09 aprilie 2010

Muntele - inceput si sfarsit (partea a II-a)

Acum nu cred ca as mai fi in stare sa repet povestea cu lucratul in invatamant. S-au si schimbat lucrurile de atunci, si dupa parerea mea, numai in rau. In fine... altul era subiectul in propozitie.
Trebuia sa vorbesc despre baietii mei, cei carora le-am fost diriginta, eu fiind doar cu 7-8 ani mai mare, dar aratand exact ca ei.
Cand am intrat prima oara in clasa am vazut pe fetzele lor mirare. Atunci am interpretat mirarea lor ca fiind: "ooh, in sfarsit s-a gasit si pentru noi o diriginta", dar cred ca mai degraba era ceva de genul: "daca avem o colega noua, de ce are catalogul nostru in mana?" De emotii ce sa zic... Acum cand am reusit sa ma cunosc o lecuta, am ajuns la concluzia ca fiecare eveniment are alocata o "cantitate" maxima de emotii, atatea si nimic mai mult! Ori daca eu imi consum emotiile astea cu trei zile si trei nopti inaintea evenimentului, "stocul" fiind epuizat, la evenimentul cu pricina eu ma comport normal, nici urma de emotii. La inceput chestia asta ma enerva foarte tare, ca aveam impresia ca s-ar putea fara emotii absolut deloc, daca as fi si eu un pic mai altfel. Dar acum nu, nu cred ca se poate fara emotii, cel putin nu in cazul meu.
Incerc sa-mi amintesc o suparare pe care mi-au produs-o baietii si nu-mi vine nimic in minte. Nu erau chiar niste ingerasi, dar nu-mi amintesc sa fi facut vreuna boacana. Eu am realizat din start ca nu puteam fi nici prea dura cu ei, ca n-as fi fost credibila, dar nici sa-i scap prea tare din mana ca altfel mi s-ar fi urcat in cap. Ii lasam uneori, dar numai uneori, sa ma pacaleasca, adica ma lasam descusuta de cum a fost prin facultate, cum e in Brasov, bla-bla-uri din astea. Eu stiam ca nu-i interesa asta absolut deloc, dar cine lucreaza in invatamant stie ca elevii ar face orice ca sa te tina de vorba astfel incat sa nu-i asculti sau sa nu le predai. Si eu ii lasam din cand in cand sa creada ca m-au pacalit, ca asa fara sa-mi dau seama am uitat sa-i ascult sau sa le predau. Dar eu imi dadeam seama, dar aveam grija sa nu se repete prea des. Ei, dar cand le-am vorbit de munte am observat o schimbare, imi sorbeau cuvintele din gura, era o liniste desavarsita. Si atunci am stiut ca asta ar putea fi cheia succesului meu. Ca era mare presiune si de la directiune, cancelarie, copiii trebuiau tinuti in mana, iar eu ma simteam urmarita foarte de-aproape. Si la mine in cap s-a aprins un beculet. Le-am spus: uite, am sa organizez o excursie (mai mult o drumetie) la munte, dar am sa iau numai copiii care nu m-au suparat cu nimic si despre care nu am auzit nicio plangere la cancelarie. Poate n-o sa ma credeti dar din momentul ala chiar s-au transformat in niste mielusei. Si eu chiar eram hotarata sa-i iau numai pe cei cuminti. Acuma, cand faceau ei vreo traznaie nu se mai temeau de nota la purtare, veneau la mine sa-mi explice de ce s-a intamplat ce s-a intamplat si dupa ce-mi explicau ma intrebau daca i-am taiat de pe lista. Pentru ca eu chiar aveam o lista unde-mi notam, asa de ochii lumii, si de sperietoarea copiilor, cine ce boacana a facut.
Ma asteptau seara la terminarea programului, ca am uitat sa va spun ca invatam dupa-amiaza, si ma conduceau la autogara (aaah, colac pest pupaza faceam si naveta!). Asta din proprie initiativa, pentru ca ei cunosteau bine zona si pe acolo treceau multi vagabonzi, si culmea, multa vreme becul de pe stalpul din fata scolii a fost ars sau spart si nu venea nimeni sa-l schimbe desi domnul director daduse telefon si la politie. Asa ca ieseam din curtea scolii intr-o bezna desavarsita. Grija asta a lor m-a induiosat foarte tare, cumva ma simteam mai aproape de ei decat de colegii din cancelarie.
Inca de la inceput mi s-au adresat cu "doamnaaaa" (cine nu stie cum vorbesc elevii?) Numai ca eu nu eram casatorita si le-am aratat mana stanga cu degetele rasfirate si i-am anuntat ca abia cand o rasari acolo o verigheta, pe degetul inelar, abia atunci or sa aiba voie sa mi se adreseze asa. I-am vazut pusi in incurcatura dar nici nu le-am dat solutia ajutatoare. Asa ca de multe ori cand voia vreunul sa-l parasca pe un altul si inceapeau cu: "doamnaaaa, Vasilescu a...", eu ridicam repede, fara sa zic o vorba, palma stanga cu degetele rasfirate cat sa vada ca n-a rasarit verigheta si se oprea incurcat, de multe ori nici nu mai continua fiindca nu stia cum sa mi se adreseze. Recunosc, ma amuza sa-i pun asa in incurcatura, dar trebuia sa-mi scot si eu parleala pentru nenumaratele ore in care stateam si invatam si iar invatam si cand aveam un moment liber... iar invatam. Ca aveam multe ore si de diferite materii si la diferite clase si spun acum cu mana pe inima, cred ca eu invatam cel mai mult din scoala aia, daca nu cumva singura, ca era o scoala de meserii si elevii nu se omorau cu invatatul. Asa ca daca totul era plicticos si anost trebuia sa ma mai amuz si eu din cand in cand de ceva si mai faceam glume cu ei, ca v-am zis, eu daca nu fac glume sunt moarta! Deci, era problema asta cu adresatul, care in cele din urma s-a rezolvat foarte haios, imi ziceau "doamna", eu ridicam palma stanga si imediat se corectau, "domnisoara". Asa ca rezultatul a fost: "doamna-domnisoara". Prima, dupa elevi, care mi-a zis asa a fost femeia de servici si de aici n-a mai fost decat un pas ca sa-mi zica si colegii din cancelarie tot "doamna-domnisoara".
M-am tinut de cuvant cu excursia aia, mai ales ca-mi sfaraiau si mie calcaiele dupa o iesire. S-a dus vestea si la clasele celelalte, asa ca am primit cereri si de la clasa de fete. Am luat si cateva fete, desi va spun sincer ca ma gandeam ca or sa-mi faca mai multe probleme decat baietii.
Unul din baietii mei, cumva liderul clasei, cel care era ascultat si urmat de toti, m-a informat ca maica-sa nu prea l-ar lasa. Si cum statea in apropierea scolii, m-a intrebat daca vreau eu sa trec intr-o zi s-o conving. Sigur ca da. Eu o mai vazusem pe maica-sa, era vanzatoare la un aprozar, cumparasem ceva de acolo si ea ma apostrofase, fara sa stie cine sunt, sa nu mai pun mana pe rosii, stiti stresul tuturor, sa nu pipai marfa (Vreun proces de hartuire, ceva? Sa nu dau vreo idee...)
Asa ca am sunat la usa apartamentului respectiv, mi-a deschis baiatul, a aparut si mama, am vazut uimire pe fata ei (mai vazusem eu uimirea asta pe fata multora, deci eram obisnuita), si parca ceva in plus, un schimb de priviri cu fiul ei si un zambet intr-o parte, ceva de genul: cu copilul asta vrei sa te las eu la munte? Ba chiar m-a intrebat direct: "si ai curaj sa pleci cu toti copiii astia la munte?" M-a deranjat foooooarte tare ca mi-a vorbi la per tu. Eu venisem pregatita, venisem cu harta, i-am aratat traseul pe care urma sa-l parcurgem pe jos, lista cu ce trebuia sa aiba baiatul in rucsac, orele la care erau trenul de dus si de intors. Era totul planificat cu precizie, n-avea ce sa nu iasa, trebuia doar sa ne rugam de vreme buna. Cand am plecat doamna a zis ca nu-i nicio problema, o sa mearga si fiul ei, si chiar mi-a spus: "mai poftiti pe la noi". Eu asta am inregistrat-o ca pe o victorie, nu ca o convinsesem sa-si lase baiatul in drumetie ci pentru ca trecuse de la "ai curaj" la "mai treceti", intelegeti ce vreau sa zic.
Dar... mai e si maine o zi. (Hihihi, daca mai folosesc mult formula asta o sa devina ca "traim in Romania..." a lui Mircea Badea)


6 comentarii:

  1. Phuai, dar ce frumos povestesti si cu cat drag te citesc :) Abia astept urmatoarea postare :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Acum un sfert de ora eram intr-un taxi si ma gandeam asa aiurea si mi-am amintit ca am de terminat pe blog povestea asta cu muntele si mi-am zis: ce naiba fac eu aici? Ce folos sa povestesc verzi si uscate? Si-am ajuns acasa si am venit repede la calculator sa prind loc (ca e concurenta mare) si-am gasit mesajul tau, Glory, care a picat la fix, ca n-pucasem sa hotarasc sa nu mai continu,i dar eram aproape...
    Multam fain.

    RăspundețiȘtergere
  3. Atunci ma bucur mult ca am iesit din tacerea cu care te urmaresc si ti-am scris.

    In ceea ce priveste "folosul", ce conteaza? Faci lucrurile cum vrei si cum simti tu, ca doar e blogul tau :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Ma bucur mult ca am gasit acest blog, este unul dintre cele mai frumoase si mai aproape de sufletul meu ...ever. Iar prin aceasta postare mi s-a lipit ca timbrul de scrisoare de suflet. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bine ai venit, draga Adriana! Cum ai dat de aceasta postare veche? Eu aproape uitasem de ea, dar acum mi-am pierdut și eu câteva minute ca sa o recitesc. Mda, dacă pana acum câteva minute mi-era dor de munte, acum îmi este foarte-foarte dor de munte ☺
      Seara plăcută!

      Ștergere
    2. Bine ai venit, draga Adriana! Cum ai dat de aceasta postare veche? Eu aproape uitasem de ea, dar acum mi-am pierdut și eu câteva minute ca sa o recitesc. Mda, dacă pana acum câteva minute mi-era dor de munte, acum îmi este foarte-foarte dor de munte ☺
      Seara plăcută!

      Ștergere