Revelion linistit

Se spune ca asa cum te prinde miezul noptii intre ani, asa iti va fi tot anul. Nu acesta e motivul pentru care am ales sa facem un revelion linistit, acasa, in familie... Dar nu mai conteaza motivele, asa ne va fi revelionul, linistit, si asa va fi si anul care vine, stiu eu , promit eu!

M-am trezit vesela, cu chef de joaca. Am fost cu totii in oras la o plimbare, am lasat balta toate treburile neterminate, parca n-ar mai fi vreme pentru ele... Si maine e o zi. Chiar daca din alt an.

Fetele isi cauta acum rochitele, ne gatim, ca asa e de revelion. Mai tarziu o sa facem cinematograf acasa, o sa ne inghesuim unul in altul si o sa ne uitam la niste filme, si-o sa ne amuzam si o sa fie placut, cald si bine. Pe seara o sa mancam chifle cu seminte, branzeturi, struguri si peste. Si sper ca doar atat (dar la cat de pofticiosa sunt nu garantez ca nu o sa ma ating si de altele mai... hard) Ah, sa nu uit de tort. Am incercat o reteta noua, inca nu l-am ornat, cum ziceam, nu e nicio graba...

Ma mir si eu de unde atata calm pe capul meu. Dar e o vreme atat de frumoasa afara, soare, cer senin, ar fi pacat sa nu fie si in casele noastre la fel.

Da, asta e dorinta mea pentru anul ce vine, sa fie unul linistit, pentru toata lumea!

Promit sa-mi iau carnet...

Mi-aminteam zilele trecute de orele de la scoala de soferi. Stiu ca am zis ca n-am carnet, dar asta nu inseamna ca n-am trecut pe la scoala de soferi. E poveste cam lunga si mi-e teama ca am sa va plictisesc, sau ma plictisesc eu inainte sa o termin, si ar fi neplacut in oricare dintre situatii. Apropo de plictiseala, intr-o zi am citit ca numai prostii se plictisesc (evident nu mai stiu cine a zis asta, Octavian Paler?), si mi-am propus sa incerc sa nu ma mai plictisesc sau macar sa nu mai recunosc. E destul de greu, ca n-am gasit inlocuitor pentru "ma plictisesc", ca "imi pierd rabdarea" nu merge intotdeauna (Sugestii?). Am gasit tot felul de jocuri antiplictiseala, daca sunt in masina citesc numele firmelor de pe marginea drumului, reclamele de pe banere, le citesc si de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga. E adevarat ca-mi da oarecari satisfactii cititul asta pe de-andoaselea, ca-s tare bucuroasa cand iese un cuvant inteligibil, dar exista si reversul medaliei, adica ma incurca ingrozitor la deschis de usi. Stiti usile alea cu geamuri de la diverse magazine (ex. McDonalds), pe care s-au gandit sa lipeasca intructiuni de deschidere? Pe o parte scrie TRAGE pe cealalta parte scrie IMPINGE. De oricare parte esti vezi ambele texte numai ca pe unul il vezi in oglinda. Ei bine, asta imi da mie batai de cap, pentru ca in virtutea inertiei, il citesc intai pe ala scris invers si neuronul meu singuratic mai si tresalta de bucurie: "ce, credeati ca daca ati scris invers eu nu stiu sa citesc? Ete scrie IMPINGE" Si eu imping. Numai ca de fapt ar fi trebuit sa trag si uite asa o iau eu in freza... Daca nu scrie nimic pe usa e perfect, eu o studiez de la departare si gasesc imediat varianta cea mai usoara de a intra.

Daca am promis ca va spun cum a fost cu scoala mea de soferi hai sa ma tin de cuvant...

Toata tarasenia a inceput acum citiva ani, cand mergeam pe la diversi prieteni si cunoscuti si Cornel refuza sa bea pe motiv ca e cu masina. Instantaneu toate privirele erau atintite, nu pe Cornel, cum ar fi fost normal, ia sa vedem domne care e barbatul ala asa corect de nu bea si el o bere?... ci pe mine, ia sa vedem care e sotia aia asa de haina, nu-si ia si ea carnet sa bea si baiatul asta o bere cu prietenii si sa-l duca ea acasa... Eu de cand il auzeam pe Cornel ca zice ca nu bea imi si faceam ochii roata sa vad daca gasesc un coltisor unde as putea sa ma ascund. Nu gaseam... Cu cat incercam eu sa explic ca nu ma atrage, ca mi-e frica, ca n-am nici cea mai mica dorinta sa conduc vreo masina, cu atat mai mult insistau. Cele mai infocate mi s-au parut femeile, cele cu carnet bineinteles, care-mi explicau de-a fir a par cum le-a fost si lor frica, dar uite acuma nu s-ar mai da jos din masina, se duc si pana la coltul strazii dupa tigari tot cu masina. Cornel zicea si el, dar mai domol, ca el e dependent de mancarea calda, mai ales aia de-o fac eu si stia ca daca ma cicale prea tare trece pe pilot automat (a se citi hrana rece). Asta devenise de-a dreptu' un subiect tabu, dar se pare ca nu se mai putea petrecere, nunta, intalnire cu prietenii, cu neprietenii, fara discutia asta despre aptitudinile mele inascute de soferita pe care nu mi le descoperisem inca dar stateau acolo undeva ascunse. Asta a fost pana intr-o zi cand i-am zis lui Cornel: uite, ma apuc de scoala, vad cum e, dar daca nu-mi place sau nu iau carnetul din prima tre' sa-mi promiti ca nu mai insisti niciodata cu scoala asta de soferi. Cornel a fost imediat de acord. Ah, si am mai pus si conditia sa-mi gaseasca un instructor pe o Solenza, ca masina d-asta aveam noi atunci. (Recunosc ca speram sa nu gaseasca sau sa gaseasca cat mai tarziu, mai trageam si eu un pic de timp...) La cateva zile dupa ce am luat hotararea asta, se ia unul din sefii mei de mine (cred ca intarziasem): bine ma, masina ta sta in curte si tu-ti duci copilul pe jos la gradinita si vii pe jos la servici? Eu ii spun repede de hotararea luata si mentionez si faza cu Solenza. Esti hotarata? Eu zic: sunt ho..ta..ra..ta. Bine, atuncea il sun eu pe nea Frusinoiu, ca el are Solenza, e baiat de treaba. EU SI GURA MEA CEA SPARTA!!!! Ce trebuia sa ma intind eu la discutii cu sefu'? Na, ca deja mi-a si stabilit prima ora de condus.

Intalnirea cu nea Frusinoiu mi-o amintesc foarte bine. Stiu ca am fost foarte mirata ca m-a pus sa ma urc in masina, asa din prima. Ma asteptam sa deschida capota sa-mi "prezinte" masina, sa-mi dea vreo carte de studiat si sa ma convoace peste vreo 3 saptamani. Nuuu, m-a pus sa ma sui in masina si mi-a intins un cartonas pe care erau scrise niste chestii. Orice as face nu-mi amintesc ce scria pe cartonas stiu doar ca am fost fericita ca e ceva scris si ca sta tot timpul pe bord, ca de emotionata ce eram intelegeam tot ce zicea nea Frusinoiu dar nu retineam absolut nimic. Eram fericita ca a pus cartonasul la vedere, ca daca avea sa ma chestioneze mai tarziu puteam sa-mi arunc ochii pe cartonas. Dupa ce m-a pus sa-mi aranjez oglinda, scaunul si mi-a facut cunostinta cu frana, ambreiajul (n-am inteles niciodata de ce seamana atata de tare si de ce sunt puse atat de apropiat, eu prin ce sa le deosebesc?) mi-a explicat cum se porneste masina, si mi-a zis "hai la drum". Aoleu, asa de-odata, fara nicio alta pregatire? Recunosc ca initial mi-a placut un pic, pe stradutele alea mai pustii, dar dupa aia mi-a pierit chefu'. Nea Frusinoiu era baiat de treaba, nu se enerva, imi vorbea frumos, desi la un moment dat m-a intrebat daca stiu sa injur. Cine, eu? Si ca sa-i fac o demonstratie, am scos capul pe geam si am strigat la un sofer de Tir: "Ce mama zmeului claxonezi asa, ca m-ai speriat, da-te-n pisici..." Dupa demonstratia asta (facuta in gand, ca numai in gand pot fi eu asa de dura) mi-am dat seama ca nea Frusinoiu ar fi fost prea oripilat, asa ca m-am limitat la a da din cap in sensul ca NU. Dar nici pe el nu l-am auzit injurand, nici nervos nu l-am vazut desi cred ca i-am dat destule motive sa fie. Cand faceam vreuna mai gogonata asa ma punea sa trag pe dreapta si ma inteba parinteste: Bine mai Iubire, sa-mi zici daca te deranjeaza ca-ti zic Iubire, ca eu imi fac cursatii in fel si chip... Nu, ziceam eu, e bine-asa. (Numai Papusa sau Pasarica sa nu-mi zici, ca ma calca pe nervi, completam eu in gand). Bine mai Iubire, cum de primele 20 de minute conduci impecabil si dupa aia esti varza? Nu stiam ce sa-i raspund. Poate asa sunt eu, sofer de 20 de minute. Si-mi faceam socoteala in gand cam pana unde am fi ajuns in cele 20 de minute, de acasa plecand. Adica avea si Cornel unde sa bea o bere la 20 de minute departare de casa? Cam avea, dar merita oare efortul?

Orele mi le-a pus nea Frusinoi cum mi-a convenit mie mai bine, ma lua de acasa sau de la servici, din doua in doua zile. Si eu tot asa dormeam, din doua in doua nopti, adica in alea de dinaintea zilelor fara scoala. Ca in celelalte, daca adormeam, ma visam sandwich intre doua Tiruri si alte chestii de nepovestit. Ce mai tura vura, era scoala asta o asa sperietoare..., nu-mi amintesc sa-mi fi fost frica de ceva asa cum mi-era cand ma suiam pe scaunul soferului. La un moment dat chiar l-am intrebat pe nea Frusinoiu daca el, cu experienta lui, crede ca o sa-mi treaca vreodata. Eu asteptam un raspuns afirmativ spus asa cu convingere, ca sa prind curaj. Numai ca nea Frusinoiu a zis: asta o sa vezi tu, in timp... Ei, pai asta asteptam eu de la matale, Nea Frusinoiule? M-ai cam dezamagit si-ai picat la examen, na!

Hai s-o scurtez, ca m-am cam plic... mi-am cam pierdut rabdarea. Dupa 12 ore de scoala, m-am imbolnavit, dar nu cred ca din cauza masinii sau a lui nea Frusinoiu... am stat vreo 2 saptamani in spital, timp in care l-am sunat sa-l informez. Lasa mai Iubire, fa-te tu bine si cand esti in regula ma suni si reluam orele. Cum, la atatea absente nu ma exmatriculeaza? Ce debandada in scolile astea de soferi, uite, d-aia se intampla atatea accidente, ca nu e domnule disciplina... Am iesit din spital, dar aveam de urmat un tratament pe durata mai lunga si cum citisem eu in prospect ca nu era compatibil cu sofatul (imi venea sa pup prospectul ala!!!), iar l-am sunat pe nea Frusinoiu, iar mi-a zis ca ma asteapta. Am vrut sa-i platesc orele facute, el a zis ca nu-i nevoie, le platesc la sfarsit pe toate. Hai ca e prea de tot! Prin decembrie iar l-am rugat cu banii, iar n-a vrut decat la sfarsit dar am bagat textul ala cu "nu-mi place sa raman cu datorii de pe un an pe altul" si l-am convins, ne-am intalnit i-am dat banii. Mi-a zis ca ma asteapta cand termin tratamentul, i-am zis ca-l sun (nu ma intrebati numarul lui ca nu-l stiu, l-am stres din memoria telefonului. Din greseala!) m-a pus sa-i promit ca nu ma dau batuta si-mi iau carnet pana la urma.

Si eu, aici in fata voastra, promit sa-mi iau carnet... cand m-or lasa astia sa merg cu Tico pe trotuar!

Si eu am fost Mos Craciun necunoscut

Cadoul pentru Miki si fetitele ei...

A venit Mos Craciun cel secret

M-am inscris la un joc frumos aici. Prin tragere la sorti, fiecare participanta trebuia sa confectioneze si sa trimita un cadou unei alte participante. Partea frumoasa a fost ca stiai doar cui trebuie sa-i trimiti nu si de la cine si ce o sa primesti cadou.

V-am spus eu ca zilele astea se intampla ceva magic... Am primit de la Aurora din Botosani, EXACT ce-mi doream de mult. Asta nu se cheama magie?

Ah, mai era si un saculet de bijuterii (tot handmade) cu o brosa din material textil dar a fost acaparat de Pufoasa care are o intreaga galerie de pungute si cutiute, ascunse pe unde nu te astepti. Cica-s purtatoare de noroc. Dar trebuie sa stie doar ea de ele... Cand o sa plec intr-o expeditie si o sa inspectez fiecare coltisor al casei, daca dau de saculet si brosa, promit sa le fotografiez...

Azi am facut un drum la Bucuresti si mi-a placut drumul asta... O sa ziceti ca am inebunit sa conduc pe o astfel de vreme. Dar n-am condus eu, fiindca n-am carnet, remember? Eu sunt doar copilot. E necesar cateodata si un copilot la casa omului (sau la masina omului), nu? Cornel a recunoscut ca i-ar fi fost mult mai greu sa razbeasca prin Turcia, verile trecute, daca nu eram eu copilot constiincios, asezat cu ditamai cearceaful de harta in dreapta lui. Atunci am putut eu verifica o teorie pe care o citisem undeva, nu va suparati ca nu-mi amintesc unde, v-am povestit de neuronul ala al meu singuratic, ce sa-i ceri, il menajez si eu... Deci, am citit undeva prin ce se deosebeste, printre altele, o femeie de un barbat. Se pare ca barbatul nu poate asculta simultan doua discutii. Pe care sa le si inteleaga bineinteles. Eu pooooot, si inca cum (scuzati cacofonia). Adica daca stau cu o prietena la o cafea si sotii nostri discuta mai incolo de-ale lor, eu pot sa aud, sa pricep si sa inregistrez tot ce se dicuta in ambele tabere, chiar daca par a fi absorbita total de discutia cu prietena. Acuma m-am cam desconspirat, dar hai, treaca de la mine... Si aici mi-ar place sa aud si parerea barbatilor... Asa... si tot teoria aia mai zicea ca o femeie nu poate urmari harta decat daca drumul de pe harta este fix paralel cu directia de mers. N-am inteles ce vrea sa zica asta decat atunci cand am fost copilot prin Turcia, ca daca drumul meu o facea la dreapta intorceam si eu harta astfel incat liniuta aia de juma' de micron trasata pe harta sa se suprapuna cu axul drumului meu, altfel eram foarte bulversata. Deci, din pacate, cine a zis chestia aia despre femei, jos palaria, avea dreptate... Cel putin in cazul meu.

Ca veni vorba de Turcia, mi-am amintit ca in cele doua drumuri pe care le-am facut am intalnit niste oameni atat de serviabili cum nici nu-mi imaginam ca mai exista. Sa va explic. Prima oara cand am fost, cu mine copilot bineinteles, nu ne-am ratacit nici macar o data. Ah, am uitat, mai eram cu niste prieteni care stiau drumul... Dar oricum, eram si eu cu harta mea care se rotea ca dupa soare, deci am ajutat si eu putin... A doua oara insa, tot eu copilot, noi probabil mai relaxati, ca doar na, nu era un drum nou, am reusit sa ne ratacim de 3 ori. Prima oara am iesit dintr-un oras pe un teren viran, unde se construia de zor, am dat de niste muncitori, le-am explicat ca ne-am ratacit, ce pierdere de timp! Se vedea cu ochiul liber ca ne-am ratacit si oricum oamenii aia nu intelegeau boaba de engleza, noi boaba de turca. Daca a vazut un nenisor ca n-o scoate la capat cu noi, s-a suit in masina noastra, noi intelegand prin asta ca vine sa ne arate drumul. El statea pe bancheta din spate langa fete, eu cu harta mea inutila (la minutul respectiv) in brate. Initial m-am bucurat ca s-a oferit sa ne indrume, dar cand am intrat pe un drum de tara care parca se departa si mai mult de civilizatie, am bagat-o pe maneca, m-a cuprins o transpiratie rece cu toate cele 40 de grade de afara. Nenisorul vorbea non-stop si zambea non-stop iar noi in afara de zambetele lui nu intelegeam nimic. Noroc ca din cand in cand mai arata asa si cu mana si eu care stateam cu ochii pe el ca pe butelie, ziceam: vezi ca arata la stanga, ia-o la stanga, daaa, asa zice, ia-o la stanga, da, pe fundatura asta, da domne ca da din cap ca e bine, fii atent ca acu' tre sa mergi drept in fata, aci la dreapta, aoleu, Corne, in ce ne-am bagat, ce e cu fundatura astaaaa, de ce nu mai e nicio masinaaa, asta ne rapeste, de ce naiba l-am luat cu noi, vezi ca cica tre s-o faci aci la stanga, hiii, uite-aci masini, autostrada, daaa, autostrada, asta e, nenisorule sa-ti dea Dumnezeu sanatate, sau Allah al matale sau cine-o fi, ce bine ca te-am luat cu noi ca ne prindea noaptea pe coclaurile alea. Fiuuu... si nenisorul ala care a vorbit vorbe doar de el intelese si a zambit tot timpul, s-a dat jos din masina, urmand sa faca tot drumul ala inapoi pe jos. Acuma imi cer scuze ca am gandit ce-am gandit despre el, chestia cu rapitul, ma intelegeti, eram si eu putin stresata ...

A doua oara cand ne-am ratacit stiu ca trebuia sa fi ajuns deja intr-un oras si noi aveam cam de multa vreme camp in stanga, camp in dreapta si cam atat, nici masini nu prea treceau, era cam ciudat. Am tras pe dreapta sa se uite si Cornel mai bine pe harta. Nu stiu daca am stat asa in masina cu nasul in harta mai mult de un minut ca a si oprit o dubita, din care au coborat doi tinerei, si astia cu zambet larg pe buze si vorbitori de turca... si-atat. Oprisera fiindca observasera harta aia pe care o consultam noi de zor si s-au prins ca ne-am ratacit. Le-am aratat pe harta unde vrem sa ajungem, ca asa cum pronuntam noi numele orasului nu intelegeau ce vrem sa spunem, ne-au aratat ca tre' sa facem cale intoarsa si sa tinem drumul drept. Noroc ca pentru toate aceste indicatii a fost suficient limbajul semnelor pe care-l stiam si noi si ei. Am intors, muti de uimire, ce chestie domnule, au oprit doar pentru ca PRESUPUSESERA ca ne-am ratacit si au vrut sa ne dea o mana de ajutor. Chiar inainte de plecarea noastra din tara vazuseram la stiri ca se facuse o simulare de accident pe una din soselele patriei, asa de chichi, doar ca sa vada cate masini ar fi oprit sa acorde un prim ajutor eventualilor raniti din masina. Nu va spun scorul ca n-are rost... Si oamenii aia oprisera doar fiindca noi paream... nu accidentati ci rataciti... asta da surpriza. Adica inca una!

Am urmarit noi drumul pe care ni-l aratasera domnii zambitori din dubita, am ajuns in faimosul oras, aici totul trebuia sa fie relativ usor, aveam harta, fuseseram si cu un an inainte, ce putea sa se intample? Ei, se intamplase ca se lucra pe niste strazi, fix pe alea pe care trebuia sa trecem noi, si puteam sa rotesc eu harta aia in fel si chip, puteam s-o si mananc si tot nu m-ar mai fi putut ajuta. Ne-am invartit ce ne-am invartit, cand am realizat, a treia oara, ca ne-am ratacit, am pus ochii pe un taximetrist. Numai ca pana sa-l abordam noi el a oprit masina, a incuiat-o si s-a indreptat frumusel spre intrarea unui bloc. Probabil isi terminase tura. Nu mai stiu cum l-om fi strigat, cert e ca i-am atras cumva atentia. Bineinteles si el era paralel cu limba engleza, dar insista sa ne explice in turca, asta m-a uimit foarte tare la toti, se vedea pe fata noastra ca nu pricepem boaba, dar ei continuau sa ne explice. Daca ne-a vazut dezamagiti de discutia purtata, ca dupa cum gesticula el si arata si la stanga si la dreapta si iar la stanga si iar la dreapta, noi am realizat ca nu vom sti niciodata UNDE sa facem la stanga si la dreapta alea pe care ni le arata... s-a suit omul in masina, ne-a facut semn de "folow me" si ne-a scos la liman. L-am trecut si pe el pe lista celor pentru care trebuie sa ne rugam de sanatate si ne-am vazut de drum.

Da, cam asta a fost experienta mea de copilot in Turcia. Ei, dar daca nu se intamplau toate astea, ce mai povesteam eu aici? Ah, da, despre drumul la Bucuresti, ca de la asta pornisem...

Azi... cred ca am fost de si mai mare ajutor prin Bucuresti. Nuuuu, aici nu mi-am mai luat harta. Dar tot am fost de ajutor. Cand ne-am impotmolit (de 2 ori!) in zapada, cu coada de cateva masini in spate, cine s-a dat jos sa impinga de masina? Eu! Ce daca nu am decat vreo 50 de kile, puterea exemplului s-a vazut imediat. Cand au vazut soferii din spate o furnica impingand un elefant, au sarit repede din masini si-au dat o mana de ajutor. Era si interesul lor, patinam noi inca juma' de ora, patinau si ei tot atat in spatele nostru... As putea sa bag mana in foc ca daca nu eram eu, Cornel ar mai fi turat si acum motorul prin Bucuresti. Pe cand asa... sta bine mersi si citeste cu cana de ceai aburind langa el...

Ma duc si eu sa citesc...

Multumesc, Spiridusule!

Sunt obosita si multumita. Am facut ceva drumuri. Am daruit o "bucatica" din ce aveam de daruit. Restul asteapta pe masa. Mi-e teama sa nu fi uitat pe cineva. E magic ce se intampla. Am pus suflet in ce-am facut si nu-mi pare ca m-am risipit. Daruiesc dar de fapt primesc.Primesc multa bucurie in schimb. Ma incarc cu bucuria asta si totodata capat certitudinea ca fac ceea ce trebuie. Astazi m-am intrebat: este oare o coincidenta ca ceea ce daruiesc se asorteaza perfect (la momentul respectiv) cu tinuta celei careia ii daruiesc? Parca un spiridus nevazut m-ar ajuta sa fac cadoul potrivit la momentul potrivit. E placuta asenzatia asta.

Multumesc, Spiridusule! Stai prin preajma ca mai am multe de oferit.

Leapsa foto

Am luat o leapsa foto de la vivianab. Trebuie sa postez o poza de suflet si una amuzanta. Mi-am luat sarcina in serios si dupa multe scotoceli iata ce-am gasit:

Poza de suflet este aceasta cu fetele mele:

Si poza amuzanta... TADAAAA... Ioana cu o peruca si-un castron.

Ah, era sa uit, se pare ca regula e ca daca ai intrat si-ai vazut postarea asta cu leapsa foto, tre s-o preiei. Dar stii vorba aceea... orice regula e facuta sa fie incalcata. Deci, faci cum vrei...

Uraaaa, o parte din cadouri sunt finalizate !!!!

Ce e inauntru? Surprizaaaa...

M-am speriat degeaba... sunt destule sanse sa termin toate cadourile pana la Craciun (ma incurajez si eu, ce sa fac...)

Asa arata biroul meu ieri noapte pe la 1.

Si asa pe la pranz...

Dupa ce vor trece sarbatorile o sa-mi fie dor de oboseala asta placuta...

La mine a venit Mosu' de doua ori

Am uitat sa va povestesc despre Mos Nicolae. Asa o grozavie nu i s-a intamplat de cand se stie... Banuiesc. Dupa ce ne-a lasat la toti cate ceva prin pantofi, ca ne-au convins fetele si pe noi astia mari, sa ne lustruim pantofii, sa nu mai presupunem noi asa din start ca nu ne aduce Mosul nimic, ca n-avem noi de unde sa stim dinainte ce are Mosul de gand, deci cum spuneam, dupa ce am luat toate dulciurelele si ce-a mai lasat el pe acolo... Mosul s-a intors. Uitase sa puna sucurile si fructele. Vaaaai Mosule, si la matale e neuronul ala in concediu? L-au dat astia in fara plata? Eu acuma ca sa-l ajut, m-am dus la fete si le-am spus ca am auzit usa de la intrare, nu s-o fi intors Mosul? Firicica zice: ar fi foaaaatre ciudat. Pufoasa zice: ia sa vedem noi...

Bineinteles ca fusese Mosul, uitucul, care adusese si restul de cadouri. Dar Mosule, stai linistit, nu s-a suparat nimeni pe tine, ba chiar Ioana era foarte fericita cand vorbea cu prietena ei la telefon si-i spunea: "La mine a venit Mosu de doua ori!"

Eu... tot ocupata, mesteresc la cadouri, dar lista nu prea scade, ca-n fiecare zi imi mai aduc aminte de cineva omis initial. Daca nu termin, am putea muta Craciunul pe 1 iulie? Va rog, doar anul acesta...

Tot pe fuga

Azi am fost tot o alergatura...Dus copii la scoala, facut piata, luat copil nr. 1 de la scoala, mers cu el la platit facturi.(Apropo, plictiseala mare la UPC, n-am mai avut ce citi si eu, toate doamnele si domnisoarele aveau cate un pulover peste tricou. Pacat!). Apoi recuperat copil numarul doi de la cealalta scoala, tagartat doua ghiozdane, ajuns acasa, preparat 4 pizza, mancat, alergat cu copil numaru'1 la logoped, lasat acolo pentru o ora, eu in timpul asta spart avioane prin oras (a se citi "cheltuit toti banisorii din buzunar pe chestii neaparat trebuincioase margelitului"). Alergat inapoi la logoped, luat copil, returnat acasa, baut 2 cani de suc, asezat la birou, mesterit chestii din coral alb si organza pana mai acum vreo juma' de ora cand am venit la calculator sa verific mailuri.(Texte, mai ard si eu gazul pe aici...)

Dar stiti ce a fost cel mai frumos?

V-am zis ca jumatatea mea a suferit o operatie. Inainte de asta ma si pregatisem sufleteste, ca timp de vreo doua trei saptamani, sa-i vin cu supita si fripturica la pat. Nici pomeneala!!!! Azi in timp ce mesteram la biroul meu niste chestii (v-am zis mai sus) ia ghiciti cine mi-a adus pe o farfurie feliute de branza si paine graham din aia dulce, cu seminte prin ea? Ah, si sa nu uit, si un pahar cu bere... Ati ghiciiiit... Cornel. Fiindca nu vreau sa ma bucur prea devreme (ca stim noi cine) nu o sa va spun ca se simte foarte bine. Mai astept cateva zile, sa nu se intample Doamne feri, ceva nashpa...

Pe fuga

Ce sa zic... am fost harnica in ultimele saptamani, am facut si niste drumuri, dar m-am ocupat foarte tare de margelit si migalit. Nu prea am ce sa arat pentru ca multe s-au vandut inainte sa le pozez, iar altele sunt la sertar, pregatite spre a fi daruite, deci nu le pot posta fiindca ce surpriza ar mai fi, nu?

Poate ce am sa fac de maine in colo sa apara pe aici.

M-am rupt de la margelit (chiar am lut pe degete, pe cuvant, am murdarit si mousul) pentru ca vreau sa scriu despre ceva. Initial am zis ca nu-si are sensul sa scriu despre asta aici, dar inca n-am uitat cat de disperati am fost pana vineri dupa o informatie, care sa ne linisteasca sau sa ne lamureasca pe ce drum sa apucam. Asa ca, da, am sa scriu despre operatia pe care a suferit-o Cornel vineri. Hernie de disc operata de medicii israelieni, aceia despre care s-a vorbit intr-o emisiune la Antena 1 (parca) acum vreo luna. Vineri la 12 era in operatie, la ora 15 era acasa. Pana acum totul e in ordine. Speram ca si de aici inainte sa fie tot asa.

Daca are cineva nevoie de detalii, raspund cu drag.

Acum fug, mi se usuca lutul!!!

Plina de bune intentii

Zilele trecute am insotit pe cineva la Bucuresti la un spital. Doar asa... ca suport moral. Maaaama ce mai suport moral am fost si eu... Cu 50 de metri inainte de a intra pe poarta spitalului m-a apucat un plans... Si plangeam atat de tare ca jumatatea mea, ca pe el il insoteam, ce sa ne mai ascundem, voia sa ne intoarcem la masina sa ma linistesc. Asta-i buna!

M-am scuturat putin, mi-am propus sa gandesc pozitiv si sa-mi duc la indeplinire sarcina ce-o aveam. Asa ca mi-am fagaduit sa nu fiu carcotasa, sa nu incep sa stramb din nas, sa nu bag in seama nimic din ce as putea numi deranjant, sa vad numai partile bune ale situatie, sa le inventez daca nu exista, si ca o culme a bunelor intentii, mi-am propus sa gasesc la spitalul respectiv 10 lucruri laudabile. (Am uitat sa spun ca era un spital de stat, ca dupa aia am fost si la o clinica particulara, dar asta e alta poveste)

Sa nu credeti ca dupa ce am intrat in spital (policlinica mai bine zis) am uitat. La un moment dat chiar m-am scotocit prin geanta dupa un pix si o foaie de hartie, si am inceput sa umblu pe holuri in cautarea celor 10 lucruri bune pe care era musai sa le scriu. Le cautam, pentru ca nu erau prea evidente, dar sunt sigura ca asta doar din vina mea... Si in plus aveam timp liber berechet, medicul ne-a chemat la 8, dar el a parut pe la 10.

Si in plimbarile mele pe holuri am dat de un dozator de cafea. Daaaaaa, cafeaaaa. Nu bausem acasa asa ca imi frigea buza dupa o cafea. De fapt luasem una "la pachet", facuta in coproductie sot-soacra. Dar nu parea a fi cafea cu zahar ci invers, zahar cu cafea. Cu tot regretul din lume, n-am putut s-o beau. Intre timp am aflat ca pusesera zahar amandoi, si sotul si soacra. Vedeti ce iubita sunt? (Hm, daca stau bine si ma gandesc, in povestea aia era vorba de sarea in bucate si fetele care pusesera zahar si miere picasera testul. Ei, o sa-i intreb eu mai incolo de ce nu le-a trecut prin cap sa-mi puna si nitica sare in cafea.)

1. DOZATORUL DE CAFEA - a fost primul trecut pe lista mea. Am bagat o bancnota de 1 leu in dozator, dar asta mi-o tot azvarlea inapoi, am chemat intariri, cu chiu cu vai am obtinut cafeaua mult ravnita dar am constat ca asta nu avea pic de zahar. Mai trebuia apasat un buton, ala pentru zahar. Ce bine era daca in loc sa-mi puna amandoi zahar in cafea, unul s-ar fi gandit sa mi-l puna... in buzunar! Am scapat de cafeau fara zahar, mi-am luat una cu si am multumit in gand celui care a inventat dozatorul, sau celui care a descoperit cafeau, cine mai stie...

2. DOAMNA ASISTENTA E AMABILA. La cabinetul la care trebuia sa asteptam era o doamna asistenta amabila, care vorbea frumos cu pacientii, uneori zambea, deci a fost cel de-al doilea lucru bun trecut pe lista. Tot asistenta asta se ocupa si de trierea pacientilor, adica-i tecea pe o lista, si tot ea ii striga inauntru dupa ce a venit domn' doctor. Deci am evitat situatia penibila in care toti se inghesuie in usa cabinetului in speranta ca, atunci cand se va deschide usa, va fi urmatorul invitat inauntru.

3. NU MIROASE A SPITAL. Asta a fost a treia "bila alba" de pe lista. Nu m-a izbit mirosul ala de medicamente, dezinfectant, sau detergent sau ce-o fi. Era aerisit, ba chiar foarte aerisit, am fost bucuroasa ca mi-am luat geaca cu guler de blana (ecologica, stati, nu sariti), ca mi l-am ridicat peste urechi dar tot n-am reusit sa mi le incalzesc, asa ca am plecat in cautarea geamurilor deschise care produceau curentul ala. Am descoperit doua unul langa altul, dar ca sa vezi, n-am avut curaj sa le inchid pe amandoua din prima. Am inchis unul si m-am strecurat inapoi usurel pe langa zid. Dupa un minut m-am dus inapoi si l-am inchis si pe al doilea, asteptand reactii negative din partea asistentei. Surpriza... n-au fost. Dar nici de vantul ala n-am scapat, nu mi-am putut explica de unde e, ca am colindat prin labirintul ala de culoare dar n-am mai dat de geamuri deschise. Ei, las' sa vina cei de la National Geographic sa dezlege misterul.

4. La punctul patru m-am cam impotmolit. Pornisem in cautarea toaletei si eram pregatita sa trec si lucrul asta pe lista cu "bunele". Pe cuvant, eram dispusa sa si exagerez putin, adica sa mai las de la mine, numai sa completez si punctul patru al listei. Am cautat 5 minute, pana la urma mi-am amintit de vorba mamei mele: "daca am gura cu mine nu ma ratacesc", asa ca am intrebat la informatii, am fost indrumata, prima la stanga, dupa aia tot la stanga, usa de la mijocul culoarului. Fericita, era sa intru cu pixul si foaia in mana, convinsa fiind ca o sa fie totul in ordine, curat, frumos, sapun, iar eu o sa completez in sfarsit punctul 4. M-am felicitat ca nu am intrat cu pixul si hartia in mana, astfel as fi avut mainile ocupate si nu as mai fi putut deschide usa intr-o fractiune de secunda sa o tai repede afara. Imi batea inima sa-mi iasa din piept, pe hol erau zeci de oameni, parca toti se uitau la mine, of, Doamne, cum sa fac asa o greseala, mi-i si imaginam pe toti povestind acasa de una care a intrat in toaleta barbatilor si a iesit cu viteza luminii de acolo. Imi venea sa fug, totusi mi-am mai aruncat o privire spre usa toaletei, nu era nici un desen pe ea, stiti voi, cu rochita sau cu pantaloni. Intreb o infirmiera, nu doaaaaamna, e mixta, n-ati vazut ca a intrat un barbat inainte? Ma scuzati, eu abia amaterizat de pe Marte unde toaletele nu sunt la genul neutru, nu mi-a trecut prin cap sa spionez.

Acuma imi cer scuze in scris ca nu am asa un bun spirit de observatie, in cele doua miimi de secunda cat mi-am aruncat ochii in holul acelei toalete, n-am observat nimic nici de bine nici de rau, adica am vazut doar un barbat care se spala pe maini. Ah, dar inseamna ca era apa, si asta poate fi un lucru bun, nu? V-am zis, sunt plina de bune intentii.

Sa zicem ca s-a ocupat si locul 4.

Credeti-ma eram suparata pe mine, trecusera 4 ore si eu aveam doar patru locuri ocupate. De o asa lipsa de spirit de observatie nu credeam sa dau dovada.

La un moment dat a trebuit sa ne mutam la un alt etaj, eu am ramas pe un hol. Aici nu erau scaune. Stati, nu m-am vaitat, ziceam si eu asa... M-am asezat pe vine cu spatele lipit de un calorifer. Wow, ce cald era! Sa fie asta punctul 5? Neee, nu prea cred.

Cum stateam noi asa, eu si caloriferul meu, apare un domn cu un copil. Ii observasem mai devreme, erau intr-un grup galagios, foarte colorat, cu femei cu fuste din alea lungi, crete si inflorate... v-ati prins. Ce urmeaza m-a fascinat de-adreptu'. Noul meu vecin de calorifer, care s-a asezat fix asa ca mine, pe vine, cu spatele lipit de calorifer, a scos dintr-o plasa o carte de povesti si a inceput sa-i citeasca copilului. Eu cred ca ramasesem cu gura cascata si cu urechile palnie. Imi venea sa-i zic sa citeasca mai tare. Asta a fost momentul cel mai gozav al zilei si ca sa vedeti ce generoasa sunt, am sa completez cu el toate locurile ramase libere pe lista mea de 10 lucruri bune.

Poate sa spuna cineva ca nu sunt plina de bune intentii?

chiar mi-am revenit

Da, n-am exagerat zilele trecute, chiar mi-am revenit, dovada stau micile migaluri pe care le-am realizat. Unele sunt pozate, altele nu. Aparatul imi da mult de furca, s-ar putea sa ma supar si sa renunt la serviciile lui, nu vrea si pace sa redea verdele verde, turcoazul turcoaz. Exact bijuteriile care-mi plac cel mai mult si cu care ma mandresc cel mai tare ies atat de sterse... Asta e, cand "s-o coace" o sa avem alt aparat...
Mi-am propus sa stau mai putin in fata calculatorului si mai mult la masa de lucru, ca vine Craciunul si... normal... sunt multe cadouri de facut. Nu mai vreau sa repet experienta de asta vara cand am facut cadouri prietenilor, de zilele lor, lucruri cumparate de prin magazine. Dupa ce i-am vazut frematand de nerabdare sa despacheteze cadourile i-am vazut dezamagiti ca nu era ceva facut de mana mea. Asta m-a intristat pe de-oparte, fiindca n-am fost la inaltimea asteptarilor, dar m-a si bucurat, inseamna ca sunt dorite si apreciate cadourile confectionate de mine.
Si cum vorba multa e saracia omului, o sa scurtez cat se poate aceasta postare, dar nu inainte de a va spune ca am trecut iar pe la UPC, sa-mi platesc netul bineinteles. Si am fost incantata sa vad ca doamnele si domnisoarele nu mai purtau tricourile acelea negre pe care scria " I do what i want when i want". Aveau acum niste tricouri rosii pe care nu scria nimic. Bun si asa, desi era interesant sa am si eu ce citi pana imi vine randul... Cand am ajuns aproape de doamna casiera am vazut ca avea si ea, ca si suratele ei, un ecuson pe care scrie: "Trei luni gratuit". Na belea, alta acuma... Data viitoare cand mai trec pe acolo o sa ma duc in audienta la sefu' al mare sa-l rog, cand mai pune ceva inscrisuri pe tricouri, sa puna undeva mai jos, cu asterisc eventual, si explicatia textului, sa inteleaga tot omul si sa nu mai existe dubii in privinta intelesului exact al propozitiei.

M-am intors

A trecut ceva timp de cand a disparut "ceva-ul" ala care ma facea sa freamat de dorinta de a margeli. Sunt cateva luni. De pe la sfarsitul lui iulie. Am fost intr-o semi-amorteala. Tot timpul mi-am zis sa am rabdare cu mine. Am stiut ca n-o sa tina asa la nesfarsit. Recunosc, un pic m-am speriat, daca n-o sa-mi treaca niciodata? In tot timpul asta am strans materiale. Unele despre care n-as fi crezut ca am sa le folosesc vreodata. Aseara am pus cutiile cu materiale pe masa si am inceput sa ma joc cu tot ce-am gasit prin ele. Nici acum nu stiu pentru ce am cumparat unele lucruri, dar sunt sigura ca intr-o zi o sa-mi vina niste idei de o sa zic: ce inspirata am fost ca mi-am comandat astea din timp, uite, acuma nu-mi ramane decat sa ma apuc de lucru.
Din joaca mea de aseara a iesit un set de care chiar m-am indragostit. E culoarea mea preferata, turcoaz. Bine, una din culorile mele preferate. Ca sunt topita dupa verde. E ceva ciudat cu culoarea asta, la mine verde inseamna iarba. Din cauza asta nu mai stiu daca-mi place verdele pentru ca sunt topita dupa mersul descult prin iarba sau ador pajistile pentru ca sunt de culoare verde. Dar si turcoazul este aproape la egalitate cu verdele.
Cum va spuneam, am facut un set din sidef, margele din hawolit, organza, piele intoarsa. Am pierdut detul de mult timp cu fotografiatul lui. Cred ca am sters vreo 50 de poze. Nu vrea si nu vrea turcoazul asta sa iasa turcoaz. Tot bleu iese. Pana la urma am renuntat sa mai incerc , e bine si ble. Cred ca-mi trebuie ori un aparat nou ori un manual al astuia pe care-l am...
Nu mai conteaza, important e ca simt ca m-am intors.

PUNCT

Astazi va voi vorbi despre arborele de cacao.
In unele tari oamenii cultiva arborele de cacao. Noi suntem mult mai norocosi. Avem o tara de cacao. Si asta din cauza oamenilor de cacao.
Stiu, astazi nu sunt draguta. Amabila vreau sa zic. Chiar nu vreau sa fac vreun efort in sensul asta.
Cand ma intreaba cineva "cum iti e viata?", am in "maneca" doua raspunsuri simple. Doua propozitii. Adica nu, o propozitie si o fraza:

1. Viata asta e frumoasa. Punct

2. Viata asta e frumoasa, dar numai atunci cand nu e urata.

M-am razgandit, am scris suficient... Pentru ca nu sunt draguta astazi, o sa astept din nou ziua in care sa raspund cu toata gura: VIATA ASTA E FRUMOASA. PUNCT

Sunt vedeta

Mie imi revine placuta sarcina sa le duc dimineata pe fete la scoala. Pe jos. De ce pe jos? Pentru ca eu ma numar printre cele 0,0001 % dintre femeile de pe planeta care nu au carnet (o sa va zic eu altadata de unde virgula aia si mai ales de ce n-am carnet) si pentru ca pe unde stam noi, cartier de case, nu trece niciun autobuz, troleibuz, metrou, avion, etc. Bun, ati priceput.
Ma trezesc dimineata, tai 7 felii de paine, le ung cu unt, pun laptele... Hai ca v-am pacalit, v-ati speriat, credeati ca incep acuma sa spun ce si cum se intampla la noi in fiecare dimineata... Nu, pentru ca nu se intampla nimic spectaculos. Poate doar faptul ca, din cand in cand se aude simultan, din camere diferite, rostit de voci diferite, cate un: NU MA GRABIIII !!!! Astea-s fetele mele. Cred ca o sa pun taxa pe vorbele astea, cum am pus taxa asta vara pe: MA CAM PLICTISESC. Inca inainte de vacanta incepusera fetele sa fredoneze cantecul asta. Atunci am dat o lege, cine mai rosteste cuvantul "plictisesc" sa scoata si 10 lei de la pusculita. A tinut o vreme, adica n-au mai rostit cuvantul, ca de frica sa nu ramana pusculita goala au bagat la cap interdictia, pana au gasit portita de scapare, ca toate legile sunt facute sa fie incalcate, nu? Ziceau: "MA CAM PUNCTE PUNCTE". Daca ma uitam urat la ele, ziceau: "am zis eu cuvantul ala? Nu, deci nu primesc amenda!"
Cum va spuneam, ma bucur foarte tare ca au inceput scoala. De dimineata iau aerul ala tare in nas, ma trezesc complet, mai fac putina miscare, putina alergare. Spre exemplu ieri, mergeam noi asa lejer, aveam timp, eram in grafic, cand, pe la benzinarie o intreb pe Maria; ti-ai luat tricoul alb pentru sport? Aaaa, nu! Asta e de rau. Scot telefonul din geanta, o sun pe soacra-mea sa iasa cu tricoul la poarte ca sa nu mai pierd timpul cu descuiatul, cu urcatul scarilor, etc, le zic la fete nu va miscati d-aci si o iau la trap catre casa. Cand am ajuns la vreo 50 de metri de casa imi parea rau ca nu am luat-o pe soacra-mea mai usor, ca doar o stiu, intra in panica din orice fleac, isi face griji ca intarzie copiii, puteam sa-i zic si eu asa, hai ca e timp, cautati tricoul si, daca puteti, veniti cu el la poarta, dar nu e nicio graba. Nuuu, eu i-am zis sa vina repede cu tricoul. Bineinteles ca de la 50 de metri am vazut ceva alb fluturand deasupra portii. Ce frumos, zic, se preda! Era tricoul Mariei, n-am inteles de ce n-a avut rabdare sa ajung in dreptul ei si abia apoi sa-l ridice, dar ce stiu eu, orice om simte nevoia sa faca gimnastica, mai ales dimineata. Am luat tricoul, am multumit si m-am intors in viteza la fete. Bineinteles ca la un moment dat am obosit si n-am mai alergat, am mers la pas. Au inceput fetele sa faca galerie, hai-de ma-mi, hai-de ma-mi... Bun, asta a fost ieri. Azi, am pregatit tot, am pus ghiozdanele la usa, blocul Mariei de desen deasupra, ca sa nu-l uite, ne incaltam, luam ghiozdanele, plecam. Tot pe la benzinarie... Maria, unde ti-e blocul? Upsi, l-am uitat. Scot telefonul, imi compun urgent un mesaj linistitor pentru soacra-mea, sa nu mai intre in panica, sa vina ea asa, normal, cum poate ea, cu blocul la poarta. Surpriza, soacra-mea nu raspunde. Asa ca am facut drumul complet, cu descuiat de porti, cu urcat scari, luat bloc, baut o gura de cafea (ca era pacat s-o beau rece la intoarcere), iesit, alergat, scos limba de-un cot, facut fata lunga la fete, fete nu mai facut galerie, ca stiu ele cand e mami prostdispusa (bine ca nu stiu ca sunt si predispusa! Adica or fi stiind c-au citit pe blog, ca-s cele mai mari fane)... Ajung la ele, le avertizez ca nu am de gand sa incetinesc ritmul, asa ca merg in continuare ca la maraton, ma uit la un moment dat in urma, o vad pe Maria la 5 metri in spate, pe Ioana la 10, mergeau relaxate, cel putin Ioana, pe ea n-o scoti din ritmul ei. Ajungem relativ aproape de scoala Mariei, ii dau verde s-o ia inainte ca ea merge oricum mai repede ca sora-sa si oricum mergem la alta scoala. Adica invata la aceeasi scoala, numai ca in locatii diferite, complicat, va explic alta data.
Ca sa o mobilizez pe Ioana ii promit ceva bun pentru dupa-amiaza. De fericire incepe sa mearga asa in pas saltat pe un picior, cum mergea Pantera Roz, eram pe trecera de pietoni, ei bine, recunosc, am inceput si eu sa sar asa ca Pantera Roz, nu mi-a pasat de soferii grabiti care asteptau sa se faca verde la ei, la noi era, asa ca ma bucuram si trebuia sa se vada.
Ajung cu Ioana in timp util la scoala, adica asa cred, ca am lasat-o la poarta, n-am verificat daca intrase doamna. Ma intalnesc cu o alta mamica, am schimbat doua vorbe cu ea, ii zic in viteza ca am ajuns asa de tarziu fiindca m-am intors sa iau blocul Mariei si ca sa fiu convingatoare i-l si arat... Sa vina salvarea, pompierii, sa vina cineva, de ce mai am eu blocul inca in mana? Fuga la scoala la Maria. Gardianul e prietenul meu, il stiu din a doua zi de scoala cand m-am intors cu sticluta de apa pe la si 10, cu scuzele de rigoare, de acum doua saptamani cand i-am dus pachetelul cu mancare Mariei, de saptamana trecuta cand l-am intrebat daca nu a gasit cineva un penar... si bineinteles de azi, cand am ridicat semnificativ blocul de desen si n-a trebuit sa-i mai dau nicio explicatie. Cum v-am zis, ma cunoaste, si daca ne intalnim prin oras ma saluta.
Vedeeeeti? V-am spus eu... Sunt vedeta!

Fac ce vreau... cand vreau

Primul lucru pe care l-am vazut ieri cand am intrat la U.P.C sa-mi platesc cablul si internetul, a fost domnisoara aceea de la biroul Informatii. De fapt nu pe domnisoara am remarcat-o, ci tricoul ala negru pe care-l purta si pe care scria ceva cu alb. Eu sunt o mare cititoare... de tricouri. Intr-o vreme daca zaream asa mai de departe un tricou umblator cu text, incetineam mersul si faceam in asa fel incat, fara sa ma zgaiesc prea mult, sa descifrez tot. Dar nu mereu imi reusea, ca pierdeam timp aruncandu-mi ochii si in alta parte, sa nu se simta omul prost ca stau cu ochii pe pieptul sau pe burta lui. Dupa ce am inceput sa pictez si eu astfel de tricouri si mai ales dupa ce am inceput sa le si port, mi-am dat seama ca mesajul a fost scris ca sa fie citit, si cine poarta astfel de tricouri isi asuma si riscul ca oamenii sa se opreasca din drum, sa urmareasca chiar cu degetul, daca nu se descurca altfel, si sa descifreze textul.
Mi-a sarit in ochi tricoul domnisoarei de la Informatii, si m-am asezat strategic la coada (doar vreo 8 persoane in fata mea) asa incat sa pot descifra intreg textul de pe tricou, ca am uitat sa va spun, avea un calculator in fata care-mi cam obstructiona imaginea. Cand am terminat de descifrat, m-am dus la domnisoara si i-am spus prieteneste sa stea mai aplecata, sau sa se ascunda sub birou, sa n-o vada vreun sef cu tricoul ala pe care scria:
I DO WHAT I WANT
WHEN I WANT
I-am explicat ca textul este interpretabil si nu foarte potrivit pentru cineva care lucreaza cu publicul si daca o vede seful ei s-ar putea sa aiba probleme si "stii si dumneata ce greu e sa-ti gasesti servici in vremurile astea". Fata a fost intelegatoare mi-a multumit pentru sfat si s-a asezat la calculator asa mai ghebosata, de nu mai puteai intelege nimic din tricoul ei.
Dupa ce am terminat acest dialog, IMAGINAR bineinteles, ma uit sa vad ce face Pufoasa, ca o luasem si pe ea. Ca de obicei ea era pe o bancuta cu un teanc de pliante, le aseza in forma de floare, trenulet, evantai... Asa face ea mereu si cand se plictiseste le duce pe toate inapoi si le aseaza in stativul lor exact de unde le-a luat. A mai vazut cineva copil asa de cuminte?
Ei, si cum imi admiram eu minunatie de copil vad cu coada ochiului tricoul negru care se ridicase de la birou si se fataia de colo colo. Am mai avertizat-o inca o data (tot asa, in gand), sa nu zici ca nu te-am avertizat... Numai ca, ceva nu era in ordine, era acelasi tricou, dar nu aceeasi fata. Fata asta avea parul mai lung, avea atitudine, mergea cu tricoul ala si cu parul (superb) fluturanda-i pe spate, parca zicea: da, tot ce scrie aici e adevarat. Asta da atitudine, am gandit eu. Asta vreau eu sa vad la purtatorii de tricouri inscriptionate, daca-ti scrie pe tricou I'M TO SEXY FOR YOU, nu am pretentia sa fie 100% adevarat dar vreau sa vad ca-l porti ca si cand ar fi.
Nu se poate, maine o sa plangeti una pe umarul alteia, le-am zis eu (stiti voi cum). Ma ridic putin pe varfuri sa le vad si pe cele doua doamne casiere. Ei na, vi s-a urat cu binele la toate... Dar ce, seful vostru si-a luat concediu acuma toamna, a prins vreo oferta de ultim moment si voi ati ramas singure si va faceti de cap? Bineinteles ca nu mi-a raspuns nimeni.
Greu, foarte greu am putut accepta ca asta este noul slogan al celor de la UPC. Dar aducandu-mi aminte ca la un moment dat mi-au taiat netul, (si mie poti sa-mi tai orice dar nu netul) doar pentru ca am intarziat 10 zile cu plata, si asta pentru ca nu am primit factura, mi-am zis, daaa, trebuia sa-mi dau seama de atunci ca voi faceti ce vreti, cand vreti. Ca daca nu era asa imi dadeati si mie un telefon, un mail, trimiteati o scrisoare, sa ma instiintati ca nu v-am dat banisorii, inainte sa-mi taiati netul. Ca eu asa sunt, vine factura, si ma grabesc sa platesc ca ma streseaza sa se stranga acolo pe dulapul de la bucatarie. Dar daca nu vine, nu-i cereti neuronului meu sa tina minte date scadente, ca e si asa suprasolicitat, ca de cand a ramas singur a preluat si sarcinile colegilor lui.
Tocmai cand gandeam eu, destul de trista, ca da, e vizibil ca faceti ce vreti si cand vreti, dar asa o lipsa de respect sa ne-o si fluturati pe sub nas..., vad un domn intrand cu o cutie mare alba in brate. S-a dus fix spre domnisoara de la Informatii. N-am auzit chiar tot ce-au discutat, ca de, sunt si eu fata binecrescuta, dar am dedus ca omul renunta la serviciile U.P.C.-ului si adusese modemul sau altceva in cutia aia mare si alba. Daaa, mi-amintesc ca si eu am o cutie pe dulapul de la birou, mi-au zis oamenii cand mi-au instalat netul, sa pastrez cutia, ca daca vreodata renunt la serviciile lor, tre sa inapoiez modemul si/sau altceva, musai in cutia aia. Acuma ma revolt, ce pretentii, nene...
Si uite domnul acesta renunta la serviciile lor. Bravo, bravooo, aduceti un tricoooou, domnul acesta il merita cu prisosinta, face ce vrea si cand vrea... Nu stiu ce a inteles domnul respectiv din zambetul meu...
Inainte sa iasa domnul acela, mai apare inca un domn, cu ceva infasurat intr-o punga. Avea modemul sau ce traznaie se inapoiaza cand renunti la U.P.C. Pe cuvant, nu mint! Fata de la informatii avea un DE CE mare si mut pe fatza, dar l-a indrumat frumusel spre o alta purtatoare de tricou negru, dar nu inainte de a-l intreba de soarta cutiei de carton. N-am auzit raspunsul domnului, pentru ca eu eram ocupata sa strig: Mai aduceti un tricooou, nuuuu, doua, domnul acesta le merita cu prisosinta, a facut ce-a vrut, cand a vrut si nici macar nu a pastrat cutia.
Acuma m-as opri din scris, fiindca sigur n-o sa credeti ce-o sa va mai povestesc. Ei, uite, asta e defectul meu, tot timpul am impresia ca lumea n-o sa creada ce povestesc... Dupa ce am mai inaintat pret de vreo trei persoane, mai apare un domn... Acuma eram ceva mai departe, dar n-as fi ratat pentru nimic in lume discutia lui cu domnisoara de la Informatii. Am auzit din doi in doi, suficient insa sa inteleg ca domnul se interesa ce trebuie sa faca pentru a renunta la serviciile lor. Domnisoara ii povestea de o cerere, de o perioada de asteptare, la care domnul a raspuns: Nu am atata timp, nu mai stau asa mult pe-aici... Eu iar am strigat: aduceti tricouri, pentru domnul, pentru sotia lui, mama, copiii, vecinii lui, ca le merita! Si daca nu mai aveti, dezbracati-le pe fetele astea ca si asa nu se simt in largul lor, cu mesajul ala pe piept. Adica nu, pe domnisoara cu parul lung care se fataie pe aici iertati-o... Desi, daca ar fi fost sa-i pun pe cei trei domni sa aleaga, sunt sigura ca toti trei ar fi ales tricoul domnisoarei cu pleata in vant.
Chiar imi pregatisem o gluma pentru doamna casiera, legata bineinteles de mesajul de pe tricou, dar cand am ajuns in fata, m-am razgandit. Doamna, ceva mai in varsta, purtatoare bineinteles de tricou negru, parea atat de obosita, chiar a strigat la un moment dat dupa o fata sa o ajute la incasari, ca nu mai poate de azi dimineata...
Eu as baga mana in foc ca a strigat dupa domnisoara cu parul in vant, aceea careia i-am salvat tricoul... V-am spus eu ca era singura de acolo care facea ce voia si cand voia...

vezi ca esti predispusa... (partea a II-a)

Dupa ce am terminat de povestit prietenei si lui Cornel intamplarea aceea din copilarie, in loc sa vad in ochii lor neincredere si sa aud, hai, lasa ca ti s-a parut, am vazut uimire. Si pentru ca eram pusa pe destainuiri, si din nou gasesc vinovat pentru asta paharul ala de vin despre care nici macar nu pot spune cu certitudine ca era pe masa, plin ori gol, am zis: stati ca mi s-a mai intamplat ceva ciudat. Adica inca o poveste asemanatoare? Nu, nu va speriati, n-am s-o mai iau asa de-a fir a par. Poate altadata... Important e ca am mai avut parte de o experienta similara, am mai avut parte de inca o "calatorie". De data asta nu m-am mai vazut eu pe mine ca si cand as fi iesit in afara trupului, am trait doar senzatia de plutire, in intuneric, printe mii de bile luminoase. Zburam intr-o stare de bine, printre mii de culori si ma ridicam... mi-e greu sa spun inspre ce... Luminile acelea semanau oarecum cu artificiile dar nu aveau nimic zgomotos, nimic care sa te sperie, nimic deranjant. Si cu siguranta nu visam.
Am terminat de povestit, in camera s-a lasat tacerea. Prietena mea, care din intamplare, adica ce stiu eu, intamplare sau nu, a terminat psihologia, deci se presupune ca a citit despre astfel de fenomene imi zice: vezi ca esti predispusa!
Oh, my god, la ce sunt predispusa? Dar nu am primit niciun raspuns. Decat daca intelege cineva ceva dintr-o spranceana ridicata si o inclinare a capului spre stanga. Eu n-am inteles nimic. Dar nici n-am insistat. Stiu eu cum e Adi, daca are chef sa spuna ceva spune, daca nu... nici cu ordinul parchetului...
Asa ca eu am ramas din ziua aceea cu o mare intrebare... De fapt cu doua, la ce sunt PREDISPUSA? Si ce cuvant sa folosesc eu acuma in loc de PROSTDISPUSA? Ca mie asa mi se pare corect, sa-mi avertizez copiii, in anumite zile, ca nu e cazul sa intinda coarda prea tare ca sunt prostdispusa. Dar acum nu mai pot sa fac asta pentru ca imediat imi rasare in minte: Oh, Doamne, dupa ce ca sunt prostdispusa mai sunt si predispusa. Si nici macar nu stiu la ce...

vezi ca esti predispusa... (partea I)

Stateam acum ceva vreme cu o prietena si cu "jumatatea" mea la o cafea, o floricica si, cred, dar nu sunt foarte sigura, un pahar cu vin. Tind sa cred totusi ca era si un pahar cu vin, pentru ca alfel nu-mi prea explic excesul de sinceritate care a dat peste mine de le-am povestit intamplarea aceea din copilarie pe care n-am inteles-o atunci si n-o inteleg nici acum. E asa de veche si a stat atat de multa vreme incuiata in sertarasul ei ca nici macar nu mi-o mai amintesc foarte exact.
Se intampla pe cand aveam cinci sau sase ani, nu stiu exact. Pe vremea aceea, pe strada noastra erau foarte multi copii apropiati ca varsta (am facut un efort de memorie si i-am numarat, vreo 14). O minunatie! N-aveai cum sa te plictisesti. Ne jucam seara pe-afara pana se intuneca, pana ni se facea foame, sau pana ne strigau parintii in casa.
A fost de ajuns sa-i cumpere parintii uneia dintre fetite o fusta din aceea infoiata ca un tutu de balerina si niste opincute, ca gata, toata strada, la aripa feminina ma refer, si-a dorit instant acelasi lucru.
Eu nu puteam face exceptie. Numai ca la mine dura intotdeauna ceva mai mult de cand ziceam ca vreau cutare lucru pana cand il si dobandeam. Aveau toate fetitele de pe strada, cand in sfarsit am primit si eu rochita mult visata. Si chiar si opincutele. Partea proasta a fost ca atunci cand le-am primit ploua afara si nu puteam sa fug pe strada sa le arat copiilor. La un moment dat a mai stat ploaia, asa ca am decis sa-mi imbrac rochita, sa-mi incalt opincutele si sa dau o fuga pana la Vera sa-i arat ce am primit. Nu stiu mama pe unde era, stiu doar ca voiam sa ma intorc foarte repede ca sa nu se prinda ca am iesit pe ploaie afara. Asa ca am plecat in viteza de-acasa, prin ploaia aia marunta, sau poate chiar statuse, era ud pe jos si cand am ajuns la vecina la poarta am alunecat pe podisca ei si-am ramas intinsa acolo.
Ce e asa de neobisnuit la intamplarea asta? Nimic pana acum. Poate doar faptul ca m-am vazut de sus cum stateam asa intinsa cu fata in jos, cu capul lipit de caldaram si cu mainile departate de corp, asta stiu sigur, le aveam intinse in lateral ca aripile unui avion. Si ma vedeam din ce in ce mai de sus. Am vazut-o si pe femeia care s-a apropiat de mine, si s-a aplecat asupra mea. Era o liniste deplina, femeia nu parea speriata, nu vorbea cu mine, sau poate eu n-o puteam auzi. Nu mi-a lasat impresia ca ar fi fost ingrijorata pentru mine, ma ridica doar de acolo. Si chiar atunci cand incepusem sa vad scena asta de foarte, foarte de sus, m-am trezit si eram din nou jos, nu ma mai vedeam eu pe mine ca si cand am fi fost doua fiinte. Si vecina incepuse sa vorbeasca cu mine, ma intreba, cred, ce s-a intamplat, dar singura mea preocupare era sa nu-mi fi murdarit cumva rochita si sa nu afle mama ca am plecat pe ploaie afara. Nu-mi amintesc sa ma fi durut ceva. Nu-mi doream decat sa ajung cat mai repede acasa. Si am ajuns. Mama nu observase c-am fugit. Eu n-am povestit nimic. Nimanui. Oricum nu m-ar fi crezut nimeni...
Nu m-a ingrijorat nimic din intamplarea traita, nu mi-am pus nici un fel de intrebari, n-am incercat sa gasesc explicatii pentru ce s-a intamplat. Mi-am scos imediat intamplarea asta din cap si am pus-o intr-un sertaras la pastrare. Cred ca nici macar asta n-am facut, cred ca singura, ea intamplarea, s-a asezat in primul sertaras pe care l-a gasit gol. Si pe vremea aceea erau nenumarate.

Mi-au crescut niste aripi...

M-am trezit ieri dimineata pe la cinci. Gandurile si grijile s-au strans de urgenta sa-mi ureze "buna dimineata" (daca poate fi ceva bun cu ele prin preajma). Sa va spun, la mine, spre seara totul e frumos pentru ca-mi zic: gata, domne, gata, mai e si maine o zi, mai am cand sa-mi sparg capul cu toate astea. Si ca prin farmec, se aude semnalul de retragere. Dar nu ma mai las pacalita, nu cred ca pleaca cu adevarat, altfel nu-mi explic cum, dimineata, inainte sa deschid ochii, ma "bombardeaza" toate de-odata. Incerc sa le ignor scotand ceva frumos din nenumaratele mele "sertarase" umplute cu amintiri frumoase. Continutul acelor sertarase ma ajuta sa trec peste multe neplaceri. Spre exemplu, eu nu mai am nicio problema cand ma duc sa-mi fac analize. Daca in timp ce ma inteapa tanti asistenta in brat eu scot de la "sertaras" o amintire minunat de frumoasa, nici nu-mi dau seama cand se umple sticluta, ma ridic frumusel si plec de parca as si fost la coafor. Bine... cu conditia sa nu-mi arunc ochii spre sticluta plina cu lichidul ala rosu, ca de frica ce mi-e de el nici nu-i pot rosti numele, ca daca din intamplare am zarit-o m-am si "scurs" pe jos, de bag spaima in tanti asistenta care nu stie ce sa-mi mai dea, apa, palme... Una mi-a dat o gura de cafea chiar din ceasca ei, ca asta zicea ea mi-ar ridica tensiunea. Sigur ca da, daca as mai fi avut puterea in momentul ala sa ma gandesc ca impreuna cu cafeaua mi-a facut cinste (poate) si cu un herpes, probabil ca mi-ar fi crescut si tensiune. Dar eu eram prea ocupata sa ma inteb cat o dura pana oi vedea si eu din nou colorat, ca m-a invatat Firicica mea, negrul nu e culoare, e nonculoare. Dar... am eu mare grija sa nu vad ce nu trebuie si de aceea pot chiar sa ma laud ca-s cea mai curajoasa din lume.
Ieri dimineata am scos de la "sertaras" o amintire cu... bocanci, jambiere si rucsac. Ohhh, rucsacul meu portocaliu, de fapt al lui frate-miu, ce drag mi-a fost mie de el... Asa de tare l-am iubit, ca nu-l luam numai pe munte, il luam si cand veneam acasa de la facultate, sa mi-l umple mama cu bunatati. Si cand ma vedea mama venind acasa tot in blugi si hanorac si cu rucsacul in spinare nu se putea abtine sa nu-mi zica: Iar ai venit, mama, cu dulapul in spinare? Nu mai ai si tu o rochita, un pantof cu toc? Doaaamne, ce ma mai amuza cand imi zicea asa... Acuma am lacrimi in ochi, ca mama nu mai e...
Tot ieri dimineata rememorand o multime de amintiri, mi-a trecut prin cap ca ar fi frumos sa scriu aici pe blog depre viata mea de muntzoman inrait care-am fost. Mi-ar fi placut sa spun "care este", dar nu prea mai este... Si am inceput chiar sa fac, mental, o "ciorna". N-am reusit decat sa ma enervez. Pentru ca as fi vrut sa povestesc la modul cel mai frumos posibil, ori eu nu am darul de a impleti cuvintele asa incat orice scriere sa-ti para o poezie. Asta a fost o neimplinire a copilarie mele. Ca nu puteam scrie si eu poezii. M-am chinuit ceva vreme cu asta, credeam ca e ca la sport, daca faci mult antrenament, pana la urma reusesti sa scoti un timp bun la norma la viteze. Gresit, cu poezia e altceva, te nasti cu ea in... lichidul ala rosu, sau nu...
Asa ca o paranteza (a cata oare?)... eram odata la tara cu Maria si uitasem sa iau de acasa o carte de povesti ca sa-i citesc seara la culcare. Asa ca am luat si eu o carte de poezii din biblioteca parintilor. Cred ca era Bacovia. Greu, stiu, pentru un copil de 4-5 ani. Dar am citit o poezie, am citit-o si pe a doua, o intreb pe Maria: iti mai citesc? Sigur ca da. Era Maria mea fascinata. La un moment dat o intrerup din visare, ei, cum ti-a placut? Raspunsul ei: "n-am inteles nimic, dar suna asaaaa de frumos!" Eeeeei, cam asa mi-am dorit si eu in copliarie sa scriu...
Bun, deci asta gandeam eu ieri dimineata la ora cinci. Bineinteles ca ieri n-am scris nici despre iesirile mele pe munte nici despre altceva, am lasat scrisul pe seama celor care se pricep. Si acum urmeaza partea pe care ma chinui sa v-o povestesc de juma' de ora. Pe seara ma buzz-uie frate-miu pe mess, trimite copiii dupa mine sa ma aduca la calculator, ca are sa-mi comunice ceva important. Inainte sa va spun ce mi-a comunicat trebuie sa va zic doua vorbe despre frate-miu. In copilaria mea el a fost... cum sa va spun eu, un fel de "autoritate suprema in stat". Ca sa intelegeti mai bine... daca ma intreba o vecina: pe cine iubesti tu mai mult, pe mama sau pe tata?, eu raspundeam invariabil: pe Georgica! Sau... daca ma servea un coleg cu bomboane de ziua lui, eu luam doua, una o mancam eu, una o bagam in penar, i-o duceam lui Georgica. Daca zicea George (cand a crescut a trecut asa usor-usor de la Georgica la George), ca nu-mi sta bine cu o haina, pai n-o mai puneam in veci pe mine. Ati inteles cum sta treaba, da?
Ei, acest frate al meu, unicul de altfel, m-a chemat de urgenta aseara in fata calculatorului sa-mi comunice ca...II PLACE CE SCRIU EU PE BLOG!!! Cred ca va dati seama ca pentru mine nu mai conteaza ca nu stiu si eu sa "crosetez" niste poezii sau niste metafore mai acatarii. De-acum e batut in cuie, ne punem pe scris. Si m-am si gandit ce o sa scriu, o sa scot din sertarase multime de amintiri. Am unele pe care nu le-am spus nimanui pentru simplul fapt ca mi-am zis, lasa ca si asa n-o sa te creada nimeni. Dar ce mai conteaza, acum am aripi si daca nu-mi place ceva pot oricand sa zbor.

Exact asa e Ana mea

Acum ceva timp am avut ocazia, bucuria de fapt, de a lucra cu niste fetite. Am facut impreuna cercei si coliere din lut. Asta am mai spus. De ce revin la o poveste veche? Pentru ca atunci s-a intamplat un lucru ce mi-a ramas agatat in memorie. Si de cate ori imi amintesc nu reusesc sa scap de mirarea care ma cuprinde.
Este foarte simplu. Fetitele, colegele mele de migalit, au rotunjit margele din lut, le-au gaurit, le-au asezat la uscat. Au asteptat cu mare nerabdare sa treaca cele 24 de ore necesare uscarii pentru a se apuca de pictat. Si a pictat fiecare asa cum a crezut de cuviinta. Si iarasi le-au asezat la uscat. A iesit frumos ce au facut ele, dar la una din perechile de cercei am observat ca pe o parte erau mai mult buline decat pe cealalta parte. Am vrut sa corectez lucrul asta, era simplu. Atunci a intervenit mama fetitei: nu, lasa-le asa! Exact asa e Ana mea!
Ooooo, atunci s-a nascut in mintea mea intrebarea: oare si eu sunt exact ca bijuteriile mele? Sau mai corect ar fi sa ma intreb daca bijuteriile mele seamana cu mine? Inca nu stiu raspunsul. Stiu sigur ca de ceva timp imi lipseste un "nu stiu ce" fara de care nu mai pot face nicio bijuterie. Nu stiu unde a fugit, nu stiu cat o sa lipseasca, sper doar sa se intoarca foarte curand...

Pareri

Asta trebuie s-o povestesc... m-am abtinut destul. Asa ca o introducere, fiecare tricou pe care-l pictez are povestea lui. Intr-o zi am zis: ia sa vad cam ce intelege lumea din tricoul (maieul) mov-roz-inchis? A fost foarte interesant... Singura care a ghicit exact-exact, si din prima, a fost Maria care a exclamat: stiu, stiu, nu-mi spune, e o pasare care imprumuta niste petale de la o floare si si le pune pe ea. Da, asta era ideea, ca floarea voia sa zboare iar pasarea ar fi vrut sa se transforme intr-o floare.
Cum spuneam, singura care a ghicit a fost Maria. Nici nu se putea altfel, nici nu ma asteptam sa nu inteleaga ea din prima, Maria sunt Eu, cea de acum... 100 de ani, asa de tare semanam.
Restul lumii... unii mai pe aproape, altii la ani lumina. Cel mai tare m-a amuzat... hai ca nu-i dau numele ca se supara ca dau din casa, care a vazut pe tricou un dragon care sufla foc catre Zana Maseluta.
Dar are dreptate, gandesc eu prea abstract...

Experiment

Daca vrei sa afli cum te vad altii si sa te amuzi un pic pe seama ta, pune-i pe cei din jur sa te imite. Vei avea sigur multe surprize si vei exclama de multe ori: "Nu, eu nu fac asa. Hai, maaaai, ca eu nu zic asa..." Cel putin eu asa am facut.
Ce-am descoperit nou? Ca am multe ticuri verbale, de care eu credeam ca ma feresc ca... stim noi cine de tamaie, ca niciodata cand le trimit pe fete sa-mi aduca ceva de la frigider nu zic si eu ca oamenii, simplu, frigider. Zic, adu-mi si mie, te rog, laptele de la FRIGI-BRIGI. Asta m-a amuzat foarte tare. Stiam ca ma prostesc uneori si zic asa, dar mi s-a confirmat ca INTOTDEAUNA zic asa.
Am mai aflat ca sunt foarte amuzanta, cel mai amuzanta de fapt, cand spun PISICI. Asta la mine e un fel de injuratura, adica daca sunt imbracata in ce-am eu mai frumos si mananc cu cea mai mare grija posibila, ca ma grabesc sa plec si nu vreau sa dau ceva pe mine, ca n-as vrea sa-mi patez minunatie de haine si nici timpul necesar sa ma schimb nu-l am, si cu toate astea eu scap furculita incarcata cu tot ce putea ea lua din farfurie, direct in poala... atunci cu siguranta scap si un PISIIIICI !!!! Am fost un pic dezamagita ca se considera ca atunci sunt eu cel mai amuzanta, am crezut o clipa ca e o greseala, ca se mai razgandesc, ca mai fac si eu din cand in cand glume, ca mai rade lumea si la altceva, dar nu, s-a decretat, atunci sunt eu cel mai amuzanta. Deci, mai am de lucrat daca vreau sa dovedesc ca am un strop de simtul umorului.
Si multe multe alte gesturi care nu pot fi "povestite" am descoperit ca le fac, desi as fi bagat mana in foc ca nu, eu nu fac asa ceva. Cel mai greu a fost sa-l conving pe Cornel ca eu, dimineata cand ma trezesc, chiar daca ma asez pe marginea patului inainte de a ma da jos din pat, nu-mi "turtesc" bretonul de trei ori, in dorinta de a aseza eventualele suvite rebele din frunte. As fi facut si pariu pe tema asta. Imi place sa fac pariu cu ei, pentru ca de cele mai multe ori castig. D-aia fetele nu mai fac pariu cu mine nici macar atunci cand sunt sigure 100%, "nu, lasa, Ioana, nu face pariu, stii ca mami intotdeauna castiga". De data asta ceva m-a oprit, n-am acceptat pariul, dar mi-am propus sa ma urmaresc. A doua zi dimineata, cred ca era duminica, m-am trezit, m-am asezat pe marginea patului, si in timp ce pipaiam podeaua cu picioarele in dorinta de a gasi macar de data asta papucii pe care i-am lasat de cu seara langa pat (sau poate nu, papucii intra tot la categoria obiectelor cu personalitate proprie), aud un HI-HI-HI in spate si dau sa ma intorc. Dar chiar inainte de a ma intoarce am avut o revelatie: hopaaaaa, am mana in par, cum a ajuns ea acolo ca eu nu i-am dat instructiunea asta.
Si uite asa am descoperit eu o groaza de lucruri despre mine de mi-am zis: Doamne, cat de putin ma cunosc!

Visul Ioanei

In momentul asta s-a trezit Ioana:
-Neata! Mami stii ce-am visat? Eram toate trei aici la birou, tu erai la calculator, eu eram in picioare, Maria era pe scaunul asta. Eu am intors capul si mi s-a parut ca vad pureci albi in baie, puncte albe care se tot miscau. Dupa aia a inceput sa ploua in casa cu picaturi in forma de inimioare si am fugit la voi in camera si-am vazut saci mari de cadouri, cam atata de mari (cam cat ea), am deschis televizorul si-am vazut un guguloi galben si in guguloiul ala era tati.

Acum mi-ar place sa stiu sa interpretez vise.

MULTUMESC !

Sunt putin buimaca... se pare ca am primit un premiu, pentru blogul asta, care de urat ce-mi pare chiar i-am pus gand rau...
Pentru ca am citit undeva ca femeile, spre deosebire de barbati, nu stiu sa primeasca un compliment, inventeaza scuze: ei, ti se pare, lumina e de vina, etc... nu vreau sa cad in pacatul asta si o sa spun doar MULTUMESC!
Cand o sa ma dezmeticesc si o sa inteleg exact ce mai am de facut (aici exagerez, stiu ce am de facut, dar mai trag un pic de timp)... o sa revin.

O zi... mai altfel

Azi a fost o zi de mare exceptie. N-as vreau sa intru in prea multe amanunte (incerc!)... Iar am avut in "vizita" oamenii de la Gaze. Incercam de ceva vreme, animati de cele mai bune intentii, sa definitivam dosarul instalatiei de gaze. Acum vreo 2 ani am crezut ca e gata, numai ca la inspectia finala, sau cum s-o fi numind, s-a constatat ca nu este gauroiul ala in perete, in camera cu centrala. Adica un patrat de 10x10 cm decupat in perete, astupat cu niste aparatori din plastic. O mare aberatie, suiera alizeul pe acolo ca in codru. Ori cu gaura aia ori cu un geam deschis (iarna) cam tot aia e. Bun, am facut gauroiul, au venit iar oamenii, nush' ce-au gasit la proiect, trebuie refacut! Am refacut proiectul, vin iar oamenii, stai ca tot ce e p-aci prin casa (pe la tzevarai, ca nu ma pricep la denumiri) e vechi, nu mai e conform STAS, trebe schimbat. Am schimbat, au venit iar oamenii, au verificat, e in regula. Cand sa puna seful al mare semnatura vede o perdea fluturand la un geam deschis, aoleu aveti termopane in toata casa? Da, ne scuzati, e contra legii? Nuuu, dar in cazul asta tre sa puneti senzori de gaze in toate camerele. Haide nene, lasa-ne, ce vrei sa zici ca in toate casele cu termopane s-au spart peretii ca sa puna senzoruri d-astea? Nu stiu cum e in alte case, dar asa trebe, ca asa zice legea. Da' acu 6 luni cand venira aialaltii dinaintea matale de ce nu zisera nimic? Nu stiu, eu doar aplic legea. Ok, am spart peretii am pus senzor de gaze in toata casa. Evident, arata ca foamea, cabluri peste cabluri, prelungitoare peste prelungitoare, ca toate senzoarele alea, ma scuzati dar m-au enervat atat de tare ca ma simt oarecum razbunata daca le pocesc numele, tre sa intre cum necum intr-o priza. Azi, cand credeam in sfarsit ca e totul in regula, dupa mai bine de doi ani de frecus, vine iar "inspectia", alti oameni decat aia de acu vreo trei luni care ne pusera sa spargem peretii. Mie mi-a crescut instant tensiunea, am prevazut ca astia, de noi ce sunt, tre sa gaseasca ei ceva. N-aveti taxa de coserit. Doar atat? Stai asa ca vi-o aduce fata, ca stiu sigur ca o avem, ca doar am fost de fata cand ne-a dat unul de la o firma o hartiuta (a naibii hartiuta a valorat cateva milioane) pe care scria ca am facut si treaba asta.
Tzzzz, e din 2007, e veche, e expirata. Pai normal, daca de-atunci ne chinuim sa intram in legalitate. Ei, la punctul asta eu am cedat nervos si i-am anuntat: stiti ceva, eu ma imbrac si plec in oras, eu nu mai rezist, de doi ani, de cate ori intra cineva de la Gaze la mine in casa, mai gaseste ceva in neregula. Mi-am permis sa zic treaba asta, ca era soacra-mea acasa, calma cum e ea de obicei, ii tot intreba cam ce mai avem de facut ca sa fie totul bine pana la urma. Of, Doamne cat o invidiez, de unde atata calm, sa raspunzi cald, da sigur, o sa rezolvam si asta, sigur ca da...
Chiar am plecat in oras. Am luat-o si pe Pufoasa, ca Firicica e mai lenesa si nici nu e fan cumparaturi ca sor-sa. Am batut orasul in lung si-n lat, daca tot am iesit zic hai sa caut tricouri negre, ca cere lumea, fete si baieti, tricouri negre. Cat de greu poate fi sa gasesti tricouri negre de calitate, oricat o costa, nu conteaza, de calitate sa fie. GREU, FOARTE GREU cu tricourile astea. E a treia zi in care alerg dupa ceva fain. Mai usor am gasit asta-iarna. La un moment dat PUFOASA a cedat, ea care pentru cumparaturi ar face orice, a zis ca ea nu mai intra in niciun magazin, s-a asezat pe o banca. Texte... Hai sa mancam inghetata. Tzup in picioare, nu mai avea nimic. Dupa inghetata, hai sa-ti iau si cornuri din ale bune, stii tu... OK. Am luat si cornuri si hai spre casa acuma. Si aici urmeaza cea mai tare faza a zilei, care a facut sa tresalte de bucurie neuronul ala stresat de dimineata, ala singurul care mi-a mai ramas...
Am descuiat poarta, am intrat in curte si Ioana zice ce-s astea? Pe placi erau desenate cu creta urme de picioare si in interiorul fiecarei urme era o sageata. Am urmarit sagetile, oricum alta varianta nu mai aveam, am ajuns la usa din spate si pe scari scria mare de tot: BINE ATI VENIT!
Cum sa nu uiti de toate neplacerile zilei cand te intampina cineva atat de cald? Si bineinteles M-AM TOPIT.

Despre... nimic

Inca nu m-am lamurit la ce-mi trebe mie blog... Cand o sa gasesc raspuns la intrebarea asta, ori o sa transform blogul asta intr-un "boboc" de blog (de sa-mi fie si mie drag de el), ori o sa-l inchid.
Oau, deci e posibil sa raman fara blog... Pai atunci sa ma grabesc sa mai povestesc niste flecustete, cat mai am timp...
Am facut o descoperire! E mai mult o teorie. Teoria conform careia orice casa are obiectele ei cu personalitate proprie. Asa cum orice supermarket are carucioarele lui cu personalitate proprie, ca degeaba impingi tu spre stanga ca el tot in fata se duce, sau invers..., asa si casele, fiecare casa are obiectele ei cu personalitate proprie. La mine in casa, obiectele astea se cheama SHOSETE. De ce au ele propria lor personalitate? Nu stiu, poate pentru a ma scoate pe mine din minti. Cred totusi ca e o moda printre sosete sa divorteze. Niciun mariaj nu mai tine decat pana la prima spalare. Nu stiu ce conflicte interne se isca si pe ce motive, cert e ca dupa prima spalare, maxim a doua, cineva isi ia lumea in cap si paraseste domiciliul conjugal. Uneori chiar si inainte de spalare. Zilele trecute strangeam cu infrigurare sosetele, de pe unde le gaseam si eu si cu un zambet larg de fericire, ca erau numar cu sot, adica familii intregi, sot si sotie, ma indreptam spre masina de spalat. Numai ca pe traseu am mai gasit si niste tricouri si niste blugi care urmau acelasi traseu, asa ca m-am oprit sa-i culeg. Buuun, ajung la masina de spalat si inainte sa arunc toate inauntru mai arunc o privire sa fiu sigura ca nu s-a sustras nimeni. Simt ca-mi ies din pepeni, de ce am in mana doar o soseta roz? (Asa e cand ai fete, ai sosete de toate culorile) Adineauri erau doua, sot si sotie, de ce am ramas numai cu una? Sincer, cand mi se intampla asta imi vine sa plang. Pentru ca dintre toate sosetele de pe lume, eu le gasesc pe alea cu personalitate proprie, care nu vor sa stea niciodata acolo unde le pun eu.
Asaaa... si pentru ca fetele mele sa nu se plictiseasca prea rau, le-am pus sa sorteze sosete, adica am varsat in mijlocul patului ditamai sacosa plina cu sosete desperecheate, sa incerce ele, poate au mai mult noroc, sa le imperecheze. Cand m-am intors peste un sfert de ora, am gasit usa dormitorului inchisa, cu un afis lipit pe ea:

ACEASTA CAMERA ESTE INCHISA !
(BATAIE CU SOSETE)

INCEPE LA ORA 15.00
PANA LA 15.15

Evident ca ele n-au avut mai mult noroc ca mine la imperecheat sosete, dar au avut parte de muuult mai multa distractie.
Afisul este si acum pe usa, fiindca e simpatic si ma face sa zambesc de cate ori intru in dormitor...

N-am uitat de cadouri

N-am uitat de cadourile pe care trebuie sa le fac celor 3 participante la jocul PIF (PAY IT FORWARD). Unul l-am facut si l-am si livrat, sau asa ceva... Recunosc, imi propusesem sa merg la targ cu cadoul pentru Adriana, cea care s-a inscris prima la joc pe blogul meu. Dar cum de la intentie la finalizare e cale lunga... am plecat la targ fara cadou, pentru ca era doar pe jumatate realizat si ziua de dinaintea targului, culmea, a avut NUMAI 24 de ore. Nu e corect, ar trebui data o lege, o ceva... ca atunci cand nu-ti mai vezi capul de treburi, sa inchida si ceasul asta ochii, sau macar unul, sa mearga si el mai incet... Da, cred ca asta ar fi o tema de cercetare pentru specialistii englezi sau americani, care, am bagat de seama, au vreme pentru toate nimicurile. Hm, ei deja or fi gasit solutia pentru ziua de 30 de ore si o tin pentru ei.
Dar... cum spuneam, m-am intalnit cu Adriana la targ (o fata super simpatica!) i-am explicat cum sta treaba cu cadoul ei si pana la urma si-a ales singura un cadou, un sirag cu note muzicale. E in regula, urmeaza celelalte 2 cadouri, dar abia de saptamana viitoare mai mesteresc "chestii", saptamana asta... PAUZA!!!

Ce-am facut sa merit asta?

Mi se intampla uneori lucruri frumoase care ma fac sa ma intreb: ce-am facut sa merit asta? Unele sunt lucruri marunte, desi e nedrept sa le numesc asa. Atata timp cat aduce o mare bucurie, nici un lucru nu ar trebui numit marunt.
Dar acum nu vreau sa vorbesc despre acele lucruri "marunte", ci despre copii mei pe care-i privesc fascinata de fiecare data, constatand de la o zi la alta schimbari aproape insesizabile. Si nu pot sa nu ma intreb: CE-AM FACUT SA MERIT ASTA? Fetele mele sunt exact asa cum n-am indraznit vreodata sa mi le doresc.
Sunt inca sub influenta zilei de ieri cand, Maria si Ioana au renuntat din proprie initiativa la cursul de pictura, doar pentru ca asta mi-ar fi ocupat mie toata dimineata. Iar eu am muuuulta treaba. Ma pregatesc de targ. Despre asta nu vreau sa vorbesc, momentan, ca ma ia cu rau de la stomac...
Vine Ioana la mine cu un desen de-al ei, la care muncea de dimineata. (Ah, cred ca am sa ma apuc sa pictez pe tricouri desene facute de ele, am o valiza in care pastrez tot ce-au facut ele mai frumos de cand au pus creionul in mana si pana acum). Ma intreaba:
- Pot sa lipesc desenul asta pe usa dormitorului tau?
Raspunsul a fost nu, asa cum se astepta si ea probabil, ca doar nu era prima oara cand intreba. M-am intors catre ea sa vad ce mutrita a facut. Statea cu spatele la usa de la bucatarie, iar in spatele ei, pe usa am vazut desenul Mariei, cu ponei, care sta de ceva vreme acolo. Bine, fie, daca Mariei i-am dat voie, de ce nu i-as da si ei.
-Bine, dar doar unul!
A sarit de gatul meu.
-Multumesc, multumesc, multumesc!
Bineinteles ca la iesirea din camera nu s-a putut abtine sa nu intrebe:
- Unul, adica doar asta, sau cand mai fac unul frumos pot sa-l dau pe asta jos si sa il pun pe ala?
- Cum vrei tu.
Dupa ce a iesit din camera m-am intrebat: oare ce-i atat de pretios la usile astea de n-au voie fetele sa-si lipeasca desenele pe ele? NIMIC. Cred ca asta mi se trage din copilarie, cand nici eu nu aveam voie sa lipesc nimic pe pereti, iar pe frigider nici nu se punea problema. Asa si?
- Ioanaaaaa, ia vino! Ai voie sa lipesti cate desene vrei pe usa de la dormitorul meu.
Ioana a facut ochii mici, s-a uitat incruntat si dintr-o parte la mine si dupa 10 secunde a zis:
- Sigur vrei tu ceva de la mine...
Am ras si nu m-am putut abtine sa n-o pup. E asa draguta...