Am știut de atunci că discuția asta n-am s-o uit niciodată.
Maria, pe când avea vreo 5 ani, mă întreabă așa pe nepusă masă dacă eu cred că ea o să reușească în viață. De fapt... nu era chiar pe nepusă masă, eram chiar la masă. Mâncam, și la auzul întrebării ăsteia mai să-mi sară dumicatul din gură nu alta. Am bâiguit ceva de genul că nu e cazul să își ocupe mintea cu așa ceva, că e copil (și încă mic!), treaba ei e să se joace, o să vină ea vremea să își pună și astfel de intrebări. Numai că ea a insistat și m-a mai întrebat o dată, de zici că nu își putea termina masa dacă nu afla răspunsul. Atunci i-am zis, printre altele, că noi părinții o să fim alături de ea și că o să facem tot ce știm și putem, ca să o ajutăm sa reușească în viață.
Am știut ca discuția asta s-a încheiat dar că nu e nicidecum sortită uitării, undeva s-a deschis un sertăraș care a "înghițit-o" pentru readucere aminte în vremuri viitoare.
Și vremurile viitoare iată au venit și dialogul ăsta a făcut țup din sertăraș exact când mă uitam la televizor și urmăream cu sufletul la gură tot ce spunea copilul meu, care nu mai are cinci ani, chiar dacă uneori noi așa îl privim. Și am fost în același timp și uimită și mândră, iar de tati... nu mai zic, pe fața lui se citea în același timp și "Asta e fata mea?!" dar și "Asta e fata mea!!!!"
Si când am trezit-o de dimineață i-am reamintit întrebarea de la cinci ani și i-am zis: Ei bine, aseară când te ascultam am avut o revelație: Da Maria, sigur o sa reușești în viață!
