de frumos să avem marea și muntele la pachet.

Ar fi mult de povestit, foarte multe, atât mai vreau sa adaug, platanul de 1000 si ceva de ani, de undeva din varf de munte, e ceva ce trebuie văzut.





Aici " rotunzii" familiei odihnindu-se, la munte, pe un "scaun" din platan. Alt platan.


Micu' ciufulit.

(sper să scap cu viață fiindcă am îndrăznit sî îi pun poza.)


Ornament pe zidul unei case




Marea vazută mai de sus...


... și mai de sus



A fost frumoasă excursia noastră la greci. Noi ne-am îndrăgostit iremediabil de locurile acelea. Dacă ne vor ieși toate socotelile cum vrem noi, sigur vom mai merge și vom mai explora și alte zone. Până atunci, mai avem câte ceva de văzut /revăzut pe aici prin țară.
Vacanță plăcută tuturor!

P.S. Nu suntem la decernarea premiilor Oscar :), totuși ...  vreau sa mulțumesc jumătății mele mai mari, că m-a ajutat să recuperez măcar textul acestei postări, pe care eu, în graba de a rezolva 10 treburi dintr-un foc, am reușit să o șterg. Good job!






15 iulie 2016

Hai ca m-am 'veselit

Eu nu-nteleg ce vrea lumea asta de la mine... Eu vreau telefon colorat, eventual cu flori, cu buline, cu ceva, numai simplu sa nu fie... Primesc telefon negru. Obligat-fortat acesta necesita husa. Uraaa, las' ca-mi iau una fistichie. Ma duc cu jumatea la cumparaturi si ma aleg cu o husa banala, incolora, transparenta. Mai sa fie!!! Eu iubesc culorile. Geanta, portofelul, telefonul pot fi oricat de fistichii, chiar daca doamna este o serioasa. Parerea mea.
Dar lasa, ca am rezolvat problema. Dupa ce am cautat mai bine de o ora cartea cu povesti in care aveam flori presate, am reusit sa personalizez telefonul, l-am adus destul de aproape de ce-mi doream. Pentru ca eu iubesc culorile. Nu ma intrebati ce telefon e, cat net am pe el, ce camera... ca habar n-am. Intrebati-ma: "Dar flori are?" :)))