Buna dar sa nu mai faci!

Postarea asta nu este despre mancare! Doar introducerea :)

Vi s-a intamplat sa intrebati copilul "ei, cum ti se pare mancarea asta?" si el sa raspunda "foaaaarte buna... da' sa nu mai faci!"? Eh, cam asa si cu mine, eu sunt "copilul" si-i spun jumatatii mele: ''foaaaarte frumos traseul pe care l-ai ales mataluta duminica, da' pe mine nu ma mai prinzi pe-acolooo!!!" :) Unspe ore jumate de mers, traversat munte, vazut peisaje ce-ti taie respiratia, totusi... Febra musculara care inca nu m-a parasit arata ca ori nu am fost suficient de antrenata ori traseul m-a depasit.

Am plecat din Poiana Tapului, am mers trei ore pana la Stana Regala unde am facut o pauza de un sandvis si o baie de soare, dar de-abia de aici se poate spune ca am inceput sa facem efort, încă patru ore de urcus pana la Piatra Arsa.

In poza se vede cabana Stana Regala, pozata in timp ce urcam spre Piatra Arsa. Chiar prin zona asta pentru mine urcusul a devenit parca prea greu, am devenit morocanoasa, simteam ca lesin acolo si uram pe toata lumea. Nu vorbeam cu nimeni, nu raspundeam la intrebari, creierul meu parca era setat pe un singur lucru: sa gaseasca o solutie de supravietuire!

Dar pentru ca un copil, nu spui care, am vazut eu, trecea exact prin aceleasi stari, am pus la bataie rezerva mea de autosugestie si imbarbatare si i-am/mi-am zis: "hai mai ca nu e chiar asa greu, dupa ce trecem de momentul asta  critic, o sa vezi, o sa mergem asa la nesfarsit, o sa mearga picioarele fara noi, n-o sa le mai putem opri." Raspunsul a fost: "Bine, daca zici tu... Dar sa stii, la pauza de masa, dupa atata efort, eu imi rezerv cea mai grasa si cea mai nesanatoasa mancare pe care o avem." Eu m-am gandit un pic si-am zis, da' sa stii ca nu avem mancare grasa la noi. Poate doar uleiul din conserva. "Bine, ala e al meu!" :))

Si uite asa ne-am mai descretit fruntile, am putut sa si radem, probabil trecuseram de momentul critic si tot drumul am facut glume pe tema asta a uleiului din conserva, cine-l merita, cine nu... 

Peisajul a fost mortal (ca si urcusul) :)

 Pe alocuri mai era zapada

La cabana Piatra Arsa am mancat. Majoritatea a votat pentru o ciorbita la restaurant, n-a mai vrut nimeni uleiul din conserva, numai eu,  deci n-am avut concurenta la mancarea adusa de acasa.

Poze n-a prea facut nimeni la cabana, nush'de ce, de foame, de graba mare... Se facuse cam tarziu si mai aveam de coborat 3 ore pana la Busteni, poate de-asta.

Deci am coborat Jepii Mari, indicatorul zicea 2-3 ore pana in Busteni. Noi, crezandu-ne buricul pamantului eram siguri ca ne incadram la 2 ore. Ete ca n-a fost sa fie, exact trei ore a durat coborarea, si ce coborare...

 Zapadaaaa...

 Jos, in vale, Busteniul.

L-am invidiat pe omuletul asta cu parapanta lui rosie. El putea ajunge in cinci minute unde noua ne-ar fi trebuit cateva ore.

La Busteni am ajuns cu vreo zece minute inaintea trenului, am avut deci timp sa mancam un mar in gara, sa ne tragem sufletul si sa ne odihnim "gladiolele", care oricum nu ne mai ascultau de mult (cel putin pe mine). Exact cum spuneam, acum am fi mers in nestire, in virtutea inertiei, ca niste robotei, numai ca  genunchii executau la fiecare pas o miscare browniana greu de descris, sau de oprit.

Una peste alta, drumul a fost misto, lung si obositor, ingrozitor de solicitant pe alocuri, ingrozitor de frumos peste tot, daca va tin "gladiolele", ura si la gara!