Cu cine mă întâlnii eu azi

În dimineața asta mi-a revenit mie sarcina, plăcută de altfel, de a o duce pe Ioana la școală. Jumătatea a plecat cu noaptea-n cap cu niște treburi, așa că am luat copil pufos de mână și p-aici ți-e drumul, am tăgârțat-o după mine, la propriu, fiindca așa plecăm noi două de acasă, ca niște dive, cu cel puțin 10 minute în întârziere. Minute pe care încercăm să le recuperăm mergând ca la maraton. Pe drum o întreb pe Ioana dacă vrea să mai trec pe la piață să cumpăr niște salată că aia de ieri s-a terminat. Ea intră în panică: noi suntem în întârziere și ție îți arde de salată. Nu acuma măi omule, după ce te las pe tine la școala. Ah, bine, du-te.

Am ajuns la școală  la ora opt fără un minut (ceeeeee, n-am întârziat), după aceea dau o fugă la piață și mai iau una, alta, până fac de două sacoșele respectabile. O apuc pe străduța mea preferată, ajung la chioșcul de ziare, mă opresc, cumpăr nr. 1 din revista " Ușor de croșetat", și merg agale către casă. Nicio grabă, niciun gând care să-mi accelereze pasul. La un moment dat văd venind din față o mașină care urcă încet pe trotuar la zece pași în fața mea. Pe trotuar era un stâlp ancorat în asfalt cu o sârmă groasă. Mașina înainta foarte încet spre stâlp și eu eram curioasă să văd când o să se oprească, fiindca mai avea foarte puțin și ajungea la sârma. Când a oprit eram deja în dreptul ei și-mi arunc un ochi înspre șofer, acesta îmi zâmbea. Hiiii, dar asta e bărbatul meu! Și mașina asta e mașina noastră! Și eu mă uitam la sârma aia amărâtă fără să văd ce era mai important.

Jumătatea zice, hai bagă capu-aici, ne pupăm de bun rămas, el își continuă drumul spre treaba lui, eu îmi balansez molcom salatele și ridichiile spre casă.