Noi oamenii mari suntem niste ciudati

Ce usor devii celebru in ochii copiilor.

Acum cateva luni picoteam la o sedinta cu parintii, prima de altfel pe anul asta scolar. Venisem in fuga, afara frig, in clasa cald, dupa o juma' de ora abia-mi tineam capul drept, daca as fi fost in ultima banca cu siguranta as fi pus capul pe banca si as fi adormit. M-a trezit brutal din picoteala un glas (de tatic) care mi-a rostit numele. (Si eu care credeam ca nu stie lumea cum ma cheama...). M-am uitat speriata la colega de banca, prietena buna de-a mea, ea-mi sopteste: "zi da, sa plecam si noi acasa!". Dupa ce m-am opus pret de vreo juma' de minut, ii ziceam domnului diriginte ca nu pot sa fiu eu secretara, ca nu ma pricep, prietena mea zicea intruna: "da, e de acord". Pana la urma asa a ramas, am onoarea sa fiu secretara comitetului de parinti. I-am zis prietenei: ce mi-ai facut tu mieeee..., las' ca te pedepsesc eu, ma gandesc eu la o pedeapsa, ca nu scapi asa usor. (Si inca ma mai gandesc cum s-o pedepsesc...)

Ei, dar ajung acasa si ma intreaba fetele cum a fost la sedinta. Pai a fost rau, cum sa fie? M-au pus secretara, zic eu. La care fetele mele au sarit in sus de bucurie, au facut un dans asa cum stiu ele si au inceput sa cante: mama mea este celeebra, mama mea este celeebra...

Eu nu ma mai mir de nimic cand e vorba de copii, pentru ca, asa cum spun fetele mele, noi oamenii mari suntem niste ciudati, gandim altfel decat copiii.

Sunt curioasa cum vor reactiona cand vor vedea asta.