07 aprilie 2010

Muntele-inceput si sfarsit (parte I )

Muntele l-am vazut de-aproape prin clasa a noua. A fost o excursie mai... nu stiu cum. Erau rezervate cateva vagoane dintr-un tren, special pentru liceeni. Eu la munte nu mai fusesem, singurele concedii petrecute cu parintii... evident la mare. De fapt unul. Da, parintii mei nu erau prea plimbareti. Pentru concedii exista mereu ceva mai important de facut. In fine...
Am fost emotionata sa plec singura de acasa, cu trenul, evident nici asta nu mai facusem (singura). Era iarna, nu-mi spusese nimeni cum trebuie sa ma imbrac, sau poate spusese cineva sa ne imbracam bine, nu mai stiu. Eu prin imbracat bine, la cat sunt de friguroasa, intelegeam sa iau pe mine tot ce am in dulap. Dar stati linistiti, pe vremea aia dulapul meu nu era chiar asa de intzesat.
Deci, cel mai potrivit mi s-a parut sa iau paltonul verde care mai avea putin si ajungea la pamant, mobutii imblaniti si ceva pulovere, cred. A trecut mult de-atunci, nu-mi amintesc toate amanuntele, stiu doar ca ne-am dat jos din tren in Predeal si am plecat spre partie. Eram foarte multi liceeni, cine a venit cu noi ne-a informat la ce ora este trenul de intoarcere, deci sa avem grija sa fim in gara la ora aceea daca cumva ne pierdem de grup. Cum sa ma pierd de grup, gandeam eu, ia uite aici ce "popor" de liceeni in jurul meu...
Am ajuns pe partie si am fost oarecum uimita, ce sa faci pe partie fara sanie? Cred totusi ca aveam colegi mai bine informati ca mine, venisera pregatiti cu saci si alte chestii care alunecau pe zapada. Nu stiu daca am fost bucuroasa la prima mea intalnire cu muntele, mai degraba nu, am realizat destul de repede ca nu-s imbracata corespunzator, blana mobutilor mi se imbibase de zapada, in scurt timp apa ajunse si la sosete, haina care-mi ajungea pana la mobuti ma exaspera ca nu ma lasa sa ma misc liber, deja inghetasem si gandul ca trebuie sa stau asa pana seara imi dadea fiori. N-au fost de ajuns toate astea, a trebuit sa ma pierd si de grupul meu. Poate nu-mi amintesc bine chiar tot, dar cum stateam eu pe partie SPERIATA imi amintesc perfect. Parca intrasera in pamant toti colegii mei. Acum nu mai faceam altceva decat sa urmaresc toti sacii alunecatori si toate saniile care treceau pe langa mine, sa vad daca pe ele sunt fetze cunoscute. Si daca erau ce aveam sa fac, sa ma agat de sanie sau de sac ca sa nu-i mai pierd din nou? Poate nu pare, dar pentru mine ala a fost un moment groaznic. Incercam sa refac in minte drumul partie-gara, sa vad daca-s in stare sa ajung la ora potrivita la tren. Nu prea eram convinsa nici de asta, ca eu fusesem sigura ca o sa ma intorc cu "turma" si nu-mi luasem repere pentru intoarcere. Cred ca aveam lacrimi in ochi cand am vazut o figura cunoscuta, prea cunoscuta ca sa fie adevarat. Intai am zis: n-are cum sa fie el ca el e la Brasov. Si s-a mai apropiat putin si cand am realizat ca era intradevar frate-miu m-am pus pe alergat, am alergat pentru ca as fi alergat oricum, ca mi-era dor de el, nu-l mai vazusem de mult si acum, in mod exceptional, alergam pentru ca el era SALVAREA MEA!!! Cand am ajuns la el l-am imbratisat atat de tare si atat de lung ca nu-mi mai venea sa-i mai dau drumul. Mi s-a parut o minune intalnirea asta. Ca daca ne dadeam intalnire aveam mai putine sanse sa ne intalnim in aglomeratia aia decat asa pe nestiutelea. M-a prezentat colegilor lui si i-am auzit pe acestia spunand: "Daaa...sigur... sora-ta...las' ca nu-i zicem nimic Corinei".
In sfarsit, partea care mi-a placut cel mai mult: am mers cu George si cu colegii lui la restaurant. Nu stiu ce am mancat dar stiu ca era CAAAALD si BINE. M-a dus frate-miu la tren la ora potrivita, deci a fost o zi minunata. Nu stiu daca m-a intrebat cineva cum a fost la munte, dar doar asta ar fi putut fi raspunsul: A fost misto la munte... ca m-am intalnit cu frate-miu!
Dupa cum se vede prima intalnire cu muntele nu m-a impresionat prea tare. Am stat insa 5 ani in Brasov, cel mai frumos oras din Romania (pentru mine!) si m-am indragostit iremediabil de munte.
Dupa ce am terminat facultatea m-am intors acasa. Asta a fost o ruptura pe care greu am acceptat-o. Iubeam orasul, iubeam muntii, iubeam libertatea pe care o aveam. Nu puteam accepta ca toate astea se sfarsisera pentru mine. Stiu ca am stat mult in gara inainte de a ma sui in trenul spre casa, am pierdut toate trenurile pe care le puteam pierde. Stiam ca ma pot intoarce in Brasov oricand, ca mai aveam multi prieteni inca studenti, cu care mai puteam merge pe munte, dar nu mai era acelasi lucru. Mergeam spre casa, unde trebuia sa-mi caut de lucru si unde trebuia sa-mi continui viata.
Si am ajuns acasa, unde parintii mei, fericiti ca li s-a intors copilu' acasa, au facut tot posibilul sa ma simt in continuare asa, adica un copil. La un moment dat asta devenise extrem de daunator pentru mine. Cu serviciul era deja nashpa. Treceau zilele si eu aveam tot mai putine sperante sa-mi gasesc ceva pe meseria mea. La inceput a fost reconfortant sa vad ca toata lumea din jur era interesata sa-mi gasesc eu de lucru. Te bucura, nu, sa vezi ca vine vecinul la tine cu un ziar in mana sa-ti arate un anunt de angajare pe un post care ti s-ar potrivi. Dar cand vezi ca e vorba de un post de vanzatoare la un chiosc, sau de unul de gardian public, parca-ti piere zambetul... Pai bine, nenisorule, da' aicea scrie "studii minime - 10 clase", eu ce fac cu alea 7 in plus pe care le am? Dar ti-ai gasit sa incurci nenisor batran trecut prin toate. "Pai scrie minim, nu zice ca n-ai voie mai multe". Da, dar uite, mai zice sa fii apt sa porti arma, ma vezi pe mine cu arma la sold? Poate asa pe post de balast, sa nu ma zboare vantul. "Ei lasa, tu du-te acolo, ca s-o gasi si pentru tine un post la un birou". Da, sigur, deja e un birou cu numele meu pe el, ma asteapta sa-l pazesc cu arma la brau. Devenise deja stanjenitor, auzeam tot mai des, spus in soapta: da, e clar, fata asta nu vrea sa se angajeze.
Dar intr-o zi aflu ca o scoala duce lipsa de profesori si deja era octombrie. Ei, asa mai veniti de-acasa, mai lucrasem eu un pic in invatamant, nu ca ma topisem dupa activitatea asta, dar era ceva. Asa am ajuns pe la inspectorat unde un domn inspector m-a primit binevoitor, m-a intrebat daca facusem Pedagogie in facultate (normaaaal!) si ca daca vreau pot incepe de luni. Dupa aceea a inceput sa rasfoiasca hartiile si sa-mi enumere ce materii as fi avut de predat. Maaaama, da' multi profesori mai lipsesc la scoala asta, si eu un firicel de fata tre' sa ma impart in atatea bucati sa acopar toate golurile astea? Da, a fost raspunsul, ah, si mai e si chimia, sper ca te descurci cu chimia. Ah, nu, orice, mai pune o japoneza, o chineza orice limba straina, dar nu chimia, il imploram eu in genunchi pe domn' inspector. Imaginar bineinteles, pentru ca de zis am zis: sigur ca ma descurc cu chimia.
De la scoala asta am amintiri si d-alea si d-alea, daca intelegeti ce vreau sa spun. Profesorii m-au primit fara prea mult entuziasm, (ca sa nu zic "fara pic"). Eu am facut marea greseala sa raspund cu o gluma la intrebarea daca sunt nepoata inspectorului. Ca asa sunt eu, daca nu fac glume, unele stiti voi, neprajite, nu ma simt bine. Si uite asa dupa gluma asta, toti profesorii au inteles ca eu sunt nepoata inspectorului care-mi daduse verde sa incep orele la scoala respectiva. Pai daca era unchiul meu nu l-as fi convins eu sa-mi taie de pe lista afurisita aia de chimie? N-am sesizat imediat pericolul, ca eram si eu un pui naiv, dar profesorii ma ocoleau cat puteau de tare, ba imi dadeau activitati suplimentare cand voiau sa scape de mine din cancelarie, pentru ca, v-ati prins, eu daca eram nepoata de inspector nu se putea sa nu "scap" ceva din bucataria interna a scolii. Dar cu timpul cred ca am reusit sa-i conving ca s-au inselat, desi nu m-au lasat niciodata sa fiu prea de-a lor.
Cu elevii a fost o chestie... Cred ca a fos un act de inconstienta din partea mea sa ma angajez ca profesor suplinitor (ca nu pot sa zic "profesori", desi tineam locul multora) la o scoala de meserii, unde elevii, cei mai mici, aveau cel putin 14-15 ani. Cam de atat aratam si eu. Dar cred ca inconstienta asta m-a facut sa reusesc sa trec prin toate. Dupa ce am facut cunostinta cu noii mei colegi de serviciu, am fost informata rapid ca sunt diriginta la clasa a IX-a. Oh, ce onoare pe capul meu! La o clasa de baieti! Intai am ramas fara aer, apoi in inconstienta mea am zis: ah, pai eu intotdeauna m-am inteles mai bine cu baietii. Si chiar asa a si fost. Glumeam cu prietenii mei din facultate (o sa ajung eu sa povestesc despre ei) si le ziceam: mai baieti, voi sunteti cele mai bune prietene ale mele!
Deci, am luat catalogul si am deschis usa clasei unde se gaseau toti baietii carora urma sa le fiu diriginta. Nu stiu daca era galagie, stiu insa ca elevii stateau in banci si eu in primul moment am zis: Baaai, baai, bai baieti, ce-ati facut, ati ocupat toate bancile? Pai eu unde mai stau? (In gand bineinteles). E greu sa treci de la locul din amfiteatru camuflat (ca sa zic asa) de 150 de colegi, la locul singular, unic, doar pentru tine, de la catedra. Si va dau cuvantul meu ca multa vreme, cand intam in clasa cautam in primul rand un loc liber in banca.
Stiu ca pana aici, partea a doua a povestii pare a nu avea legatura cu muntele. Ba are, si prea are, pentru ca el m-a ajutat sa-mi apropii copiii. Dar, mai e si maine o zi...

5 comentarii:

  1. :)))Multe aventuri ai mai avut si tu!:)))

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga Ina , am ras cu lacrimi.Mi-ai amintit de prima mea ora de franceza la o clasa de profesionala, cand am fost si eu o suplinitoare pe o materie pe care am invatat-o ca sa pot trai.Dar asta a fost de mult, tare de mult...sau asa mi se pare mie.

    RăspundețiȘtergere
  3. Eeeeei, franceza... As fi dat o ora de chimie pe 5 de franceza.

    RăspundețiȘtergere
  4. Suuper..! De ce nu ne-ai povestit tu lucrurile astea niciodata (pana acum, adica..)??
    (Corina)

    RăspundețiȘtergere
  5. Draga Cori, n-am stiut daca aveti timp sa ascultati.

    RăspundețiȘtergere