Bărbații ăștia

Mi s-a dus vestea că nu pot, Doamne ferește, să țin și eu un secret. Bine, nu vorbim de secretele alea pe care mi le spun prietenele, alea le păstrez. La surprize mă refer. Cum ar fi alea de Crăciun. Păi la noi Moș Crăciun vine prima oară prin noiembrie. Că eu dacă găsesc cadouri interesante le și ofer fiindcă nu am răbdare, trebuie să văd imediat reacția celui cadorisit. Și mai ales dacă sunt lucruri practice îmi zic că de ce să stea nefolosite până la Crăciun? La fel și cu zilele de naștere. O singură excepție, majoratul Mariei, eveniment mult prea important ca să scot eu cadourile de prin dulapuri și să iau din farmecul evenimentului. Dar în rest... cu o lună înainte, cu o săptămână sau măcar cu o seară.

Și când vreau să gătesc ceva bun și să fac familionului o surpriză, iar mă ia gura pe dinainte și arunc așa într-o doară: vă fac ceva bun, dar nu întrebați ce, că nu scoateți niciun cuvințel de la mine. Cât credeți că durează pănă să spun nu numai ce fac, dar și parte din rețetă? Ați ghicit, maxim trei minute.

Și exemplele ar putea continua.

Numai că pentru ieri am avut planificată o surpriză pentru toți, pe care, aaa-le-luia, am reușit să o duc la bun sfârșit. Numai că am avut și eu parte de o surpriză.

Ca o mică paranteză, alaltăieri dimineață am plecat cu Omu cu mașina, m-a lăsat aproape de un supermarket de unde aveam  ceva de cumpărat și el și-a văzut de drumul lui. Când bengăneam eu printre rafturi îmi sună telfonul. Omu! Zic ce-o fi uitat? O vrea să-i cumpăr ceva. Când colo, ce să vezi, jumătatea mea vroia să-mi facă un compliment pentru  cum arătam în dimineața aceea (scuze, tati, că dau din casă!) Așa o surpriză a fost pentru mine, că am început să mă învârtesc printre rafturilor alea din magazin, de nu mai știam ce caut. Sigur că mi-a făcut plăcere, sigur că am zâmbit mulțumită dar am și gândit: dacă azi zice așa, să vedem mâine ce-o mai zice, când o vedea ce surpriză-i pregătesc.

Și ca să n-o mai lungesc, surpriza a fost că aveam programare la coafor, și vorbisem cu coafeza (prietenă de-a mea) să încerce să mă vopsească exact așa cum eram eu acum niste ani când erau fetele mici și eu umblam cu șuvițe blonde în păr. Poate nu pare cine știe ce surpriză, dar eu zic că e ceva să-ți plece nevasta roșcată-grena de acasă și să ți se intoarcă șateno-blondă, așa fără să te prevină măcar. Cel puțin așa gândeam eu ieri dimineață.

Deci bun, am plecat eu la coafor fără să știe nimeni, cu poza în geantă, că voiam să fie clar unde bat, am renunțat la roșu-grena din păr și am ajuns acasă, aproximativ cam ca în poza de mai jos. (AAAAh, ce mi-ar fi plăcut să mă întorc CU TOTUL exact ca în poza de mai jos, nu numai la păr. Eram drăguță, nu? Si eu și Ioana. Și când te gândești că pe vremea aia eu nici măcar nu mă vedeam drăguță...)

Așa, ajung acasă, Maria doarme, n-am răbdare, o trezesc ca să o întreb dacă mai vrea să doarmă. Da măăăi, ea are mult de învățat și uneori se înfurie dacă o las să doarmă prea mult... OK, m-ați prins, voiam și să văd ce părere are. "Ieeei, mami, ți-ai făcut șuvițe. Ce bine-ți stă!" Adormită-adormită, dar șuvițele tot le-a observat...

Bun, trecem la Ioana care face teme în altă cameră, în pat. Intru eu nevinovată, o salut, o întreb de sănătate. Ce să-mi răspundă, că ea e mută de uimire: "Mami, țI-ai făcut șuviiiiițe!!!". Mă  bag în pat lângă ea, își pune capul pe umărul meu și-mi zice: "mi-aduci aminte de copilărie". Se mai uită o dată la mine: "asta e mama copilăriei mele." Am rămas așa lipite una de alta încă vreo câteva minute, după care mi-am vazut de treburi prin casă. 

Dacă fetele au avut reacțiile astea, imaginați-vă cum a făcut soțul. Mai bine lasă... că vă povestesc eu. Când a intrat în casă eram la calculator. Am rămas așa cu spatele, nepăsătoare, preț de câteva secunde. Nimic! Mă întorc, îl întreb dacă a venit (asta e gluma noastra, eu îl întreb dacă a venit, el răspunde că nu, n-am venit, sunt pe drum). Ne pupăm. Nimic! Mă uit întrebătoare la el, el râde. Nimic! Zic, taci că se ține bățos, se preface că nu vede nimic ca să-mi pună răbdarea la încercare. Dar... nimic! Îi sună telefonul. Chestii de serviciu, îmi face semn să mă ridic că are nevoie la calculator să dea un mail. Îl las. Mă uit iar urât la el cu sprâncenele ridicate, aproape că-mi ajunseseră în vârful capului. Nimic! Ies din birou, mă duc la Ioana. "Ce-a zis, mami?" Nimic, n-a observat. "Bărbații ăștia!!!"

Mă întorc, bag doar capul, cât să văd dacă a terminat și cât SĂ MĂ VADĂ!!!! NImic! După ce termină cu calculatorul intru cu totul, amenințătoare. El părea amuzato-intrigat, că nu înțelegea ce e cu figurile astea pe capul meu. M-a și întrebat, ce-ai facut, și m-a măsurat de la șosete până la spâncene, unde s-a oprit, că dacă ar fi ajuns și în vârful capului ar fi văzut și el amărâtele alea de șuvițe. Pe buneeee? am zis și m-am așezat pe jos. Ei, privit așa de sus, creștetul capului meu i-a dezlegat misterul. Și ne-a apucat pe amândoi un râs d-ăla prost, care ne-a ținut mult și bine.

Bineînțeles că i-a plăcut. Și-a adus și el aminte de vremurile cand eu aveam șuvite iar el părul complet negru. Lasă tati, că noi tot tineri suntem, indiferent de culoarea părului. 

Da' acu' pe bune, chiar ți-a trebuit un sfert de oră!?

Bărbații ăștia!!!