Din 1 ianuarie imi tot bazaie vorbele astea in cap. "Anul asta tre' sa scot cureaua!" Nu e vreo declaratie de razboi, nu am de gand sa bat pe cineva. Atunci de ce trebuie s-o scot? Va explic pe data.
Cand eram studenta si mare iubitoare de excursii montane, am mers la un moment dat la o pestera. Dragostea mea pentru munte nu s-a extins insa foarte tare si asupra pesterilor, recunosc. Mergeam daca era nevoie, dar mai mult din dorinta de a fi cu prietenii decat de dragul pesterilor in sine. Si daca as fi foarte sincera, dar nu sunt, as recunoaste ca sufar o lecuta, doar o lecuta, de claustrofobie.
Am ajuns noi la pestera cu pricina, care de tare ce m-a interesat am si uitat cum se numeste, si-mi amintesc ca accesul la ea nu s-a putut face decat dupa ce niste baieti experimentati au fixat niste cordeline in peretele stancos al muntelui. Spectaculoasa intrarea in pestera si chiar si pestera in sine spectaculoasa. Nu semana cu nicio pestera in care mai intrasem, nici nu era una in care sa intri ca o panseluta pe tocuri cui, cum am vazut eu la Babele, pe zapada, niste repectabile turiste. Avea cativa kilometri lungime, si am avut timp sa experimentam si mersul in picioare si cel pe burta si pasul piticului, toate. Era mare veselie pe capul nostru, eu uitasem de claustrofobia mea, pe care n-as fi recunoscut-o in ruptul capului, eram printre prieteni, eram indrumati de oameni cu mult mai multa experienta, aveam chiar si un medic cu noi, ce putea sa ni se intample?
Acuma trebuie sa va spun ca noi mergeam in drumetii si excursii foarte bine organizati, uneori veneau alpinisti, salvamontisti, aveam de multe ori cu noi si un medic, venea chiar si bucatareasa de la cantina complexului studentesc daca mergeam in tabera cu corturile. Aoleeeeu, facea bucatareasa asta niste gogoooosi... Nu va pacalesc, am fost intr-o tabara de refacut marcaje turistice si cand ne intorceam de pe traseu ne calauzea spre tabara mirosul de gogosi exact asa cum il atragea pe Jerry mirosul de cascaval prin desenele animate. Of, taberele astea, o sa ajung eu sa vorbesc si despre ele. Acum daca am inceput cu pestera...
Asa... dupa o bucata de mers in pasul piticului, aplecati, cu mainile pe genunchi, nu stiu din ce motiv cei din fata noastra s-au oprit, asa ca s-a oprit tot convoiul de "furnici". Eram intr-un cotlon in care cu greu am fi incaput doi unul langa altul, umar la umar, de stat in picioare nici nu se punea problema. Am ramas asa, stand pe jos, ghebosati, asteptand in liniste sa inainteze cei din fata noastra sau macar sa aflam ce se intampla. Si am aflat. Cotlonul in care ne aflam se termina cu o palnie, o deschizatura in care trebuia sa avansezi aproape vertical, dar nu in linie dreapta, ci in spirala asa cumva. Si exact in palnia asta s-a intamplat sa se intepeneasca domnul doctor, burtosul domn doctor as putea spune. Stiu ca nu m-am exprimat politicos dar am facut-o intentionat, ca sa intelegeti ca nu domnul doctor in intregime era de vina ca ne blocasem intr-un asemenea decor de film de groaza, ci numai burtica dumnealui care depasea destul de consistent diametrul gaurii prin care speram, cu putin noroc, sa ne strecuram cu totii. Eu cand am auzit asta, am luat-o razna, dar numai asa la mine in gand, n-am suflat o vorba, stiam si eu ca e musai sa-mi pastrez calmul, dar nu stiam cat o sa pot. Incercam sa ma gandesc la ceva frumos, sa scot de prin "sertarasele" mele intamplari frumoase care sa ma tina pe linia de plutire, si cand colo, ce-mi trecea prin cap? Ma gandeam ca daca se produce in momentul ala un cutremur si se onduleaza pamantul asa cum il vazusem eu odata ca se poate ondula, noi am fi fost prinsi acolo ca intr-o masina de tocat, de n-am mai fi stiut unde e susul si unde e josul. Gandurile astea si faptul ca ni s-a spus sa stingem din lumini cat nu ne deplasam ca sa facem economie, deci stateam intr-un intuneric desavarsit, m-au facut sa simt ca nu mai mai am aer si cred ca nu mai aveam mult si izbucneam in plans. Si in momentul ala s-a intamplat "declicul" salvator. S-a intamplat sa am langa mine trei foarte buni amici, o fata si doi baieti. Unul din baieti, maestru in crearea bunei dispozitii, ne-a bombardat cu o serie de bancuri care ne-au facut sa ne doara falcile de atata ras. Nu-mi amintesc nici macar unul din bancurile auzite, nici macar nu am certitudinea ca atunci le-am auzit si inteles, stiu numai ca am ras cu pofta, aveam nevoie de rasul ala ca sa inlocuiesc cu ceva plansul pe care mi-l reprimam cu atata greutate. Si timpul trecea, dar parca mai usor, nu mai asteptam cu respiratia taiata sa se urneasca "plutonul" din fata noastra, eram cu gandul doar la urmatoarul banc. In cele din urma, cineva i-a sugerat domnului doctor sa-si scoata cureaua de la pantaloni, micsorand astfel cu cativa centimetri circumferinta generoasei sale burti. Asta a fost o idee geniala care mie, sa ma pici cu ceara, nu mi-ar fi venit in momentul acela. Cert e ca domnul doctor, cum necum, cu pantaloni pe el sau fara, a reusit in cele din urma sa ne elibereze din "masina de tocat" in care eu ma simteam din ce in ce mai putin confortabil. Dupa ce am iesit din palnia aia am dat de o incapere imensa, cu stalactite si stalagmite, impresionanta cu adevarat. Am declarat, cu degetele incrucisate, ca a meritat tot efortul si am avut grija ca la intoarcere domnul doctor sa fie in spatele si nu in fata mea. Eu prin palnia aia n-am avut nicio greutate sa trec, daca ar mai fi existat inca o "floricica" de constitutia mea, sunt sigura ca am fi incaput amandoua deodata fara nicio problema. N-am facut experimentul, unu, pentru ca ma grabeam ingrozitor sa o iau inaintea domnului doctor, si doi, nu cred sa mai fi existat un specimen similar pe o raza de 100 km patrati. Abia la iesire am recunoscut ca era sa cedez in cotlonul fermecat, i-am si zis amicului, nu stiu cum as fi trecut peste hopul asta daca nu erai tu cu glumele tale. Raspunsul lui m-a uimit foarte: stai linistita, cel mai speriat am fost eu, de ce crezi ca m-am apucat de vorbit? Ca sa nu-mi aud gandurile...
Asta e intamplarea cu cureau. Mi-am amintit-o dupa atata vreme pe drumul de intoarcere de la revelion. Eram in masina si-mi faceam exercitiul de imaginatie, acela anti-plictiseala... Eram inca in zilele alea de inceput de an care ma enerveaza ingrozitor pentru ca inca ma mai incapatanez sa aflu daca anul ce-a trecut a fost bun sau rau. Si daca-mi zic ca a fost Si bun Si rau atunci ma intreb, care parte a fost mai mare, aia buna sau aia rea? Enervant, nu? Si-mi imaginam ca-mi iese in cale o domnisoara cu un microfon in mana, venind de undeva de dupa un colt, cat sa n-am timp sa traversaz (asa cum as face in mod normal). Si domnisoara asta ma intreaba cum mi-a fost anul. Adica vrei si tu sa stii daca vad paharul plin sau gol? Iaca nu ma las pacalita si zic: jumi-juma... comsi-comsa... fifty-fifty... so-so...
Dar domnisoara nu cedeaza si ma intreaba cu ce as compara anul ce-a trecut. Ei, dar cat timp ai la dispozitie? Si-i povestesc intamplarea din pestera. Fix asa mi s-a parut anul trecut, ca expeditia aceea prin pestera, sau mai bine zis ca perioada aia cat am stat blocati spunand bancuri si razand cu lacrimi de cine stie ce prostioara. Dar domnisoara nu pare ca ma asculta cu adevarat, se uita prin mine la lumea de pe strada vanand parca urmatoarea "victima". Si-mi pune repede intrebarea cliseu: ce ti-ai propus pentru noul an? Sa gasesc si sa scot in sfarsit cureaua. Dar de ca sa scoti cureaua? ma intreaba uimita. Ca sa ies din masina de tocat. Pfff... Altfel, ce ma fac, chiftelute?
