A venit momentul mult asteptat de
catre unii urmaritori ai blogului Inei, zisa si… mami. S-a intors Firicelul din Franta si
e gata sa-si povesteasca “aventurile”.
Ok, recunosc, m-am intors de vreo
saptamana, dar spre apararea mea, scoala asta e si mai obositoare dupa ce
te intorci de la plimbare si distractie. Sau poate mostenesc si eu niste gene de
leneveala de la stiti-voi-cine care isi intarzie jurnalele pe blog. Ups.
Dar acum sunt aici, asa ca hai sa
povestim.
Inca de cand am aflat de excursia
asta, clasa noastra a fost cuprinsa de o combinatie de entuziasm si emotii. Si
cum, in ultima saptamana pana la plecare, combinatia asta ne facea neobisnuit
de agitati si parca paream prea fericiti pentru scoala, dragii nostri profesori s-au gandit sa ne aduca la normal, asa ca si-au folosit toata energia
ca sa ne taie cheful si sa ne sperie. “Mergeti 2 zile cu autocarul
in continuu? Nu faceti nicio oprire??? Vaaai, saracii de voi, stati sa vedeti
ce va asteapta… N-o sa puteti sa dormiti, o sa vi se faca gleznele cat
genunchii, o sa vreti acasa dupa jumate de zi!”. E adevarat ca ne cam faceam
si noi griji pentru cele 40 de ore cu autocarul, fara opriri mai lungi de 5
minute. Si totusi, oricat de rau ar parea, am fost surprinsa sa descopar
ca a fost una dintre cele mai distractive parti ale excursiei. Poate a fost
compania prietenilor mei si a colegilor mai mari (care ne linisteau de fiecare
data cand ne vedeau pe toti cu ghidurile de
conversatie in brate, incercand sa memoram cat mai multe cuvinte sau strigand
ca disperatii prin autocar “BAAAA, AM UITAT CUM SE SPUNE FURCULITA, CE MA
FAAAAC??? CUM LE CER EU OAMENILOR ALORA O FURCULITA?!”), poate a fost pernita
pe care mi-a facut-o mami si care mi-a asigurat tot confortul de care aveam
nevoie, sau poate doar puterea mea magica de a gasi un motiv sa ma bucur in orice situatie. Spre exemplu, drumul nostru fara nicio oprire pe care doamna
profesoara de chimie ni l-a descris plictisitor si de nesuportat a fost plin de
peisaje superbe, mai ales ca am traversat mai multe tari, fiecare cu
privelistile ei pitoresti si foarte diferite. Nu stiu despre altii, dar mie mi
s-a parut cel mai relaxant lucru sa ma las adormita de autocarul care ma legana
si torcea ca o pisica in timp ce ne purta pe o autostrada ce serpuia printre
dealuri unde tot ce vedeai cu ochii era verde: pasuni, paduri, vai, toate
verzi, verzi, verzi… Si din loc in loc, coline impadurite unde mai apareau
stingheri pomi infloriti, ca niste oite ascunse in iarba deasa.
Dupa doua zile am ajuns la
destinatie, oraselul turistic de la Marea Manecii, Saint-Malo. Ce m-a izbit la
el a fost, in primul rand, mirosul puternic de mare si de flori . Am ajuns cu
vreo 2 ore mai devreme decat "parintii-gazde" care trebuiau sa vina sa ne ia,
asa ca am avut ocazia sa ne plimbam putin. Impresia pe care mi-a lasat-o acel
orasel mic, aranjat si plin de pescarusi a fost ca arata ca un oras de artisti.
Casele erau toate construite in acelasi stil, cu etaj, fara gard, facute din
piatra si foarte dichisite, cu ornamente pictate pe obloane si, obligatoriu, cu
flori la ferestre, in gradini, incolacindu-se de-a lungul balustradelor scarilor.
Un profesor ne-a facut un tur scurt de-a lungul plajei, unde am observat oameni
de toate varstele facand plaja si balacindu-se in apa, chiar daca noi eram cu
gecile pe noi si dardaiam.
Am aflat ca eram in orasul in al carui port s-a
filmat “Piratii din Caraibe”, inspirat de multele aventuri cu corsari care s-au
petrecut candva aici. Ni s-a vorbit despre mareea care ii face pe locuitorii
de langa plaja sa isi inchida ferestrele in anumite perioade ale anului,
fiindca fluxul e atat de puternic incat ajunge pana la ele. Din pacate, n-am
apucat sa o vedem.
Apoi i-am cunoscut pe Colette si
Daniel, cei la care am stat timp de 4 zile si care m-au poreclit “la grande
Maria”, fiindca eram cu un cap jumate mai inalta decat amandoi :)). Sunt un cuplu in varsta, foarte
simpatic, care au avut grija de mine cat am stat la ei si s-au asigurat ca ma
simt bine si ca nu imi lipseste nimic. A fost ceva mai greu sa
fac conversatie cu ei in primele doua zile, pana m-am obisnuit cu accentul, dar
apoi ne-am inteles perfect. Dupa ce m-am refacut putin dupa drum, m-au luat la
plimbare prin oras, unde mi-au aratat casuta pe care viseaza sa si-o cumpere si
m-am familiarizat mai mult cu orasul. Cand m-au intrebat ce as vrea sa sa
mananc, le-am spus ca mi-ar placea sa incerc ceva traditional de-al lor, asa ca
au stat putin sa se gandeasca si au alcatuit un meniu pentru fiecare zi. In
prima seara a fost… crab. Si creveti. Nu mai mancasem niciodata, asa ca au fost nevoiti sa ma invete sa-i mananc. Trebuie sa spargi carapacea
crabului cu un cleste si dupa aceea sa manevrezi o chestie ca sa scoti carnea… In
fine, e de munca :)) Cu toate astea, mancarea de la ei de acasa a fost cea mai
buna pe care am mancat-o in Franta.
Aproape toata ziua eram la cursuri de
franceza cu niste profesoare de treaba care ne-au muncit pana am reusit sa
vorbim cat de cat cursiv. Ne intrebau despre orice, de la ce am mancat aseara
pana la traditii din tara noastra (le-am povestit despre ie, pe care le-am si
aratat-o pe mine si le-a placut foarte mult. Nu stiu cat de mult au inteles din
ce le-am explicat despre tuica si sarmale, dar pareau intrigate :)) Nu stiu cum am ajuns sa vorbim
despre bancuri, dar din una in alta ne-am trezit ca incercam sa traducem
bancuri romanesti in franceza. N-a fost cea mai inspirata idee, mai ales ca bancuri precum
“Un om avea un cal si calul n-avea nimic impotriva” sunt cam seci chiar si
pentru limba romana…
Dupa ore, de la 5, ne plimbam prin
orasul vechi, partea fortificata a orasului, o zona foarte frumoasa, plina de
magazine de haine, suveniruri cu pirati si DULCIURI. Cele mai frumoase si apetisante dulciuri pe care le-am vazut in
viata mea!
Dupa ce am iesit dintr-un magazin, cu niste bunatati pentru mine si
pentru ai mei, mi-au picat ochii pe un carusel. “Vreau.sa.ma.dau.in.carusel!”
“Maria, ai saispe ani…”, ziceau colegii mei. “Dar nu m-am dat niciodata cand
eram mica! Vine cineva cu mine sau nu??” In cele din urma mi-am gasit o colega
la fel de nebuna ca mine si mi-am indeplinit visul. Acum exista poze si filmulete cu mine invartindu-ma in carusel care sa
ma urmareasca pana intr-a doispea, dar s-a meritat! :)
(Partea a doua maine, sau cand o fi...:))
