Cea mai cea

Ei, hai,  puteți să râdeți de mine, vă dau voie. Și  dacă îmi ziceți să iau o scară și să  mă  sui să  văd  dacă  am toate țiglele pe casă, tot nu mă supăr, stiu că o merit, că prea am inceput să vorbesc cu pisica de parcă m-ar intelege. Aseară ii ziceam: nu-i așa  că dacă ai fi putut,  mi-ai fi adus și mie telecomanda aia?

Bineînțeles,  nu am primit niciun răspuns. Și nici telecomanda. 

După ce ieri ne-am chinuit degeaba să  îi punem o zgardă la gât, azi am schimbat tactica.  Am așteptat-o să  adoarmă,  am luat-o cu binișorul și aproape că  nici nu a simțit  când i-am încheiat zgarda la gât.  N-a mai facut scandal,  ba spre surprinderea mea, așa  adormită  cum era,  s-a cățărat pe mine și și-a cuibărit capul intre gâtul si umărul meu.
- Oooo,  ce drăguță  ești! Esti cea mai drăguță pisică pe care am avut-o eu vreodată. 

Și  nici n-am mințit.
Nu am mai avut niciodată o pisică până acum.  Deci este ea cea mai drăguță pisică pe care am avut-o eu vreodata? Este! ☺

Ca viaţa

Vineri dimineaţa când îi aşezam copilului fularul cel nou la gât, oarecum tragând de timp ca să admir mai bine ce făcusem (copil + eşarfă tricotată, na :)),  văd un fir tras. La eşarfă, nu la copil. Fac imediat stânga-mprejur ca să... nu ştiu ce, că oricum nu aveam timp de nimic, copilul era şi îmbrăcat şi încălţat şi în întârziere. A mai avut timp însă să se admire un pic în oglindă şi să zică: "ooh, de când îmi doresc eu o eşarfă ca asta... E perfectă!" Eu n-am de lucru şi o contrazic, nu e perfectă, uite, are un fir tras, ar trebui să caut ceva repede ca să o repar. Răspunsul a fost: "Pff, auzi, are un fir tras... Aşa e şi viaţa, las-o aşa că e perfectă!

Pe mine m-a umflat râsul. Bineînţeles că aşa e şi viaţa, hai fugi la şcoală! :))

Examene la dublu exemplar

Încă de anul trecut cam pe la vremea  asta a început lumea să mă compătimească. Ba chiar și mie mi-era milă de mine când mă gândeam că urmează un an școlar și cu bac și cu capacitate și bașca cu admitere la facultate. Mă lua cu rău de la stomac, serios. Mai ales că sunt mama aia care, dacă are copilul o teză de care îi e cam frică, ea visează noaptea că stă în bancă cu copilul, știe să rezolve subiectele, ar putea să îi șoptescă, numai că și-a băgat dracul coada, cerința zice că rezolvarea trebuie să fie în franceză, sau în engleză și mama, cu limbile astea... nu prea.  Deci anul trecut nu știam pe unde o să scot eu cămașa, ca să mă exprim așa.

Numai că am rezolvat problema și nu exagerez deloc când zic asta. De fapt nu am rezolvat-o eu, copilu' mic mi-a servit rezolvarea în cel mai simplu mod cu putință.

Eram prin vară la o terasă cu o familie, tovarășă de suferință, adică tot cu bac și capacitate și admitere, tot tacâmul. Și aruncă tatăl respectiv următoarea întrebare: "Ia ziceți, la care ar trebui să ne facem mai multe griji pentru examenele de la anul, la astea mici, sau la aleea mari?" Eu n-am apucat să deschid gura, că Ioana mea a și răspuns: "La niciunele, că dacă voi sunteți stresați ne transmiteți și nouă".

Ei, da, corect răspuns, că orice îngrijorare din familie se rasfrânge și asupra copiilor, oricât de grijulii ar fi părinții. Și din momentul ăla mi-am impus să iau lucrurile mai în ușor. Treaba mea nu e să mă îngrijorez, că nu rezolv nimic. Treaba mea e să le ușurez lor viața, să le ajut să treacă peste efort și emoții, să le arăt că sunt lângă ele și le înțeleg când îmi spun că sunt obosite, că e mult, și pe alocuri greu de învățat, să am grijă să aibă mâncărică bună, căldurică, să le ajut la teme unde mă pricep, și să le oblig să mai ia și pauze din când în când, dacă văd că din proprie inițiativă nu ao fac.

Și de unde anul trecut credeam că o să urmeze un an școlar îngrozitor, constat că am găsit și părți bune de care nu prea am avut parte în trecut. Anul acesta, după mulți ani, învață amândouă de dimineață. Anii trecuți, una dimineață, cealaltă după-amiaza, abia  apucau să se vadă puțin seara când una era sătulă de făcut teme, cealaltă obosită și înfometată după atâtea ore de școală, nu reușeau să facă mare lucru împreună.

Acum e mai mare dragul să le văd mâncând la prânz împreună, să le aud cântand în camera lor, sau să le văd, pe scară, la taifas, așa ca fetele... 

Concluzia care sare singură în față e că dracul nu e niciodată chiar așa de negru :), și ne-am face nouă un bine dacă ne-am concentra mai mult să găsim și partea aia gri înspre alb, care sigur e pe undeva, chiar dacă nu sare în ochi de la prima vedere. Părerea mea.

Pot, pot, pot?

Alergicii la pisici ar face bine să-și gasească altceva de citit, pentru că da, incredibil, m-am transformat în ce nu credeam să mă transform vreodată: o postacă de pisici :))

Nu stiu cum s-a intamplat, adică stiu... Ați auzit de picătura chinezească? La noi a funcționat nu cu apă ci cu alintături de genul: "mami, vreau și eu o pisică, pot, pot, pot?" Și cu alergat după pisici pe stradă, indiferent dacă aveau zgardă sau nu (adică alea cu zgardă, știe tot omul, nu sunt de capul lor, au și ele un stăpân) împreună cu același refren "mami, pot să o iau acasă, pot, pot, pot?" Și băgat în casă cu forța pisica vecinilor și strigat victorios "avem pisicăăă", de era să facă vecina infarct când a auzit prin geamul deschis cum copilul meu se făcea stăpân peste pisica ei. Mi-am dat seama de asta după felul în care a început să-și strige disperată animalul și după cum o liniștea fiu-su: "lasă domne că nu-ți fură nimeni pisica". Băiat deștept. Cum aș fi putut să păstrez pisica la mine, s-o pun în lanțuri?

În fine... treaba asta a durat cațiva ani, până când am auzit copilul spunând: "abia astept să mă fac mare, să plec de acasă si să pot să îmi iau  o pisică" Ei, asta a fost picătura (nechinezească) care a umplut paharul. Adică ce hal de părinți mai suntem și noi, de ce să trebuiască să plece copilul de acasă ca sa aibă un pisoi? Și de atunci am început să caut o pisicuță pentru "pisicile" mele.

Am aflat de niste pisoi abandonați în curtea unui bloc, avea cineva grijă de ei, dar fiind mai mulți, era greu. Fetele s-au prezentat, au vazut pisoii, l-au ales pe cel mai ochios, au primit sfaturi și niste pliculețe de hrană de la doamna care avea grijă de ei, merinde pentru drum cum ar veni,  si s-au dus direct la veterinar. Acolo au aflat ca este o EA și acasa au adus-o gata deparazitată. Era o sfrijită, numai ochii erau de ea, eu, recunosc, n-am fost foarte impresionată, un pic parcă m-a și speriat. Aaașaaa ochi mari la o piticanie de pisică...

Între timp domnia sa a mai crescut, ochii nu mai par atâât de mari, nu mai arată ca și când ar fi într-o continuă mirare, deci nimic de speriat :)

S-a lungit, blana s-a mătăsit (înțelegeți ce vreau să zic), a devenit expertă în cățărat pe pervaz de unde studiază minute în șir strada, sau curțile vecine, după caz...

Cel mai mult timp și-l petrece cu mine, eu fiind și cea mai prezentă prin casă. E și jucăușă și leneșă și tandră și somnoroasă, adică ce să mai, se asortează perfect cu familia noastră.

De dormit, are locurile ei favorite, evident la căldurică, pe vreun calorifer, pe vreun șal pufos în devenire, pe vreun picior sau burtică de om, în general oriunde e cald. Păi ce, eu n-aș face la fel?

Ne înțelegem de minune și cred că avem și aceleași preferințe muzicale. Când tricotez (noul meu hobby) eu ascult jazz. Pentru ea e semnalul că e vremea de relaxare, vine și începe să toarcă lânga mine, eventual lipită de mine. Uneori pune și o labuță pe mine, parcă ar spune, ești a mea, nu pleci nicăieri.

Chestia aia gri de lângă și de sub pisică , io sunt :))

Si dungata tot io sunt :)

Cam asta ar fi povestea pisicească de la noi din casă. Probabil că o să mai revin cu noutăți pe măsură ce-or apărea, până atunci zic să ne vedem frumos de viața  și să acceptăm schimbările.

Seară plăcută!

Multumesc frumos!

N-am mai scris de mult și cu cât trece mai mult între două scrieri cu atât mai greu îmi vine să mă aștern la povestit.

Luna septembrie și o parte din octombrie mi-au fost urâte. De-aia nici n-aș fi vrut să scriu despre ele. Dar s-au întamplat și lucruri frumoase peste care nu vreau să sar. Am fost cam bolnavă și nu mi-a ars de nimic. Am fost pe la medici, analize, alea-alea, tratamente... Tratamente care fac bine pe o parte, cu efecte adverse pe de altă parte, că na, nimic nu e perfect. Un efect advers... insomnia. Mă trezeam noaptea pe la 2 sau 3 și la revedere, până dimineața nu mai "impuscam" niciun minut de somn.

Dar nu despre nopțile mele insomniace voiam să povestesc, ci numai despre una mai aparte. În noaptea cu pricina, ca și în celelalte nopți lipsite de somn, am citit și am tot citit până cand acțiunea cărții a devenit prea complicată, a început războiul, personajele s-au înmulțit vertiginos, eu eram obosită, nu mai știam cine cu cine se bate, și mai ales de ce (bine, nici acum nu știu, adică știu dar nu înțeleg, era vorba de primul razboi mondial), trebuia să dau pagini înapoi să recitesc, așa că am decis că trebuie să fac altceva mai lejer.

Hai să intru pe net să citesc știrile. Greșit! Știrile sunt pentru cei ce vor să se trezească nu pentru cei care se chinuie să adoarmă.

Hai să-mi verific mail-urile atunci. Constat că-mi venise pe mail rezultatul unei analize pe care o facusem cu cateva zile înainte. Asta mi-a dat palpitații. Regretam că văzusem că a sosit, știam că dacă citesc de rău s-ar fi dus naibii somnul meu, care oricum era compromis, dar măcar erau 0,0001% șanse să treacă Ene și pe la genele mele. Mi-am luat totuși inima în dinți și-l deschid. Hopaaaa, rezultatul era intr-un atasament care, bineînțeles, trebuia și el deschis. Ei, las' că mai e și mâne o zi.

Ia să vedem ce alte mailuri am mai primit. O mulțime! Unul mi-a atras atenția pentru că nu recunoșteam expeditorul. Îl deschid și îl citesc. Îl mai citesc o dată. Și încă o dată, pentru că nu-mi venea a crede. Cineva, o persoană pe care nu o cunosc și nu mă cunoaște decât atât cât mă poate cunoaște cineva citindu-mi blogul, voia să-mi dăruiască ceva ce știa de aici că eu îmi doresc mult, și mă întreba dacă accept. Zic, uite că se mai întâmplă și lucruri d-astea faine. Normaaaal că accept!

Eu am învățat destul de târziu că  ce e dăruit cu drag, cu drag trebuie primit. Fără ''dar nu trebuia" , "ai cheltuit atâta.." Dacă întorci din drum un dar te privezi și pe tine de o bucurie dar și pe acela care a pus ganduri bune și energie pozitivă în gestul său. Așa că...

Priviți cum mi-a venit mie "cafeaua" la pat cât am fost în covalescență. 

(Bine, cafea n-am prea prestat că și așa nu aveam somn, dar mâncăruri bune n-am refuzat. Șă trăiască jumătatea mea mai mare și jumătățile mai mici, că nu știu ce mă făceam fără ele)

Și să trăiască și cine s-a gândit să-mi facă o bucurie într-un moment în care CHIAR era nevoie! 

Mulțumesc frumos!