Concurs de dragul concursului

Am descoperit pe un blog un concurs. Deoarece premiul este un aparat foto (care mi-a facut cu ochiul) am zis, de ce nu? Am de indeplinit una din conditiile (le aduc cu copy si paste ca sa nu pierd vremea):

Sa scrii un post cu una din urmatoarele teme ( la alegere ):

a) La ce te gandesti cand auzi cuvantul sandilai ?

b) Sa ne spui o poveste care are in rolul principal un sandilau ( sau mai multi )

c) Sa ne spui parerea ta despre acest blog

Pai ce s-alegem ce s-alegem... bineinteles POVESTEA

SANDILAU

A fost odata ca niciodata, o imparatie nespus de frumoasa, Imparatia de Clestar, condusa de un rege aspru dar drept pe nume Alexandru. Marele lui regret era ca ajunsese la varsta de 125 de ani si inca nu avea un fiu care sa preia fraiele regatului. Nu ca nu s-ar mai fi simtit in stare sa conduca, dar de la o vreme descoperise gustul calatoriilor prin lumea larga si din cauza asta cam neglija treburile imparatiei. Dar marea lui dorinta, aceea de a avea un fiu ii fu indeplinita chiar cu putin inainte de a implini frumoasa varsta de 126 de ani. Cand s-a intors din lunga expeditie prin Japonia, la care visa din frageda pruncie, constata cu uimire dar si cu fericire, ca tanara lui sotie, pe care o lasase acasa, ii daruise un fiu, care se numea bineinteles tot Alexandru. Lipsise atat de mult imparatul nostru de acasa, ca deja fiu lui implinise 2 ani cand si-a vazut prima oara tatal. Si era un baietel atat de gingas si de bland ca toata lumea il spunea SANDI.

Fu sarbatoare mare la palatul de clestar... dar la marea petrecere un lucru ingrozitor se intampla. Imparatul constata ca jucaria lui preferata, aceea pe care o primise in dar de la tatal sau cand implinise 5 ani (avea deci ceva peste 100 de ani), nu mai era intreaga. Jucaria lui de clestar, ca am uitat sa va spun ca in imparatia aceea totul era de clestar, era ciobita. Si dupa ce planse si planse si iar planse, imparatul se ridica si porunci sa fie adus in fata sa pentru a fi judecat, miselul care indraznise sa se atinga de scumpa lui jucarie. In sala palatului, de clestar bineinteles, se lasa o tacere de mormant, supusii nu indrazneau nici sa respire de teama furiei imparatului, pe care-l stiau in stare de orice la manie.

Imparatul mai intreba inca o data, cu mana pe sabia deja scoasa jumatate din teaca, de clestar bineinteles:

- Cine a indraznit sa se atinga de jucaria lasata mostenire din mosi-stramosi?

Atunci, de dupa un scaun, de clestar bineinteles, aparu si SANDI, care molfaia la o acadea, si zise:

- SANDILAU

- Ce zice? intreba imparatul in soapta pe frumosa lui sotie.

- Sandi Rau, adica el a spart jucaria, dar nu a vrut...

Bineinteles imparatul a bagat sabia la loc in teaca si i-a dat jucaria fiului sau, oricum lui i se cuvenea, ca doar el era mostenitorul tronului.

Si in continuare au dansat si-au petrecut trei zile si trei nopti, poate mai petrec si-acum ca eu am plecat inainte de spartul petrecerii, ma cam deranjau pantofii cei noi...

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa.