28 septembrie 2015

Cum am putut sa uit?

M-am intors la blogulet. 
Eu vara nu... dorm, era sa zic, si nici nu era departe de adevar, sunt o super sensibila, caldura, zgomotele (era sa zic ale orasului, dar stati linistiti, nici la tara mea nu mai e pacea si linistea de pe vremuri), nu ma prea lasa vara sa ma odihnesc cum trebuie. Dar nu despre somn voiam eu sa zic ci despre scris. Vara n-am chef si pace. Si la urma urmelor nu e nicio nenorocire, nu mi-am propus sa scriu in fiecare zi, nici sa castig vreun premiu... Daca-mi pare rau de ceva e de momentele alea dulci pe care le traiesc aici in familie, care s-ar putea pierde in uitare daca nu ma invrednicesc sa le scriu. Cam asta e regretul meu, ca as putea sa uit fleacuri. Cam ca acesta:

- Mami, iti mai aduci aminte, cand eram eu mica-mica si aveam un butoi cu apa langa pompa si toti pomii erau plini de omizi si eu luam cate una si-o bagam in butoi si-i ziceam: "vino draguto sa-ti fac o baie"?
- Nu, nu-mi mai amintesc.
- Ei, nu se poate, ca de la tine invatasem asta, tu ai facut prima oara asa.
- Asa o fi, dar nu-mi amintesc.
- Hai maaai, cum sa nu-ti amintesti? Pe una, pe care o chema Alis, am pastrat-o si am facut-o animalul meu de casa, a stat multa vreme intr-o cutie pe scara. Nici de asta nu-ti amintesti?
- Asta parca, parca imi amintesc... Dar cum a stat ea asa cumintica in cutia aia, cum de n-a evadat?
- Nu stiu... A stat acolo pana s-a transformat in fluture si a plecat. Eu ii dadeam frunze si ea era multumita...

In cele din urma chiar mi-am amintit. Stiu ca a fost o vara ciudata, in care toti pomii se imbracasera cu o panza ca de paianjen si erau sufocati de mii de omizi. Aratau tare ciudat, uneori gaseam omizi si pe jos, erau peste tot prin curte. Sunt sigura ca am recurs la acest siretlic cu baia pentru omizi ca sa nu sperii fetele. S-a transformat totul intr-o (ciudata) distractie.
Cum am putut sa uit? :)





6 comentarii:

  1. Nu stiu cum ai putut! Ai face bine sa iti amintesti mai mult, caci amintirile mamelor despre copiii lor pe unii copii ii fascineaza (ma ofer voluntar ca exemplu). E musai ca peste ani si ani, cand fetele ti se vor aduna de pe drumurile pe care o sa le indrepte viata si veti depana amintiri, tu sa fii cea care le aduci lor aminte, nu invers :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stai puțin... ca e valabila și viceversa, adică eu imi amintesc fleacuri pe care ele le-au uitat de mult. Și apoi, la ce imaginație aveau fetele când erau mici, nu ca acum n-ar avea, astfel de momente amuzante erau aproape în fiecare zi. Cat de Napoleoană sa fiu și eu? ☺

      Ștergere
  2. Ei,si tu!Cum de-ai uitat-o pe Alis?:))
    Frumoase amintiri.
    Seara frumoasa si dulce va doresc!

    RăspundețiȘtergere
  3. Chiar așa, rușine să-mi fie! Numai bine și ție, draga Angi!

    RăspundețiȘtergere
  4. Alis :)...fleacurile care fac viata frumoasa...Ce bine ca te-ai intors la blogulet!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, asa este. Trebuie scrise cat mai multe din fleacurile astea. Te îmbrățișez, draga Silvia!

      Ștergere