Examene la dublu exemplar

Încă de anul trecut cam pe la vremea  asta a început lumea să mă compătimească. Ba chiar și mie mi-era milă de mine când mă gândeam că urmează un an școlar și cu bac și cu capacitate și bașca cu admitere la facultate. Mă lua cu rău de la stomac, serios. Mai ales că sunt mama aia care, dacă are copilul o teză de care îi e cam frică, ea visează noaptea că stă în bancă cu copilul, știe să rezolve subiectele, ar putea să îi șoptescă, numai că și-a băgat dracul coada, cerința zice că rezolvarea trebuie să fie în franceză, sau în engleză și mama, cu limbile astea... nu prea.  Deci anul trecut nu știam pe unde o să scot eu cămașa, ca să mă exprim așa.

Numai că am rezolvat problema și nu exagerez deloc când zic asta. De fapt nu am rezolvat-o eu, copilu' mic mi-a servit rezolvarea în cel mai simplu mod cu putință.

Eram prin vară la o terasă cu o familie, tovarășă de suferință, adică tot cu bac și capacitate și admitere, tot tacâmul. Și aruncă tatăl respectiv următoarea întrebare: "Ia ziceți, la care ar trebui să ne facem mai multe griji pentru examenele de la anul, la astea mici, sau la aleea mari?" Eu n-am apucat să deschid gura, că Ioana mea a și răspuns: "La niciunele, că dacă voi sunteți stresați ne transmiteți și nouă".

Ei, da, corect răspuns, că orice îngrijorare din familie se rasfrânge și asupra copiilor, oricât de grijulii ar fi părinții. Și din momentul ăla mi-am impus să iau lucrurile mai în ușor. Treaba mea nu e să mă îngrijorez, că nu rezolv nimic. Treaba mea e să le ușurez lor viața, să le ajut să treacă peste efort și emoții, să le arăt că sunt lângă ele și le înțeleg când îmi spun că sunt obosite, că e mult, și pe alocuri greu de învățat, să am grijă să aibă mâncărică bună, căldurică, să le ajut la teme unde mă pricep, și să le oblig să mai ia și pauze din când în când, dacă văd că din proprie inițiativă nu ao fac.

Și de unde anul trecut credeam că o să urmeze un an școlar îngrozitor, constat că am găsit și părți bune de care nu prea am avut parte în trecut. Anul acesta, după mulți ani, învață amândouă de dimineață. Anii trecuți, una dimineață, cealaltă după-amiaza, abia  apucau să se vadă puțin seara când una era sătulă de făcut teme, cealaltă obosită și înfometată după atâtea ore de școală, nu reușeau să facă mare lucru împreună.

Acum e mai mare dragul să le văd mâncând la prânz împreună, să le aud cântand în camera lor, sau să le văd, pe scară, la taifas, așa ca fetele... 

Concluzia care sare singură în față e că dracul nu e niciodată chiar așa de negru :), și ne-am face nouă un bine dacă ne-am concentra mai mult să găsim și partea aia gri înspre alb, care sigur e pe undeva, chiar dacă nu sare în ochi de la prima vedere. Părerea mea.