Jurnal de familie

Se întâmplă lucruri. Și e bine. Trebuie cumva să la gestionez, să nu las să se aștearnă praful pe ele. O să le scriu aici, pentru mine, pentru familia mea, și dacă ne trezim că am uitat CÂND s-a întâmplat oareșcare lucru, să caut pe blog și să-mi reîmprospătez memoria. (Asta-mi propun, nu știu dacă o să și reușesc să mă țin de treaba asta.) Uite că încă mai e bun un blog la casa omului. că în ultima vreme îl consideram  cam inutil.

Deci da, am împlinit 50 de ani. Nu că ar trebui să caut pe blog ca să-mi amintesc asta, atâta doar că e prima oară în ultimii 10 ani când îmi spun vârsta cu toată gura.

La 40 am zis: eu aici mă opresc cu număratul, numărați voi dacă sunteți curioși. 

Acum încep să număr din nou. Îmi asum vârsta asta. Nu sunt nici bucuroasă, nu sunt nici tristă că am împlinit așa vârstă rotundă, doar sunt. 

Jumătatea mea mai mare, când are un moment de melancolie zice: "îmbătrânim, nevastă".  Răspunsul meu, mai în glumă, mai în serios: "foarte bine, tati, foarte bine că îmbătrânim, alții NU mai îmbătrânesc." 

Am avut surprize de ziua mea, de la felicitarea personalizată pe care am găsit-o pe pernă (desenată de Io după o poză din copilărie), micul dejun pregătit de Ioana, tortul primit în dar de la Roxana...
Astea fix de ziua mea. 

Că de serbat ne-am serbat când am reușit să ne strângem mai mulți (nu toți), adică în prima duminică. S-a "lăsat" cu un mers la restaurant cu două familii dragi nouă, cu care ne-am simțit minunat, iar eu în mod special. A fost ca și când mi-aș fi serbat ziua pentru oară în viața mea. Și prea departe de adevăr n-ar fi, că nu prea mă dau eu în vânt după sindrofii de ziua mea. Dar acum am zis că e momentul să schimbăm ceva, ceea ce am și făcut, și  tare bine m-am mai simțit. Atâta doar că a lipsit copilu' mare, care mare fiind,  are, evident, propriul program. 😀

Selfie after party, trei pătrimi din familie pe drumul spre casă. Io sunt aia mica 🙄