Fetele mele, deși nu mai merg la aceeași școală, au la uniformă cămașă albă, obligatoriu. Deci ambele amândouă :) zilnic imbraca o cămașă albă. Vă dați seama, casa noastră a devenit raiul cămășilor albe. Eu le spăl, le calc si le pun pe stativ. La început când erau mai puține, mi-era mai ușor sa le deosebesc, cele mici erau ale Ioanei, cele mari ale Mariei și le așezăm și eu la stânga pe cele mici, la dreapta pe cele mari si știa fiecare de unde poate să ia. Când s-au înmulțit n-am mai fost nici eu chiar atât de "categorica", zic las' ca știu ele mai bine care a cui e și le-am pus amestecat.
Vine la mine Ioana într-o dimineață întârziată, cu o cămașă în mână:
- Mami, ai idee, asta e cămașa mea sau a lu' sor'mea?
Eu, cu cuțitul într-o mână, cu cașcavalul în cealaltă, în viteza mare și eu ca nu e asa simplu sa faci 'jdemii de sandviciuri în cinci minute, mi-arunc un ochi înspre cămașă, nu-mi spune nimic, o biată cămașă alba, ce poți să-i ceri?
- Nu știu, că prea seamănă intre ele. Dar n-ai decât să o tragi pe tine si dacă ți-e prea mare înseamnă că nu e a ta.
- Ah, păi nuuu, nu merge asa, de mult nu-mi mai sunt mari cămășile soră-mii.
- Ah, daaaa? Serios!? Bun atunci, am rezolvat problema. Primul venit, primul servit!
ma abtin de mult sa te intreb (ca de la un parinte de copii mai mici la un parinte de copii mai mari): copiii tai par bine asezati pe drumul lor, n-ai avut frici de-a lungul vremii ca n-ai sa stii sa-i ghidezi?
RăspundețiȘtergereAm avut, cum sa nu!? Și încă mai am. Dar fricile mele au fost și sunt legate mai mult de influentele exterioare pe care nu am cum sa le controlez, îndepărtez. Copiii ăștia trăiesc într-o jungla la școală, e de ajuns sa stai în curtea scolii când ies ei de la ore, ca să-ți dai seama ca nu e o atmosfera tocmai plăcută. Și ma gândeam ca nu au cum sa reziste în jungla asta dacă nu capătă și ele ceva din "fiorosenia" fiarelor. Pe urma m-am calmat, mi-am văzut de treaba mea de mama responsabila, le educ cum ma pricep eu mai bine, și sper din tot sufletul ca ce așez eu asa, cărămidă cu cărămidă, sa fie mai trainic decât orice cosmelie hidoasa ce ar încerca să o ridice cineva din afara. În rest, eu ma consider norocoasa, am copii înțelegători...
ȘtergereDacă ma gândesc ce vor face ele mai încolo, ce meserii își vor alege, cum și dacă-ți vor găsi un loc de munca... ei, astea-s într-adevăr subiecte dătătoare de dureri de cap, încerc sa le amân cat pot.
Ce buna intrebarea Mariei!
RăspundețiȘtergereEu am asa o fricaaaa!
Revenind la voi... Sunteti super! Mi-e drag de nu mai pot cand citesc ce ati mai facut, ce ati mai vorbit. Din cate vad "cea mica" e de-acum "cea mare" in toata regula. Va pup!
Catrinel, lasă umbrela acasă, știi tu, nu în fiecare zi ploua ☺
ȘtergereDa, cea mica e de fapt cea mijlocie. Te-ai prins cine a devenit cea mica...
Te îmbrățișez, om frumos! (Om de companie pentru pisica parca era, nu? )
Superba faza! Am ras cu lacrimi.
RăspundețiȘtergereMa bucur ca am adus veselie ☺
ȘtergereFaină treabă, problema s-a rezolvat din mers, nu mai ai acum grijă să pui cămăşile fetelor pe mărimi !
RăspundețiȘtergereDa, am mai tăiat o trebusoara de pe lista. Norocoasa de mine! ☺
ȘtergereNu stiu daca iti ma aduci aminte, dar ziua asta eu am prezis-o!! Cand diferenta intre ele n-o sa mai fie o diferenta... Dar cel mai mult ma bucur sa vad cat se iubesc si cat se sprijina una pe cealalta.. Sunt o nasa norocoasa, sa am asa finute!
RăspundețiȘtergereIn alta ordine de idei si tinand cont de topicul de mai sus si mai ales fiindca eu am copii mai mari decat toata "lumea" de pe aici(cred), pot sa spun urmatorul lucru: ca parinte este suficient sa-i iubesti si sa le acorzi increderea ta, in rest se descurca singuri.
Mi-aduc aminte. Și eu speram sa vina vremea asta. Dacă stau bine și ma gândesc, nu mai e o diferență asa mare intre noi toate trei, eu fiind cea mai mica bineînțeles. Ma trezesc ca vine una din ele la mine și zice vezi ca ți-am lut și eu puloverul cu bulinute ca se asortează la fix cu bluza mea.
RăspundețiȘtergereAsa e, trebuie iubiți, incurajati...
De cate ori vorbești de copiii tai mi se face un gol în stomac, mi-aduc aminte de "sindromul cuibului părăsit", aaaaaa!