Va ziceam de excursia la munte cu trenul, ca masina e la doftor. Fetele au mai fost o singura data cu trenul si atunci a fost o experienta... asa si-asa. Compartimentul de tren era murdar, cu canapelele rupte, la un moment dat s-a asezat langa noi o piranda cu niste puradei zdrentarosi si puturosi (nu lenesi, in sensul celalalt) care au gasit o juma' de covrig pe jos si l-au mancat fara probleme. Fetele mele facusera ochii cat cepele.
De data asta am avut o surpriza foarte placuta, trenul curat, canapelele incalzite (cel putin asa mi s-a parut mie), oricum am sesizat multe schimbari in bine. Am gasit patru locuri fix la coada trenului, eu am urmarit de pe scaunul meu cum rasare soarele (ei, nu chiar rasarit, ca nu era asa de devreme...). Mi-a placut foarte mult.
Fetele, sculate cam cu noaptea in cap, au mai incercat sa recupereze ceva, dar n-au reusit sa adoarma.
Timpul a trecut usor ca ne-am jucat tot felul de jocuri, am ajuns in Predeal pe o vreme splendida, zapada mare, dar soare din belsug. Am inceput sa dam telefoane, sa vedem cum ajungem la cabana unde erau cazati prietenii nostri plecati de vineri seara. Evident, toata lumea dormea dusa la ora aia, e si de inteles, cu siguranta citisera toata noaptea :) ...
Am ajuns in cele din urma la cabana. Ori n-am mai fost noi de multa vreme la munte, ori chiar era de basm peisajul, nush' ce sa zic...
Ne-am lasat bagajele si fuga pe partie, care era la 5 minute de mers. Asta da rasfat! S-a dat cu sania cine s-a dat, a facut ingerasi in zapada cine a vrut, bataie cu zapada cat cuprinde...
Cand a intrat soarele dupa brazi si s-a facut umbra pe partie am sters-o si noi in cabana ca devenise destul de rece si ni se udasera toate cele zece mii de perechi de manusi, unora chiar ciubotele. Pe mine ma cam turtise aerul ala curat si rece, cand am ajuns in camera mi-am scos cartea si m-am trantit in pat intre pernele mari si pufoase care-mi facusera cu ochiul inca de dimineata. Din cand in cand imi mai ridicam ochii din carte ca sa admir peisajul ce mi se dezvaluia la fereasta, fara a face niciun efort. Daca as fi fost pusa in postura sa aleg o melodie adecvata momentului, asta ar fi fost: eu de-aicea nu mai plec, nu mai plec acasa...
La un moment dat mi-am pus cartea pe piept si n-am mai facut altceva decat sa admir peisajul, asa stand intinsa in pat. Cat credeti ca a trecut pana am adormit? Putin. Si cat credeti ca am dormit? Tot putin, ca a sunat telefonul. Eu cand dorm imi inchid telefonul pentru ca fac ca toate aratarile daca sunt trezita brusc, mi-o ia inima la galop de nu ma mai pot tine dupa ea. O panicoasa, vai de capul meu! De data asta insa am uitat sa inchid telefonul. Cu inima batand sa-mi sara din piept ma uit sa vad cine suna. Dupa ce vad cine suna, inima mi se opreste subit. Era tata. Acum, ca sa intelegeti ceva ar trebui sa va povestesc un pic despra tata, sau sa va zic doar cum a reusit el, printr-o alarma falsa, sa-mi faca mie si lui frate-meu Craciunul franjuri (era sa folosesc alt cuvant, incepe cu "mu" se termina cu "ci", dar n-ar fi fost frumos, nu?) Dar mi-a venit o idee, facem altfel, daca sunteti interesati, puneti mana pe cartile lui Marin Preda si cand dati de Moromete, ei, sa stiti ca ala e taica-meu...
Asa... raspund eu la telefon, intreb care-i baiul (ca vorbiseram si cu o zi inainte si nu era niciun bai) Pai ce sa fie, nimic, voiam si eu sa vad pe unde umbli. Ce v-am zis eu, Moromete in persoana. Dupa ce-i explic eu, de doua ori ca nu mai aude bine, pe unde umblu, imi zice, eh, stiam, ca am vorbit cu soacra-ta inainte... Auzi, da' stii de ce te-am sunat? Vreau sa-mi zici si mie cum faci tu ficaciorii aia cu sos de-ti ies asa buni, ca, uite am si eu o punga si vreau sa-i fac maine. Pai nu vrei tu sa vorbim maine cand te apuci de treaba? Nuuu, zi acuma ca uite scriu. (Telefonul ala mai bine-ar fi fost un pistol, ca pozitia era buna, n-as fi suferit prea mult.) Pe o scara de la 1 la 10 in ceea ce priveste indemanarea si priceperea in arta culinara, tata este pe undeva la -6, deci toata truda asta de a-i dicta reteta mi s-a parut inutila din start. Incep sa-i spun cum fac eu ficaciorii, fiecare propozitie de cate doua ori, o data ca s-o inteleaga, a doua oara ca sa o scrie. Din cand in cand imi mai fugea gandul la vecini, cum ii auzisem eu stranutand, cu siguranta ma auzeau si ei pe mine dictand retete culinare la telefon si atunci vorbeam mai incet. Ma trezea tata Moromete insa cu un "vorbeste mai tare, ma tata, ce, ai prune in gura?" Fiuuu, am terminat de dictat, am mai schimbat doua vorbe si ne-am luat la revedere. Bun si telefonul asta la ceva ca daca nu suna, cine stie, poate dormeam pana maine. Hai pe partie!
Partia luminata ca ziua, lume mai putina, mi-a placut mai mult decat ziua.
Dupa sanius am mai facut o plimbarica prin oras si ne-am intors la vila, cabana sau ce-o fi fost, fix la timp pentru a ne aseza la masa. S-au stins luminile, s-a cantat la multi ani, s-a suflat si in tort. Pe tort erau lumanarele care divulgau varsta sarbatoritului, 237 de ani. Da, e corect, numai ca au fost doi sarbatoriti, o bombonica de 2 ani, si tatal ei de 37.
Cand am urcat in camera m-am aruncat iar intre pernele mari si pufoase si am dormit neintoarsa (si n-am uitat sa-nchid telefonul)
Aceasta a fost ziua de sambata.
