Cum stă treaba cu cărțile

O rog pe Ioana într-o zi să-mi aleagă și mie o carte din bibliotecă (mai fac eu d-astea, mă las pe mâna ei la alesul de cărți).
- Ți-o împrumut pe a mea.
- Da' nu e de copii?
- Ba da, dar sigur o s-o înțelegi și tu...

Ordine cronologică inversă

Eu nu știu ce să mai cred... ori am încurcat eu semințele, ori mi le-a schimbat cineva... nu cred că "palmierii" ăștia sunt niște tomate nevinovate. O să vedem...

19.04.2012

 9.04.2012

24.03.2012

Miercurea fără cuvinte 02 - 2005

A venit un iepuraș

Astăzi am primit darul de blog de la Alina  (v-am povestit eu despre cei  3 de 8).  Sper că n-am speriat bietul om de la livrări, că eu, acu' când sunt 20 de grade afară, am ieșit să-mi primesc coletul îmbrăcată cu pulovăr de lână, căciulă pe cap și eșarfă la gât. Nu, nu e frig în casă, centrala își face treaba, cred că centrala de la purtător are oareșce defecțiuni,  ce mai tura vura, sunt răcită cobză! Noroc cu jumătatea, care, dragul de el, a dat fuga de dimineață la farmacie să-mi ia Humex (cel mai eficient în cazul meu) de a și întârziat la serviciu. (Fac cinste cu o cafea când te intorci!)

Dar nu asta voiam eu să zic, despre cadou... Am avut ce studia vreo juma' de oră cu Pufoasa și Firicica, am scos totul din cutie și ne-am minunat de fiecare lucrușor. E atâta migală și sunt atâtea lucrușoare mărunțele în cutiuța Alinei că nici nu știam la ce să ne uităm mai întâi. Fetele au încercat toate ștampilele pe ce au avut ele mai la îndemână, respectiv pe mâinile lor... nu vă imaginați cum arată! Și-a adjudecat fiecare câte un ornament de Paște, sper să le și termine de decorat, poate o să le fac și ceva poze la final. Cartonașele pentru felicitări mi-au amintit de o vară în care mă apucase așa o frenezie a confecționării felicitărilor că nu mă puteam opri nici măcar atunci când îmi veneau prietenii în vizită. Îmi ceream scuze, stăteam de vorba cu ei și în același timp tăiam și lipeam și coloram, Doamne, cum m-or fi suportat? Ce să mai zic, felia de portocală uscată miroase bestial, parfumul ei se simte chiar și pe hol, o să încerc și eu să confecționez un așa "parfum de cameră". 

Dar nu vă mai zic nimic, mai bine vă las să priviți:

Mulțumesc frumos, Alina! Sărbători frumoase, să aveți și să avem cu toții!!!

Miercurea fără cuvinte 01

Mi se întâmplă uneori să rămân blocată în fața calculatorului privind la poze vechi și minunându-mă. Și cum am văzut pe unele bloguri că există această "miercurea fără cuvinte", am zi de ce nu?

Dacă doriți să participați la Miercurea făra cuvinte nu trebuie decât să postați pe blogul vostru o fotografie sau mai multe care "să vorbească fără cuvinte", apoi să mergeți la Carmen  pe blog și să introduceți linkul postării.

Știri agricole... pseudo-agricole

Fiindcă nu am mai postat știri pseudo-agricole sper că nu v-ați imaginat că nu mă mai ocup de grădinărit. Nuuu, nanogradina mea e in fierbere, o parte și-a primit semințele, alte două părticele încă sunt în așteptare. Ca să ne lămurim, tarlaua mea e formată dintr-un dreptunghi pe care am pus deja mazăre și e pozat pe-aici pe undeva, un pătrat și un triunghi, toate ca în povești, numai bune de regat pentru un personaj liliputan, să zicem Neghiniță, nu,  nu Neghiniță, n-are ce căuta neghina pe ogorul meu, Tom Degețel ar fi mai potrivit. Pătrățelul și triunghiulețul  nici măcar nu le-am săpat (decât în toamnă), am avut motive serioase, în zona lor s-au executat lucrări de înlocuit gardul cel "bătrân" și muncitorii nu aveau acces la gard decât călcând pe cele doua parceluțe de pământ. 

Că veni vorba de muncitori, am mai stat de vorbă cu ei în timp ce-și beau cafeaua, am aflat că unul dintre ei are o microfermă de vaci, pământ cultivat cu legume si alte verdețuri. Acest muncitor îmi tot sugera ca pe pătrățelul meu să pun o bancă și o măsuță. Prima oară nu am răspuns, a doua oară iar nu am răspuns, dar a treia oară îi spun timid că de fapt pătrățelul are altă destinație, respectiv o să pun legume. Eram sigură că o să-l umfle râsul, el cu hectare de pământ cultivat avea tot dreptul să mă privească cu superioritate. Eu nici pământ nu am, nici nu mă pricep (noroc că există Google) dar vreau să am grădină de zarzavaturi. Numai că omul nu a râs, chiar m-a încurajat, mi-a dat și o groază de sfaturi, mi-a promis că-mi aduce gunoi să fertilizez la toamnă, m-a lăudat că mi-am pus singură răsaduri "să nu luați de la ăștia de la piață că vând numai ce nu le place lor". Deci nu-s chiar de râsul curcilor cu ambiția mea, doar prietenele mele mai râd din când în când, când le spun că păstrez pliculețele de ceai folosit, cojile de ouă, zațul de cafea, cojile de ceapă, le usuc și le prepar așa cum scrie pe net, pentru că pot fi bune ca îngrășăminte sau pe post de bau-bau pentru dăunători. 

Anul trecut nu știu dacă am avut norocul începătorului sau altceva... dar fără să stropesc cu nimic tot ce am însămânțat sau plantat a ajuns să rodească, roșiile cherry chiar m-au lăsat cu gura căscată. Au crescut mai înalte de 2 metri, au fost și 16 roșioare pe o crenguță, le-am numărat, iar un fir de roșie avea mai multe astfel de crenguțe pline de rod.

Am făcut si suc din ele și tot n-am reusit să le dovedesc pe toate, așa că am pus la congelator ( Chilly Willy) și cine "aruncă" acum în ciorbică roșii cherry? Moi. 

Cel mai drag însă mi-a fost de gogoșar. Greu, greu domnule s-a mai lăsat copt. Roșiile erau de mult epuizate, recolta strânsă, lujerii uscați smulși și aruncați,  numai gogoșarii și ardeii grași nu vroiau și pace să se coacă.  Dar și când s-au copt, cine ieșea pe întuneric afară și pe pipăitelea lua un ardei capia sau un gogoșar și-l pârâia în dinți, auuu, cu pâine de casă și brânză? Moi, bien sûr!

Ei, ce să mai zic, sper ca și anul acesta să-mi fie roditor, măzărica deja a scos nasul din pământ, fac o tură în fiecare dimineată să văd cât a mai crescut, ceapă verde mi-am pus în niște ghivece (până o să dau în folosință triunghiulețul) ca să am de Paște, răsadurile de roșii stau încă pe geam la căldurică, alte neamuri de răsaduri o să iau totuși de la piață.  Timp, sănătate, vreme bună să fie și ne-om ocupa de toate! 

Sper că nu v-am adormit :)

8 de 3 ori

Astazi m-am hotarat, imi schimb numarul norocos (nu aveam unul!) si daca pe viitor o sa ma intrebe cineva de am un numar norocos acum cu siguranta pot spune 8. Bine, e o cifra nu un numar, ca sa fim foarte corecti.

Mi s-a intamplat de-a lungul timpului sa ma inscriu la diverse concursuri, giveaway-uri, dar de blog sau ce nume or mai fi avut. Din acelea la care se extrage castigatorul cu random nu stiu cum. La cateva am si castigat, respectiv la trei. Stiti care e marea, dar marea coincidenta? La toate trei am fost a 8-a participanta inscrisa, deci domnul random a extras cifra 8.

Azi, 8 aprilie, a fost extras din nou nr.8, si iar eram eu inscrisa la acest numar. Cum sa nu devin superstitioasa, cum?

Premiul III

Casutica mea, martisorul participant la Concursul National de Martisoare a luat premiul III. M-am bucurat foarte tare mai ales ca a fost "ales"  de  o comisie, un comitet, sau asa ceva, si nu votat. Eu cu votarile nu ma mai impac, ca nu mai stiu sigur daca lumea voteaza cu ce-i place sau cu prietenii mai mult sau mai putin virtuali.

Astazi am ridicat de la posta si premiul, un chit pentru confectionat felicitari, foarte interesant, sper ca in curand sa-mi gasesc timp si inspiratie sa ma apuc de lucru. Diploma era insotita de acest text plin de sensibilitate:

“Draga Irina, martisorul tau este atat de delicat, de plin de amintiri rascolitoare, vorbind despre copilaria noastra, a fiecaruia dintre noi in parte, dar si despre joaca, primavara, bucurie, incat ne-a cucerit  de indata. Iti multumim din tot sufletul pentru efortul si dorinta ta de a te alatura noua tuturor in acest concurs, dar mai ales pentru disponibilitatea ta de a sustine un gest atat de plin de semnificatie pentru primavara romaneasca: martisorul!

    Te asiguram, inca o data, de admiratia si incantarea care ne-a oferit-o martisorul Casuta bunicilor – o miniatura atat de delicata insotita de detalii alese.

   Misiunea noastra nu a fost una usoara, datorita multumii si diversitatii de lucrari bine realizate, migalite, din materiale deosebite, cu toate acestea, martisorul tau a rezonat, la unison, in sufletele noastre cu aceeasi vibratie: a copilariei!

      Te felicitam, asadar si te imbratisam cu toate inimile!”

Va multumesc si eu!

Nu puteam eu sa stau cuminte?

Imi programasem inca de ieri ca astazi sa merg in oras sa fac niscai cumparaturi. Pentru ca portofelul meu era cam nud, jumatatea-mi zice: iti las dimineata cardul meu.  Si ce credeti... a uitat! Eu... setata pe cumparaturi mai studiez o data portofelul, vad ca am tichetele de masa aproape neatinse, ceva bani lichizi (ce ciudat suna, lichizi, parca i-ai purta in pahar), zic las' ca ma descurc, merg la un supermaket, nu e nicio problema... Unde sa merg, unde sa merg? Ah, la Lidl sa-mi iau si cafeaua preferata, ca numai acolo o gasesc. Nu puteam eu sa stau cuminte in banca mea? Se pare ca nu.

O iau pe Pufoasa de la scoala si mergem in statia de autobuz. Dupa vreo juma de ora de asteptat vine si autobuzul, ajungem coapte de caldura la Lidl, studiem fara graba toate rafturile, punem in cos, probam niste crocsi, n-avem noroc (sau poate avem), nu e masura potrivita, ne mai intoarcem pe la dulciuri, in fine, facem o "piata" moderata, nu de alta dar nu suntem cu masina sa putem transporta mari greutati. Ne asezam cuminti la casa si dupa ce ne scaneaza domnisoara tot ce-am pus pe banda ne informeaza foarte nevinovata ca nu se mai primesc bonuri. Pai de cand, ca mi-amintesc eu ca odata am consumat toate bonurile aici la Lidl numai pe dulciuri. Pai mai nou nu se mai primesc. Aoleu, toate lichidele din paharul meu (a se citi portofel) nu ajungeau la nivelul sumei inscrise pe ecran. Ce ne facem, ce ne facem? Trebuie sa mai renuntati la niste produse. Si uite asa, prima oara in viata mea am returnat niste produse deja scanate pentru ca nu-mi ajungeau banii. (Unii ar putea spune ca pentru orice exista un inceput.) M-am enervato-panicat si am dat inapoi ce mi-a venit intai la mana, printre care si cafeaua preferata, mare greseala! A fost haioasa Pufoasa care incerca sa-mi arate cat de intelegatoare e ea, e in stare sa renunte la punga de pufuleti (care nu costa mai mult de 2 lei, deci nu ma ajuta prea mult), ea punea punga pe banda, eu o aruncam inapoi in cos, ea o punea pe banda, eu o aruncam inapoi in cos.

In sfarsit, cum necum am iesit basma curata, ba am mai ramas si cu ceva banisori in buzunar pentru ca atunci cand am inceput sa renunt la produse parca nu ma mai puteam opri. Am iesit din magazin si am pornit-o agale spre statie. Primul tramvai l-am pierdut pe motiv de sacosa grea, n-am putut sa ma grabesc nici un strop. Si pe urma am stat... si am stat... Ii spun Ioanei ca orice ar veni, autobuz, sau tramvai, ne suim  in el pentru ca, in principiu, toate merg in centru. Vine un 28 cam gol, din statie doar doua persoane se indrepta spre el in afara de mine si de Ioana. Mi s-a parut cam suspect, o intreb pe doamna cea in varsta daca autobuzul asta merge in centru, ea zice nu, merge la... O mai intreb o data unde, ea zice merge la... si iar nu inteleg nimic. Ma las pagubasa, zic lasa ca-l asteptam pe urmatorul, dau sa-i comunic asta si Ioanei, dar ia-o pe Ioana de unde nu-i. Fac ochii roata, nici urma de Ioana. Ma uit dupa autobuz o vad pe Ioana cu o fata disperata la geamul din spate. Eu alerg dupa autobuz dand din maini cat sa ma vada soferul in oglinda retrovizoare, numai ca nu s-a inventat inca un semn "vezi ca s-a urcat copilu' fara mine, fa bine si opreste!" As minti daca as spune ca nu m-am speriat, dar mai tare m-am speriat cand am vazut ca nu e in statie, acum stiam ca e in autobuz, ma rugam sa-i treaca prin cap sa coboare la prima statie, eu oricum as fi mers dupa autobuzul ala pana in panzele albe. Si apoi stie pe deasupra numarul meu de telefon, am mai discutat cu ea treba asta, la o adica poate ruga pe cineva sa ma sune. Am vazut cum o  doamna o bate pe umar si-i spune ceva si-i arata ceva in fata. Dupa o scurta urmarire ca-n filmele cu Stan si Bran, vad ca se opreste autobuzul si coboara Pufoasa mea cu ochii in lacrimi. O linistesc eu cum necum si incepem sa mergem spre casa. Ne-au intrat picioarele in gat de atata mers pe jos, am ajuns acasa semi-moarte de foame (noroc cu bananele si chiflele de la Lidl pe care le-am devorat pe drum), si inca imi mai pun intrebarea: nu puteam eu sa stau cuminte in banca mea, sa-mi astept jumatatea si sa merg cu masina la cumparaturi, ca o lady?  

Postarea asta contine o mica eroare

Weekendul trecut am fost la tara sa-l vedem pe tata si sa-l invitam pe Victoras la masa de Paste. 

Vremea a tinut cu noi, doar putintel cam racoare, fetele s-au dat cu rolele, cu bicicleta, si-au vizitat prietenii. Eu am stat mai mult prin curte, care e impanzita de primule iesite asa de capul lor, ca nu le-a plantat nimeni, am mai aranjat una, alta, iar jumatatea mea a fost la inaltime... la propriu... adica s-a apucat de curatat pomii.

Ca o recunoastere a meritelor deosebite, socrul lui, tatal meu adica, l-a lasat sa altoiasca un ciresc, sub atenta supraveghere insa.

Cea mai incantata de vizita noastra cred ca a fost Miuta.

Pe Miuta am gasit-o acum vreo doi ani la usa casei parintesti. Nici acum nu pot sa-mi explic cum a ajuns acolo (portile erau inchise), fix la o zi dupa ce tata a decretat: Hai mai ca de dragul vostru o sa iau un catelus sa-l cresc. Si cum spuneam, a doua zi l-am gasit schelalaind la usa, jigarit ca vai de lume, mort de foame, si nu, nu tata l-a adus. Eu tocmai ce terminasem de facut o ciorbica, i-am pus intr-un castron si a hapait-o in doi timpi si trei miscari. De atunci, cum ieseam prin curte el era printre picioarele mele, de multe ori chiar ma impiedicam de el si nu e doar un fel de a spune. Acum a crescut. Cum aude ca trantim portiera masinii cum incepe sa latre, desi din locul in care sade nu poate vedea ce masina este si cine se da jos din ea. Are simtul ala al nu stiu catelea, stie el ca vine cineva cu ceva bun si pentru el.

Singurul care nu s-a bucurat de venirea noastra a fost Victoras, cocosul care s-a facut cam rau si cam gras si nici nu a auzit de legea aia care interzice violenta in familie, a trebuit sa taiem o gaina din cauza ranilor provocate de pintenii lui cei ascutiti, si se pare ca mai este o "suferinda" in familia galinaceelor. Asa, apropo de gaini, le-am depistat mari devoratoare de oua, da, da, de propriile oua. M-am suparat asa de tare ca m-am transformat pe data in detectiv particular, am stat de paza cu batul intr-o mana si cu telefonul in alta, motiv pentru care sotul meu drag a gasit de cuviinta sa faca glume pe seama mea: "Si uite asa nevasta mea in timp ce pazeste gainile verifica si ea mailul". Ce sa fac, el e de vina, pe cuvant, eu n-am vrut absolut deloc internet pe telefon :), el mi l-a facut cadou asa cu touch si cu internet, adica exact cum ii spusesem sa nu fie.

La tara sunt multe treburi acum si in perioada asta as face o mica rocada, sa fie saptamana de doua zile si weekendul de 5, ca sa apuc sa fac si eu mai multe pe acolo. Dar pana mi s-o indeplini dorinta, ma multumesc si cu cele doua zile.  Ce e mult strica, parca asa zice o vorba inteleapta, nu?

N-o sa va las sa va "spargeti" capul sa gasiti eroarea din postarea asta desi ma batea gandul la un moment dat :). Eroarea se afla chiar in fraza de inceput: invitatia nu e LA masa ci PE.

Mazăre sau gazon?

Am avut de luat o decizie foarte grea. Bucățica de pământ din stanga casei, aceea care se transformase în tranșee atunci când au  venit meseriașii să-mi desfunde canalizarea, rămăsese cheală pentru că, nu-i așa, GAZON și TÂRNACOP nu-s prea buni prieteni. Am supus dezbaterii publice problema dreptunghiului de pământ, ce facem cu el, punem iar gazon sau... îl folosim pentru experimentele noastra agricole? Nu am reușit să obțin o unanimitate, fetelor le-ar fi plăcut să mai aibă un locșor cu iarbă ca să poată merge desculțe dar le-ar fi plăcut la fel de mult și să mai vadă evoluând vreo plăntuță dătătoare de păstăi sau în alt fel roditor. Jumătatea era de acord cu orice hotărâre aș fi luat eu, așa că greul a picat pe umerii mei. Dreptu-i că și mie mi-ar fi  plăcut  să mai am ocazia să admir fâșiuța aia de gazon, de multe ori ieșeam pănă în ușa casei doar cu gândul  ăsta, dar nu am rezistat tentației de a-i da o altă utilizare. Așa că săptămâna trecută am săpat-o (o săpasem și-n toamnă și a mers ca uns) și, ajutată de Ioana am pus mazăre. Așa arată acum, nu ne rămâne decăt să zicem Doamne-ajută!

Tolba cu povești

Mai nou citesc o carte de povești. Nu mă întrebați dacă am dat în mintea copiilor, eu sunt un copil cu copii ca să-l citez pe tata. Și e bine să rămâi copil, am citit eu undeva că pe aceia care nu mai știu să fie copii îi ia Tata Dumnezeu la el. Eeeeh, și eu nu vreau să plec nicăieri ... :)

Cartea se numește "Tolba cu povești", a primit-o Ioana în dar chiar de la amabila autoare, Claudia Groza.  Pufoasa când a văzut cartea cu autograf și tot tacâmul a exclamat: oaaaa, ce fain, e a doua carte pe care o primesc cu autograful autorului, a picat la fix, chiar nu mai aveam nimic de citit.

Am vrut să scriu mai devreme despre asta, dar m-am luat cu alte treburi, acuma-mi fac timp, până nu e prea târziu. Trebuie sa vă spun că pe blogul Claudiei Groza puteți citi despre un Eveniment INTERESANT PENTRU MĂMICI ŞI COPII la care mi-ar plăcea să particip dacă aș fi din București. Cum nu sunt, dau sfoară în țară pentru cei care sunt interesați.

Cu cine mă întâlnii eu azi

În dimineața asta mi-a revenit mie sarcina, plăcută de altfel, de a o duce pe Ioana la școală. Jumătatea a plecat cu noaptea-n cap cu niște treburi, așa că am luat copil pufos de mână și p-aici ți-e drumul, am tăgârțat-o după mine, la propriu, fiindca așa plecăm noi două de acasă, ca niște dive, cu cel puțin 10 minute în întârziere. Minute pe care încercăm să le recuperăm mergând ca la maraton. Pe drum o întreb pe Ioana dacă vrea să mai trec pe la piață să cumpăr niște salată că aia de ieri s-a terminat. Ea intră în panică: noi suntem în întârziere și ție îți arde de salată. Nu acuma măi omule, după ce te las pe tine la școala. Ah, bine, du-te.

Am ajuns la școală  la ora opt fără un minut (ceeeeee, n-am întârziat), după aceea dau o fugă la piață și mai iau una, alta, până fac de două sacoșele respectabile. O apuc pe străduța mea preferată, ajung la chioșcul de ziare, mă opresc, cumpăr nr. 1 din revista " Ușor de croșetat", și merg agale către casă. Nicio grabă, niciun gând care să-mi accelereze pasul. La un moment dat văd venind din față o mașină care urcă încet pe trotuar la zece pași în fața mea. Pe trotuar era un stâlp ancorat în asfalt cu o sârmă groasă. Mașina înainta foarte încet spre stâlp și eu eram curioasă să văd când o să se oprească, fiindca mai avea foarte puțin și ajungea la sârma. Când a oprit eram deja în dreptul ei și-mi arunc un ochi înspre șofer, acesta îmi zâmbea. Hiiii, dar asta e bărbatul meu! Și mașina asta e mașina noastră! Și eu mă uitam la sârma aia amărâtă fără să văd ce era mai important.

Jumătatea zice, hai bagă capu-aici, ne pupăm de bun rămas, el își continuă drumul spre treaba lui, eu îmi balansez molcom salatele și ridichiile spre casă.

Să-i dăm o mână de ajutor Gabrielei

Ieri am primit un mesaj de la Ady. Îmi spunea despre boala mamei sale, o  tumoră cerebrală benignă care ștrangulează nervul optic. Momentan, Gabriela nu mai vede deloc cu ochiul drept și fără intervenţie chirurgicală, tumora duce la orbire. În ţară, nu există aparatura necesară pentru o astfel de operaţie de mare precizie şi fineţe, și totuşi speranţă există: medicii din ţară i-au indicat Gabrielei Tudorache Institutul Internaţional de Neuroştiinţe (INI) din Hanovra, Germania, mai exact pe prof. dr. Rudolf Fahlbusch, dar costurile acestei operații depășesc cu mult posibilitățile modestei familii.

Este greu să vorbești despre suferința altora, cel puțin mie îmi este greu, de cele mai multe ori nu-mi găsesc cuvintele potrivite. Puteți citi întreaga poveste aici și dacă vă este cu putință, ajutați!

DIVERTA - Magazin (ne)preferat

Ioana are doua magazine preferate. Unul cu tot felul de bibelouri și obiecte numai bune de făcut cadou, si al doilea, Diverta. Dacă la primul mergem nu mergem când ieșim în oraș, la Diverta, face ea ce face si mă convinge să intrăm măcar un pic. De multe ori, fiindcă Diverta este in mall, eu mă duc prin magazinele vecine si ea mă asteaptă să vin s-o iau. Eu mă bucur că e așa atașată de cărți, în vremile astea când aud tot mai mulți părinți plângându-mi-se: "nu vrea domnule să citească o carte... acuma ce să-i fac, să-l bat, să-l omor?" Cum spuneam, eu sunt mândră că fetele mele găsesc, împreună cu mine, plăcerea de a citi o carte, și, în naivitatea mea, mă gândeam că pentru vânzătoarele din magazinele de cărți trebuie sa fie o bucurie să vadă copii răsfoind cărți. Mda, asta gândeam eu... 

Odată mi-a spus Ioana că nu crede că-s prea încântate vânzătoarele când o văd prin magazin. Eu am zis, ei, aș, de unde ți-a mai venit și ideea asta? Păi, uite, răsfoiam o carte și a venit vânzătoarea, a ridicat un ghiozdat care era căzut de pe un raft, dar nu-l dădusem eu jos, s-a uitat urât la mine și mi-a zis: dacă l-ai văzut căzut puteai să-l așezi la loc. Eu atunci i-am luat apărarea vânzătoarei, i-am zis că o fi avut și ea o zi grea si că poate până la urmă nici nu s-o fi uitat așa urât la ea. Nu, nu, știu eu ce-am vazut, a zis ea.

Am uitat întâmplarea asta, până azi când, după o săptămână de stat în casă pe motiv de febră și roșu in gât, ne-am oferit un moment de răsfăț în oraș. Și unde credeți că i-a fost dor Ioanei să meargă? Bineînțeles la Diverta. Am stat multicel, recunosc, am rasfoit cărți,  ne-am uitat după niște cadouri, am și cumpărat o carte... Dar nu asta e important. La un moment dat vine vănzătoarea printre rafturi ață la noi si ne abordează, dar mai mult parcă pe Ioana, o informează că atunci când mai intră singură în magazin să nu se sperie dacă ea o s-o controleze prin buzunare, uite așa, si-ncepe să-i pipăie geaca în zona buzunarelor. Si nu se oprește aici, zice "ia arată-mi tu mie ce ai în buzunare". Ioana s-a conformat. Doamna zâmbea, zâmbet fals, pe care l-am mai vazut în viața mea pe fețele celor neobișnuiți cu zâmbetul. Îi tot repeta Ioanei să nu se sperie, că ea o avertizează, că altă dată poate fi o altă colegă pe schimb și o poate căuta prin buzunare la ieșire, ea să nu se sperie. Îi tot dădea înainte cu să nu se sperie ăsta, exact așa cum ar comunica pasagerilor un pilot de avion în cădere liberă: păstrați-vă calmul! Ioana mea devenise roșie toată, nu înțelegea neam ce vrea femeia aia de la ea. Doamna s-a scuzat față de mine, că e nevoită să facă lucrurile astea, că mulți copii intră în gașcă și se îndeamnă la furat și se întoarce către Ioana: tu să nu te iei după alți copii dacă o să vii cu colegi de-ai tăi pe aici. Măi femeie, în primul rând că educație îi fac (i-am făcut) eu, mama ei adică, aici de față, poate n-ai observat. În al doilea rând, te uiți că vorbeși cu un copil de 8 ani și ceva care n-a ieșit în viața lui singur din casă nici până la colțul străzii, cum ar putea să vină în gașcă la furat? Și în al treilea rând, cum îți permiți să jignești în așa hal un copil și implicit pe cea care-l însoțește, scotocindu-l prin buzunare în magazin? Aaaaa, te simți un James Bond în varianta feminină? Atunci fă bine și așteaptă-ne la ieșire, acolo poți să ne ceri să ne întoarcem hainele pe dos, să ne cauți în genți, dar până atunci, lasă-ne să rasfoim în tihnă. Adică nu, știi ceva, nouă ne-a cam picat un păr in pofta de răsfoit, la revedere, adică nu la revedere, asta ar însemna să ne mai întoarcem... Bineînțeles că răspunsul ăsta i l-am servit DOAR în mintea mea și mult mai regret acum asta. La zâmbetul forțat al vânzătoarei am răspuns si eu cu un zâmbet, la fel de forțat, sper că măcar asta s-a văzut, i-am spus că înțeleg că-și face meseria, dar în același timp sper că nu a speriat-o pe Ioana  așa de tare încât sa nu mai calce de acum înainte prin magazinul ei preferat. Doamna ar mai fi avut chef de vorbă dar mie, cum am mai spus, îmi picase un păr în pofta de discuții. Mi-am luat copilul de mână, am achitat cartea aleasă și am plecat.

Pe drum am devenit din ce în ce mai tristă, bănuiam eu ceva...  Ioni, mai mergi la Diverta? Neeeeee! M-a speriat rău de tot...

Ioana la Diverta cu jucăria pe care și-o dorește de ziua ei. (Sper să existe și prin alte magazine)

Puișor cu dor de verde

Ieri am făcut  un puișor, provocarea plecând de la  Atelierul Elenei.

După o zi de trebăluit pe afară (cât e de frumos să pregătești pământul pentru semințele și răsadurile ce urmează să le plantezi, eu sunt fascinată!), pe seară zic: ia să mă odihnesc eu un pic meșterind un puișor. Asistentă mi-a fost Ioana, controlor de calitate tot Ioana, pfiuu... câteodata poate fi atât de categorică... La sfârsit am fost amandouă mulțumite de rezultat,  mai aveam însă de rezolvat o problemă: unde o să stea puișorul? M-am plimbat cu el prin casă încercând să-i găsesc un loc confortabil dar într-un moment de neatenție a zbughit-o din palma mea si unde credeți că a aterizat?

În cutiuța cu răsaduri! Măăăi, acolo nu e voie!!! Dupa mutrița dezamăgită pe care a făcut-o  mi-am dat seama că suntem frați de suferință, că după atâta iarnă amândoi tânjim după verde, așa că l-am lăsat să-și așeze cartierul general acolo, dar nu înainte de a-mi da în scris că nicio frunzuliță n-o să se miște de la locul ei...

Ultimul martisor... cred

Ultimul martisor din anul acesta. N-am putut refuza invitatia de a participa la un alt concurs, de data aceasta pe Scrapper in Romania, http://scrapper-in-romania.blogspot.com 

Sunt o capsunica romaneasca. Nu va uitati ca-s alba, sunt doar un PUI de capsunica! Pana la vara ma si inrosesc ma si indulcesc iar de aroma... nici nu vreau sa amintesc. Na, c-am facut o rima. Capsunica poeteasa, cine a mai pomenit? 

Am Marie de 13 ani

Azi e ziua Mariei (Firicica), 13 ani. De o saptamana freamata de nerabdare. Ii plac surprizele, nu vrea sa primeasca daruri inainte de ziua ei.  Sora ei (Pufoasa adica)  i-a pregatit un cadou cu banisori din pusculita ei. Nu mai poate nici ea de nerabdare, uite-o, s-a sculat cu noaptea in cap si-a venit la mine in dormitor cu cadoul Mariei in brate. L-a asezat pe un fotoliu si s-a bagat in pat, la caldurica. O asteapta pe Ma sa se trezeasca. Acum toti o asteptam sa se trezeasca. Urari n-am sa-i fac aici, nici nu ma pricep (remember?). Cred ca azi va beneficia de imbratisari suplimentare, pe langa cele 200 de zi cu zi. Dar sa stiti, n-o sufoc eu cu imbratisarile, vine si ea la mine cu bratele deschise. Odata, cand era cu ghiozdanul in spate gata de plecare la scoala, se cam grabea, i-am zis: stai sa imbratisez si eu un ghiozdan. Si de atunci asa a ramas.  Cand ma vede ca-s ocupata si dau semne ca as omite acest gest zice: hai, nu imbratisezi si tu un ghiozdan? Doamne, ce bine e sa ai asa copii...

Acum fug, am un tort de ornat, care-mi da emotii. Am zis sa incerc o reteta noua si mi s-a rupt blatul cand l-am scos din forma, arata vai de mama lui :(  Sper sa mai pot indrepta ceva ca de gustos cred ca e tare gustos. 

P.S. Despre freza mea... N-am socat pe nimeni, cica-mi sta bine, au fost pareri ca mergea si mai scurt. Mai copii, n-am zis ca ma tund zero, ci doar scurt. Oricum toata lumea (mai ales jumatatea) sta cu mana in parul meu si eu parca-s o pisica alintata care sta la mangaiat. Daca faceti liniste o sa auziti cum torc.

M-am facut Woody!

Stiti ca acum ceva vreme ma plangeam ca n-am avut si eu in viata mea codite impletite. Si mai stiti ca mi-am pus ambitia la incercare, mi-am lasat parul lung si mi-am facut codite. Dorinta asta deci am taiat-o de pe lista.

Acuma, mai nou, imi tot dadeau tarcoale ganduri de tuns par scurt-scurt. Cu vajaiala asta de dinainte de 1 si 8 Martie n-am prea gasit timpul necesar sa-mi vopsesc podoaba. Rau, ar putea spune unii. Bun, zic eu. Vopseaua din par s-a cam dus, radacinile au crescut, si cand bag mana in par simt la radacini parul ala aspru si sanatos pe care l-am avut pana sa-l vopsesc. Mi-a intrat deci in cap sa nu-l mai "otravesc", cel putin o vreme. Asa o sa vad si eu cam cum arat de-adevaratelea. 

Buuun, mi-am anuntat familionul ca nu ma mai vopsesc o vreme si ca o sa ma si tund foarte scurt ca sa se duca si urmele de vopsea ce-au ramas. Sa va spun care au fost reactiile: "mi se pare cam stupida hotararea asta", "daaaa, vrei sa nu te mai vopsesti niciodata?", "te tunzi scurt, dar o sa stai cu vopseaua langa tine, nu?", "Ah, iar te faci Woody? Bravo!" Nu stiu cat de incantata e de lumea de hotararea mea, eu sunt extrem de incantata, exagerat de incantata, atat de incantata incat dupa ce am iesit de la coafor mi-am scos caciula (aici iar ninge) de trei ori ca sa vada si prietenii si cunostintele cu care m-am intalnit ce grozavie am facut eu. Parerea mea sincera e ca totul se reduce la cat sunt eu de pregatita sa ma accept asa cum sunt, cu 10 fire de par alb sau cu 100. Si ma cam accept, sa stiti! 

Dragul meu sot, te anunt pe aceasta cale ca ti s-a indeplinit dorinta, cand o sa te intorci acasa o sa mananci spagete facute de ciocanitoarea ta draga :)

Casuta bunicilor

Ziceam acum cateva zile ca am incheiat activitatea de confectionat martisoare. Anul acesta am fost harnica, m-am pus pe treaba inca din primele zile ale lui ianuarie, martisoare am facut destule si  de tot felul, se pare insa ca nu suficiente. Cu siguranta lipsea unul, altfel nu m-as fi apucat sa scot cutiile cu materiale de pe unde le facusem culcusul pentru un an (credeam eu) si sa confectionez casuta aceasta (casuta bunicilor, vedeti, are si iarba verde...). De ce? Pentru a o inscrie in  Concursul National de Martisoare

Casuta bunicilor - confectionata din lut, pictata cu acrilice. Acoperisu-i luminos in soare. Strasurile sa fie de vina? Neee, mai degraba amintirile luminioase care umezesc ochii orisicui si-a petrecut vacantele copilariei in casa bunicilor.

Cum a fost ieri

Ieri a fost o zi a femeii mai extinsa, adica m-am gandit ca ar cam fi si ziua fetitelor si  ca sa simta si ele ca sunt sarbatorite le-am facut... clatiiiite! Daaa, nu va mirati, la noi e sarbatoare cand fac eu clatite, anul asta deja au fost doua sarbatori d-astea mari. Dar se pare ca sarbatoarea de ieri a fost extrem de mare pentru ca am facut clatite in doua reprize, pranz-seara. Cele de la pranz au fost devorate instant, asa ca am facut un repetir ca sa apuce si tati.

Aveti trei secunde sa ghiciti cine a facut aceasta felicitare...

Gata, timpul a expirat. Deci, care este opinia voastra? Cine? Eeeeu? Neeeh, nu sunt eu asa de talentata. Hai ca v-am lasat si un indiciu (tablouasul). Bravooo, ati ghicit, Ioana! A fost cadoul meu de 8 martie. Firicica, cum altfel, mi-a adus cateva fire de frezii, iar jumatatea a venit cu prajituri. Mai mult decat meritam suficient :)

O zi faina tuturor!

Omul cela ce-o fi zis?

Zilele trecute mergeam  pe straduta ce-o iubesc eu cu Pufoasa cel mai mult. Pe straduta asta mergeam  noi cu rolele sa o luam pe Firicica de la scoala, atunci cand era cald si frumos.  De cate ori trec pe acolo mi-aduc aminte de o intamplare de anul trecut, care inevitabil imi pune un zambet pe buze.

Plecaseram noi vesele de acasa, Pufoasa intr-o forma de zile mari, facea tot felul de piruete cu patinele ei, canta, se oprea sa mangaie toate pisicile ce-i ieseau in cale, vorbea cu cainii de prin curti, era plina de verva, ce mai, eu nu puteam sa ma tin dupa ea... In capat de strada o vad ca se opreste in fata unei masini si incepe sa danseze. Masina era proaspat spalata, se vedea dupa lipsa de praf ce-o avea, si Ioana se reflecta in ea ca intr-o oglinda. Eu eram cu foarte mult in spate, o urmaream cu privirea si nu intelegeam ce-a apucat-o sa se prosteasca asa  la omul ala, saracul, ce statea in masina si se uita la ea cu ochii cat cepele. Abia cand am vazut-o ca s-a intors catre mine, rusinata, cu umerii ridicati si cu o figura spasita, mi-am dat seama ca ea nu observase ca era un om inauntru, de aceea se si scalambaia in halul ala in geamul masinii. Cand a ajuns la mine, s-a ascuns dupa mine si cand am trecut prin dreptul masinii s-a aplecat foarte tare in speranta ca omul acela n-o s-o vada. Eu am ras cu lacrimi, a ras si ea, dar dupa ce am trecut de masina respectiva. Radem si acum de cate ori ne aducem aminte de intamplare. 

Cand am ajuns la poarta casei i-am zis: Mai Ioana, mi-ar fi placut sa fiu si eu in masina si sa te fotografiez, ei, dar nici acum nu-i timpul trecut, ia arata-mi tu cum faceai cu parul... Si am prins-o in poza ca intr-un fel de  reluare adica...

Totusi, cred ca am ratat ceva mult mai... inspaimantator.

Sezon incheiat

Pentru ca peste 5 zile o sa avem "verde" la purtat martisoare, astazi declar incheiat "sezonul de confectionat martisoare". (Asta e valabil pentru mine)  Acestea sunt ultimele brose  pe care le-am creat

Doua flori mari din piele cu "miez" central din con de brad uscat, pictat si lacuit

Ghiocel cusut pe panza de bumbac vopsita manual

Disponibile (momentan) pe Breslo

Rasfat

Manca-le-ar mama ciocul lor... Nuuu, nu vrabiutelor, fetelor mele... Cum ma rasfata ele pe mine. Face Pufoasa o cafea buna, cea mai buna... si niciodata nu mi-o aduce singura, ba o bombonica, ba un biscuitel, ba un biletel... Intr-o dimineata cand am coborat la bucatarie am gasit cafeaua pe masa, cu un biletel legat de codita cescutei: "Am amestecat eu!". Am pus repede mana   pe telefon sa fac o poza sa va arat si voua o asa intampinare inimoasa, numai ca telefonul meu e un mironositz (masculinul de la mironosita, dac-o exista asa ceva). Daca apesi prea tare sau de mai multe ori pe o tasta (care tasta? ca e cu touch) se blocheaza si-i trebe ceva timp sa-si vina in fire. Asa ca eu tot trantind cu el de pamant, mai luam o gurita de cafea, mai apasam pe-o tasta (care nu exista) si pana a inviat el cafeaua era bauta... nu mai avea niciun farmec... 

Am pozat insa rasfatul de ieri. Mesteream de zor la vrabiute si-mi picau ochii in gura de somn si am rugat-o pe Ioana sa-mi fac o cafea. 

Nici n-a pus ea bine cafeaua pe birou ca s-a si strans stol de inaripate imprejur. Heeei, fetelor, fursecul il impartim, dar de cafea sa nu v-atingeti!

Viata la tara

Iar am primit reclamatii ca am lasat blogul balta. Ce sa faaaac... sunt ocupata cu constructia de case, cu plantatul de pomi fructiferi, cu hranitul vrabiutelor, cu antrenat melci pentru campionatul mondial. (Speram sa batem recordul la 200 de metri garduri). Ceee, nu ma credeti? Ia priviti aici...

Disponibile aici

Noi ne-am decis

Noi ne-am decis... 

De-atata nins,

Ne luam lumea-n cap si casa in spinare

Plecam sa va aducem SOARE !  

Fluturii de acasa

Copilaria mi-am petrecut-o la tara. Imi amintesc cu mare drag drumetiile pe deal, coronitele din margarete, garofite salbatice (sau alte flori carora le-am uitat sau nu le-am stiut denumirea) cu care noi fetele ne intorceam acasa. Si-mi placea sa stau intinsa in iarba inalta, uneori uscata, sa ascult zgomotele pe care insectele le faceau in truda lor de a traversa ocean de ierburi. Si-mi placeau fluturii. Ne strigam unii pe altii, noi copiii plecati in expeditie, uite un fluture alb, aici e unul colorat. Nu-mi amintesc sa fi prins vreunul, nici eu  nici tovarasii mei de joaca.

Si apoi mai era jocul de-a "uite casa mea". Cu mana streasina la ochi incerca fiecare, din varful dealului, sa-si identifice casa, dupa acoperis, sau dupa vecinatatea cu o alta cladire mai mare si mai impunatoare. Casa mea avea "defectul" de a fi ascunsa dupa o alta, cu etaj. Poate doar nucul sa se fi zarit, oricum stiam cu aproximatie sa o localizez.

Amintiri...

Acum... am facut o casa care straluceste in soare (i-am pus strasuri pe acoperis ca sa fiu sigura ca o vad de oriunde) si roi de fluturi ii dau tarcoale. 

N-am niciun merit...

Biroul meu este undeva in stanga si sperioasele astea mici vin de cateva ori pe zi sa ciugule din malaiul pe care il pun pe pervaz. Daca simt vreo miscare dincolo de perdea imediat isi iau zborul. Sunt niste fricoase! Poate tocmai de-asta mi-e asa drag de ele...

Eu n-am niciun merit... Cu asa sursa de inspiratie, cum sa nu fac vrabiute? 

Ziua de sambata

Sambata am fost la un botez, bebelusul unui nepot sau var sau asa ceva, al sotului. Botezul asta mi-a creat o mare dilema: cu ce ma imbrac eu pe o astfel de vreme? Eu sunt o super-friguroasa, si ideea de eleganteala nu se pupa (la mine) cu o temperatura sub 0 grade. Si daca vreti sa ma tachinati cu: da, bineinteles ca esti friguroasa, ce sa-ti tina tie de cald, pielea? sa stiti ca am auzit tot ce se putea auzi in domeniul asta, asa ca numai ceva original daca aveti... 

Am reusit in cele din urma sa incropesc o toaleta care sa fie si oarecum eleganta si calduroasa. Zapada fiind mare nu puteam pleca in pantofi, trebuia sa-mi iau pantofii la pachet si sa mi-i pun la restaurant in locul cizmelor. Dar avand in vedere ca masina ne este tot la reparat si de acasa am plecat cu un taxi, nu prea m-am vazut tagartand dupa mine plasoiul cu pantofii si prin biserica si pe la restaurant. Neeeeh, nu-mi iau niciun pantof, ca doar nu m-or aresta. Zis si facut, mi-am pus cele mai elegante cizme care se exista (in debaraua mea) si am plecat la biserca, cu taxiul. Bineinteles ca am intarziat si cand am intrat n-am vazut nicio figura cunoscuta, am crezut ca am incurcat borcanele, era sa ies cand vad ca-mi face cineva cu mana. Bun, ramanem aici, sunt ai nostri. 

Copilul, incredibil de cuminte, asa ceva nu se exista, a dormit tot timpului. Credeam ca macar atunci cand l-or trezi cu dezbracatul si scufundatul in cristelnita sa se arate si el nemultumit. S-a aratat, dar doar vreo 30 de secunde dupa care iar a fost linistit. Doamne, ce noroc pe parintii astia, sigur dorm toata noaptea, se si vede, nici urma de cearcane.

De la biserica am plecat la restaurant unde ne-a intampinat Alba ca Zapada, da, nu m-am imbatat, era o domnisoara costumata cum v-am zis, care ne-a intrebat cum ne cheama si ne-a condus la locurile noastre. Pe masa erau tot felul de biletele cu numele participantilor la "spectacol", am facut un mic matrapazlac, am schimbat biletelele astfel incat sa stam cu fata la ringul de dans si langa cine vrem noi. Avantajul primului venit...

Nu va povestesc despre meniu, mancare fina si prea multa ca la orice sindrofie de genul asta. Mama bebelusului a venit pe la noi: daca e ceva ce nu va place, sa-mi spuneti! (O impusc, imi vorbeste cu dumneavoastra!) Zic, ar fi ceva ce nu-mi place, si am facut o pauza. O vad ca face ochii mari. Hi-hi-hi, uite o panicoasa mai mare ca mine. Mie nu-mi plac cizmele mele, ai putea sa mi le schimbi? (Stiu, fac si eu niste glumeeee...) Mamica s-a relaxat, deci nu era nimic in neregula cu mancarea sau altceva... 

Pe la 10 seara au aparut ursitoarele. Na belea, voi de unde ati mai rasarit? Trei domnisoare frumusele, cu rochii lungi si cu baghetele s-au rotit in jurul bebelusului, care iar a fost trezit din somn si el iar a reactionat doar prin zambete (v-am zis eu ca e incredibil). I-au urat ursitoarele ce i-au urat, numai de bine bineinteles. Frumos momentul, cam emotionate ursitoarele, dar na, la atata audienta... Cand credeam ca s-a terminat momentul artistic o aud pe una din ursitoare incepand un monolog si pronuntand niste nume, Monica Columbeanu, Pepe... Ei, lasa ca eu am treaba,  mi-am amintit ca trebuia sa merg la baie deci n-as putea sa va spun de ce erau astia doi prezenti (nu fizic) la sindrofia noastra.

Partea ce mai frumoasa a serii a fost, dupa parerea mea, aceea in care a cantat muzica populara un morosan . Ce sa va zic, o prezenta atat de placuta (costum popular impecabil), o voce atat de puternica, am presupus ca avea patru plamani, altfel nu se explica... Cand a cantat "noi suntem romani" s-a ridicat lumea in picioare. Frumos, ce mai... Eu am vrut sa-i fac o poza, i-am si facut, dar cu telefonul, a iesit neclara. Dupa aia mi-am rugat jumatatea sa-mi faca si mie o poza. Prima n-a fost buna, ochii inchisi, a doua n-a fost buna, ochii cat cepele ca ma chinuiam sa nu ma prinda iar cu ei inchisi. Dupa ce am vizualizat 500 de poze nashpa, am zis: gata, nu-mi mai faci nicio poza, sunt o urata! Jumatatea a fost pe faza si a dat singurul raspuns corect: Poate vrei sa te bat! V-am zis ca e dependent de mancare calda (pe care o fac eu), da?

Pe la unu noaptea s-a terminat si petrecerea. Si daca atunci cand plecam de acasa lumea facea partie pe trotuare si prin curti, cand am iesit de la restaurant turna cu galeata. Nu cred ca am mai vazut vreodata sa ploua atat de urat peste zapada. 

Noroc cu Verisoara ca ne-a dus cu masina pana in fata portii. 

End of story

Zilele astea s-a intamplat un lucru foarte interesant, am primit acelasi premiu (un fel de premiu) din  doua directii diferite. Va spun drept si-mi cer scuze, nu sunt un fan al premiilor care vin "pe sarma" pentru ca am impresia ca pana la urma toata lumea premiaza pe toata lumea, de aceea nici nu am mai postat pana acum premiile primite. (Scuze, scuze, scuze!) 

Totusi, premiul acesta care face reclama blogurilor interesante dar mai putin "date in urmarire" m-au facut sa ma abat de la regula, pentru ca am cateva bloguri pe care le urmaresc cu placere si-mi pare rau ca nu sunt citite de mai multa lume.
Premiul l-am primit de la Mihaela (acum patru zile) si de la Foambubbles (astazi). Multumesc mult, fetelor!

Liebster Blog Award urmărește promovarea blogurilor cu mai putin de 200 de ”urmăritori”, arătându-le  autorilor că munca lor este apreciată. 

Pentru a accepta acest premiu trebuie sa:

1. Scriu despre premiu pe blog 

2. Mentionez de la cine l-am primit si sa pun un link catre respectiva persoana

3. Ofer la randul meu premiul altor 5 bloggeri cu mai putin de 200 de urmaritori, in semn de apreciere pentru ceea ce fac

4. Las un comentariu celor 5 bloggeri nominalizati prin care ii anut despre premiu.

Propunerile mele sunt:

http://shorichitz.blogspot.com

http://handmadebycarmentobias.blogspot.com/

http://ccristinacstyle.blogspot.com/

http://ganduripebigudiuri.blogspot.com/

http://dananalbaru.blogspot.com/