Omul cela ce-o fi zis?

Zilele trecute mergeam  pe straduta ce-o iubesc eu cu Pufoasa cel mai mult. Pe straduta asta mergeam  noi cu rolele sa o luam pe Firicica de la scoala, atunci cand era cald si frumos.  De cate ori trec pe acolo mi-aduc aminte de o intamplare de anul trecut, care inevitabil imi pune un zambet pe buze.

Plecaseram noi vesele de acasa, Pufoasa intr-o forma de zile mari, facea tot felul de piruete cu patinele ei, canta, se oprea sa mangaie toate pisicile ce-i ieseau in cale, vorbea cu cainii de prin curti, era plina de verva, ce mai, eu nu puteam sa ma tin dupa ea... In capat de strada o vad ca se opreste in fata unei masini si incepe sa danseze. Masina era proaspat spalata, se vedea dupa lipsa de praf ce-o avea, si Ioana se reflecta in ea ca intr-o oglinda. Eu eram cu foarte mult in spate, o urmaream cu privirea si nu intelegeam ce-a apucat-o sa se prosteasca asa  la omul ala, saracul, ce statea in masina si se uita la ea cu ochii cat cepele. Abia cand am vazut-o ca s-a intors catre mine, rusinata, cu umerii ridicati si cu o figura spasita, mi-am dat seama ca ea nu observase ca era un om inauntru, de aceea se si scalambaia in halul ala in geamul masinii. Cand a ajuns la mine, s-a ascuns dupa mine si cand am trecut prin dreptul masinii s-a aplecat foarte tare in speranta ca omul acela n-o s-o vada. Eu am ras cu lacrimi, a ras si ea, dar dupa ce am trecut de masina respectiva. Radem si acum de cate ori ne aducem aminte de intamplare. 

Cand am ajuns la poarta casei i-am zis: Mai Ioana, mi-ar fi placut sa fiu si eu in masina si sa te fotografiez, ei, dar nici acum nu-i timpul trecut, ia arata-mi tu cum faceai cu parul... Si am prins-o in poza ca intr-un fel de  reluare adica...

Totusi, cred ca am ratat ceva mult mai... inspaimantator.