Ziua Pufoasei

Sâmbătă a fost ziua Ioane, cu invitați, cu tot tacâmul... Poze am făcut și n-am făcut, adică am făcut foarte puține, ocupată fiind cu așezat masa, distrat copii...  și din acelea încă și mai puține sunt  bune de arătat.

După Paște, ce zic eu, ia să încerc să păstrez cât mai mult curățenia asta obținută în două săptămâni de șmotruială, să nu mai fie nevoie de ziua Pufoasei (peste o săptămână) s-o iau de la început. Zis și făcut, în fiecare zi șters praf, aspirator, scuturat pleduri, haine, etc. Așa, și? În fiecare zi era praf, de fiecare dată scuturam sacul aspiratorului, de unde frate atâta praf?

Vineri seara, înainte să mă bag în pat, îi zic Ioanei să ia o foaie și un creion și să facă o listă cu ce mai aveam de făcut a doua zi înainte de venirea copiilor. Ioana când aude de liste e cea mai fericită, a sărit în sus de bucurie: "iuhuuu, iubesc listele!". Și e atât de meticuloasă, face liste pentru orice și apoi are grijă să taie sau bifeze ce a dus la bun sfârșit. Am făcut lista și m-am culcat.

Sâmbătă m-am trezit pe la 7.30 dar nu știu de ce mă simțeam de parcă atunci ar fi trebuit să mă culc, nicidecum că abia m-am trezit. Am luat  poziția gânditorului de la Hamangia și am făcut o recapitulare finală a listei "to do", am pus deoparte ce putea face jumătatea sau copii și am tras concluzia că-mi pot permite să mai stau un sfert de oră în pat. Sfertul s-a transformat în jumătate dar tot cam fără folos, mă simțeam ca după maraton, obosită frântă! O fi ceva în aer îmi zic, mă târăsc pănă la bucătărie, mănânc ceva, beau o cafea cu cofeină (de obicei beau fără), o trezesc și pe Ioana. Îmi pusese în vedere de cu seară s-o trezesc pe la 6 să-i zic la mulți ani. Îi zic la mulți ani, o mângâi, o mumulesc cum fac eu în fiecare dimineată, era așa călduță și pufoasă... numai că nu voia să se trezească. Dacă vii la mine în cameră o să primești cadoul. S-a trezit instantaneu, abia am putut să mă țin după ea pe scări. Îl scol și pe tati, pupăm copil, vine și Ma cu cadoul ei, o urmărim pe Pufoasa cum desface cadourile, încercăm să sesizăm din mimica feței dacă-i sunt pe plac sau nu. Eu tot cu ochii pe ceas, încerc să mobilizez tot familionul că doar aveam o listă de lucruri de făcut până în ora 13. Jumătatea zice: eu nuș' ce am, mă simt fără vlagă. Aoleu, și tu, o fi ceva în aer... După micul dejun vine rândul Mariei să ne zică: eu m-aș mai băga în pat, mă simt cam moale așa... Caut vitaminele, calciul, le înghițim, doar doar ne-om veni în fire să ne apucăm de treabă. Vitaminele, cafeaua, placebo-ul, nu știu care și-a făcut efectul că am reușit să ne mobilizăm în cele din urmă.

În sfârșit... am reușit să bifăm cam tot ce aveam trecut pe listă, mai puțin spălatul aragazului, dar el a fost cea mai mare parte din timp acoperit cu tăvi de prăjituri sau alte ustensile. Și apoi ce copil sesizează la o petrecere că aragazul din bucătărie e nespălat?

O mică eroare s-a strecurat când am calculat cam cât mi-ar lua mie să fac platourile cu aperitive. Am crezut că o oră și un sfert ar fi de ajuns. N-a fost! Când au început să vină copiii eu încă mai lucram la șoricei  și ciupercuțe și angry birds. N-a fost chiar așa o problemă, că s-au mai jucat puțin până am teminat eu, numai că n-am apucat să pozez nimic. Cel mai mare succes au avut angry birs. După ce am așezat pe masă platoul mi-am amintit că era bine să-l și pozez. Cand m-am întors mi s-a întins platoul, GOL, și mi s-a spus MAI VREM!!! Pentru că nu am făcut propriile poze, o să vă arăt de unde m-am inspirat. Îmi pare rău că nu știu sursa fotografiilor, le-am salvat cu multă vreme în urmă, sper să nu se. supere nimeni.

În afară de mâncare cel mai tare eram preocupată de următoarea întrebare: cum distrez eu copiii? Se pare că și ei erau preocupați de același lucru, încă de la aperitiv am fost întrebată: și după ce mâncăm ce facem? Acum e-acum, mi-am zis... Le-am spus ce aveam noi în plan, când au auzit de pictat borcane au ciulit urechile și s-au declarat încântate, ar fi vrut să lase mâncarea baltă și să trecem la masa de pictură.

Am reușit să fotografiez o parte din borcănele. La sfârșit eu le-am uscat cu uscătorul de păr :) și le-am lăcuit pentru a putea fi spălate fără grijă, am pus dulciuri în ele și fiecare fetiță a fost încântată să prezinte părinților ei, la plecare, opera de artă pe care o realizase.

Au mai fost și desene pe asfalt (în curte proprie) și alte jocuri sub directa îndrumare și supraveghere a Mariei. 

Eu zic că a ieșit bine, copiii au părut a fi destul de încântați, am auzit o fetiță spunând: ziua asta aș vrea s-o iau de la început. O alta i-a răspuns: și eu, dar numai de la ora unu.

Miercurea fără cuvinte 03 - 2006

Cum stă treaba cu cărțile

O rog pe Ioana într-o zi să-mi aleagă și mie o carte din bibliotecă (mai fac eu d-astea, mă las pe mâna ei la alesul de cărți).
- Ți-o împrumut pe a mea.
- Da' nu e de copii?
- Ba da, dar sigur o s-o înțelegi și tu...

Ordine cronologică inversă

Eu nu știu ce să mai cred... ori am încurcat eu semințele, ori mi le-a schimbat cineva... nu cred că "palmierii" ăștia sunt niște tomate nevinovate. O să vedem...

19.04.2012

 9.04.2012

24.03.2012

Miercurea fără cuvinte 02 - 2005

A venit un iepuraș

Astăzi am primit darul de blog de la Alina  (v-am povestit eu despre cei  3 de 8).  Sper că n-am speriat bietul om de la livrări, că eu, acu' când sunt 20 de grade afară, am ieșit să-mi primesc coletul îmbrăcată cu pulovăr de lână, căciulă pe cap și eșarfă la gât. Nu, nu e frig în casă, centrala își face treaba, cred că centrala de la purtător are oareșce defecțiuni,  ce mai tura vura, sunt răcită cobză! Noroc cu jumătatea, care, dragul de el, a dat fuga de dimineață la farmacie să-mi ia Humex (cel mai eficient în cazul meu) de a și întârziat la serviciu. (Fac cinste cu o cafea când te intorci!)

Dar nu asta voiam eu să zic, despre cadou... Am avut ce studia vreo juma' de oră cu Pufoasa și Firicica, am scos totul din cutie și ne-am minunat de fiecare lucrușor. E atâta migală și sunt atâtea lucrușoare mărunțele în cutiuța Alinei că nici nu știam la ce să ne uităm mai întâi. Fetele au încercat toate ștampilele pe ce au avut ele mai la îndemână, respectiv pe mâinile lor... nu vă imaginați cum arată! Și-a adjudecat fiecare câte un ornament de Paște, sper să le și termine de decorat, poate o să le fac și ceva poze la final. Cartonașele pentru felicitări mi-au amintit de o vară în care mă apucase așa o frenezie a confecționării felicitărilor că nu mă puteam opri nici măcar atunci când îmi veneau prietenii în vizită. Îmi ceream scuze, stăteam de vorba cu ei și în același timp tăiam și lipeam și coloram, Doamne, cum m-or fi suportat? Ce să mai zic, felia de portocală uscată miroase bestial, parfumul ei se simte chiar și pe hol, o să încerc și eu să confecționez un așa "parfum de cameră". 

Dar nu vă mai zic nimic, mai bine vă las să priviți:

Mulțumesc frumos, Alina! Sărbători frumoase, să aveți și să avem cu toții!!!

Miercurea fără cuvinte 01

Mi se întâmplă uneori să rămân blocată în fața calculatorului privind la poze vechi și minunându-mă. Și cum am văzut pe unele bloguri că există această "miercurea fără cuvinte", am zi de ce nu?

Dacă doriți să participați la Miercurea făra cuvinte nu trebuie decât să postați pe blogul vostru o fotografie sau mai multe care "să vorbească fără cuvinte", apoi să mergeți la Carmen  pe blog și să introduceți linkul postării.

Știri agricole... pseudo-agricole

Fiindcă nu am mai postat știri pseudo-agricole sper că nu v-ați imaginat că nu mă mai ocup de grădinărit. Nuuu, nanogradina mea e in fierbere, o parte și-a primit semințele, alte două părticele încă sunt în așteptare. Ca să ne lămurim, tarlaua mea e formată dintr-un dreptunghi pe care am pus deja mazăre și e pozat pe-aici pe undeva, un pătrat și un triunghi, toate ca în povești, numai bune de regat pentru un personaj liliputan, să zicem Neghiniță, nu,  nu Neghiniță, n-are ce căuta neghina pe ogorul meu, Tom Degețel ar fi mai potrivit. Pătrățelul și triunghiulețul  nici măcar nu le-am săpat (decât în toamnă), am avut motive serioase, în zona lor s-au executat lucrări de înlocuit gardul cel "bătrân" și muncitorii nu aveau acces la gard decât călcând pe cele doua parceluțe de pământ. 

Că veni vorba de muncitori, am mai stat de vorbă cu ei în timp ce-și beau cafeaua, am aflat că unul dintre ei are o microfermă de vaci, pământ cultivat cu legume si alte verdețuri. Acest muncitor îmi tot sugera ca pe pătrățelul meu să pun o bancă și o măsuță. Prima oară nu am răspuns, a doua oară iar nu am răspuns, dar a treia oară îi spun timid că de fapt pătrățelul are altă destinație, respectiv o să pun legume. Eram sigură că o să-l umfle râsul, el cu hectare de pământ cultivat avea tot dreptul să mă privească cu superioritate. Eu nici pământ nu am, nici nu mă pricep (noroc că există Google) dar vreau să am grădină de zarzavaturi. Numai că omul nu a râs, chiar m-a încurajat, mi-a dat și o groază de sfaturi, mi-a promis că-mi aduce gunoi să fertilizez la toamnă, m-a lăudat că mi-am pus singură răsaduri "să nu luați de la ăștia de la piață că vând numai ce nu le place lor". Deci nu-s chiar de râsul curcilor cu ambiția mea, doar prietenele mele mai râd din când în când, când le spun că păstrez pliculețele de ceai folosit, cojile de ouă, zațul de cafea, cojile de ceapă, le usuc și le prepar așa cum scrie pe net, pentru că pot fi bune ca îngrășăminte sau pe post de bau-bau pentru dăunători. 

Anul trecut nu știu dacă am avut norocul începătorului sau altceva... dar fără să stropesc cu nimic tot ce am însămânțat sau plantat a ajuns să rodească, roșiile cherry chiar m-au lăsat cu gura căscată. Au crescut mai înalte de 2 metri, au fost și 16 roșioare pe o crenguță, le-am numărat, iar un fir de roșie avea mai multe astfel de crenguțe pline de rod.

Am făcut si suc din ele și tot n-am reusit să le dovedesc pe toate, așa că am pus la congelator ( Chilly Willy) și cine "aruncă" acum în ciorbică roșii cherry? Moi. 

Cel mai drag însă mi-a fost de gogoșar. Greu, greu domnule s-a mai lăsat copt. Roșiile erau de mult epuizate, recolta strânsă, lujerii uscați smulși și aruncați,  numai gogoșarii și ardeii grași nu vroiau și pace să se coacă.  Dar și când s-au copt, cine ieșea pe întuneric afară și pe pipăitelea lua un ardei capia sau un gogoșar și-l pârâia în dinți, auuu, cu pâine de casă și brânză? Moi, bien sûr!

Ei, ce să mai zic, sper ca și anul acesta să-mi fie roditor, măzărica deja a scos nasul din pământ, fac o tură în fiecare dimineată să văd cât a mai crescut, ceapă verde mi-am pus în niște ghivece (până o să dau în folosință triunghiulețul) ca să am de Paște, răsadurile de roșii stau încă pe geam la căldurică, alte neamuri de răsaduri o să iau totuși de la piață.  Timp, sănătate, vreme bună să fie și ne-om ocupa de toate! 

Sper că nu v-am adormit :)

8 de 3 ori

Astazi m-am hotarat, imi schimb numarul norocos (nu aveam unul!) si daca pe viitor o sa ma intrebe cineva de am un numar norocos acum cu siguranta pot spune 8. Bine, e o cifra nu un numar, ca sa fim foarte corecti.

Mi s-a intamplat de-a lungul timpului sa ma inscriu la diverse concursuri, giveaway-uri, dar de blog sau ce nume or mai fi avut. Din acelea la care se extrage castigatorul cu random nu stiu cum. La cateva am si castigat, respectiv la trei. Stiti care e marea, dar marea coincidenta? La toate trei am fost a 8-a participanta inscrisa, deci domnul random a extras cifra 8.

Azi, 8 aprilie, a fost extras din nou nr.8, si iar eram eu inscrisa la acest numar. Cum sa nu devin superstitioasa, cum?

Premiul III

Casutica mea, martisorul participant la Concursul National de Martisoare a luat premiul III. M-am bucurat foarte tare mai ales ca a fost "ales"  de  o comisie, un comitet, sau asa ceva, si nu votat. Eu cu votarile nu ma mai impac, ca nu mai stiu sigur daca lumea voteaza cu ce-i place sau cu prietenii mai mult sau mai putin virtuali.

Astazi am ridicat de la posta si premiul, un chit pentru confectionat felicitari, foarte interesant, sper ca in curand sa-mi gasesc timp si inspiratie sa ma apuc de lucru. Diploma era insotita de acest text plin de sensibilitate:

“Draga Irina, martisorul tau este atat de delicat, de plin de amintiri rascolitoare, vorbind despre copilaria noastra, a fiecaruia dintre noi in parte, dar si despre joaca, primavara, bucurie, incat ne-a cucerit  de indata. Iti multumim din tot sufletul pentru efortul si dorinta ta de a te alatura noua tuturor in acest concurs, dar mai ales pentru disponibilitatea ta de a sustine un gest atat de plin de semnificatie pentru primavara romaneasca: martisorul!

    Te asiguram, inca o data, de admiratia si incantarea care ne-a oferit-o martisorul Casuta bunicilor – o miniatura atat de delicata insotita de detalii alese.

   Misiunea noastra nu a fost una usoara, datorita multumii si diversitatii de lucrari bine realizate, migalite, din materiale deosebite, cu toate acestea, martisorul tau a rezonat, la unison, in sufletele noastre cu aceeasi vibratie: a copilariei!

      Te felicitam, asadar si te imbratisam cu toate inimile!”

Va multumesc si eu!

Nu puteam eu sa stau cuminte?

Imi programasem inca de ieri ca astazi sa merg in oras sa fac niscai cumparaturi. Pentru ca portofelul meu era cam nud, jumatatea-mi zice: iti las dimineata cardul meu.  Si ce credeti... a uitat! Eu... setata pe cumparaturi mai studiez o data portofelul, vad ca am tichetele de masa aproape neatinse, ceva bani lichizi (ce ciudat suna, lichizi, parca i-ai purta in pahar), zic las' ca ma descurc, merg la un supermaket, nu e nicio problema... Unde sa merg, unde sa merg? Ah, la Lidl sa-mi iau si cafeaua preferata, ca numai acolo o gasesc. Nu puteam eu sa stau cuminte in banca mea? Se pare ca nu.

O iau pe Pufoasa de la scoala si mergem in statia de autobuz. Dupa vreo juma de ora de asteptat vine si autobuzul, ajungem coapte de caldura la Lidl, studiem fara graba toate rafturile, punem in cos, probam niste crocsi, n-avem noroc (sau poate avem), nu e masura potrivita, ne mai intoarcem pe la dulciuri, in fine, facem o "piata" moderata, nu de alta dar nu suntem cu masina sa putem transporta mari greutati. Ne asezam cuminti la casa si dupa ce ne scaneaza domnisoara tot ce-am pus pe banda ne informeaza foarte nevinovata ca nu se mai primesc bonuri. Pai de cand, ca mi-amintesc eu ca odata am consumat toate bonurile aici la Lidl numai pe dulciuri. Pai mai nou nu se mai primesc. Aoleu, toate lichidele din paharul meu (a se citi portofel) nu ajungeau la nivelul sumei inscrise pe ecran. Ce ne facem, ce ne facem? Trebuie sa mai renuntati la niste produse. Si uite asa, prima oara in viata mea am returnat niste produse deja scanate pentru ca nu-mi ajungeau banii. (Unii ar putea spune ca pentru orice exista un inceput.) M-am enervato-panicat si am dat inapoi ce mi-a venit intai la mana, printre care si cafeaua preferata, mare greseala! A fost haioasa Pufoasa care incerca sa-mi arate cat de intelegatoare e ea, e in stare sa renunte la punga de pufuleti (care nu costa mai mult de 2 lei, deci nu ma ajuta prea mult), ea punea punga pe banda, eu o aruncam inapoi in cos, ea o punea pe banda, eu o aruncam inapoi in cos.

In sfarsit, cum necum am iesit basma curata, ba am mai ramas si cu ceva banisori in buzunar pentru ca atunci cand am inceput sa renunt la produse parca nu ma mai puteam opri. Am iesit din magazin si am pornit-o agale spre statie. Primul tramvai l-am pierdut pe motiv de sacosa grea, n-am putut sa ma grabesc nici un strop. Si pe urma am stat... si am stat... Ii spun Ioanei ca orice ar veni, autobuz, sau tramvai, ne suim  in el pentru ca, in principiu, toate merg in centru. Vine un 28 cam gol, din statie doar doua persoane se indrepta spre el in afara de mine si de Ioana. Mi s-a parut cam suspect, o intreb pe doamna cea in varsta daca autobuzul asta merge in centru, ea zice nu, merge la... O mai intreb o data unde, ea zice merge la... si iar nu inteleg nimic. Ma las pagubasa, zic lasa ca-l asteptam pe urmatorul, dau sa-i comunic asta si Ioanei, dar ia-o pe Ioana de unde nu-i. Fac ochii roata, nici urma de Ioana. Ma uit dupa autobuz o vad pe Ioana cu o fata disperata la geamul din spate. Eu alerg dupa autobuz dand din maini cat sa ma vada soferul in oglinda retrovizoare, numai ca nu s-a inventat inca un semn "vezi ca s-a urcat copilu' fara mine, fa bine si opreste!" As minti daca as spune ca nu m-am speriat, dar mai tare m-am speriat cand am vazut ca nu e in statie, acum stiam ca e in autobuz, ma rugam sa-i treaca prin cap sa coboare la prima statie, eu oricum as fi mers dupa autobuzul ala pana in panzele albe. Si apoi stie pe deasupra numarul meu de telefon, am mai discutat cu ea treba asta, la o adica poate ruga pe cineva sa ma sune. Am vazut cum o  doamna o bate pe umar si-i spune ceva si-i arata ceva in fata. Dupa o scurta urmarire ca-n filmele cu Stan si Bran, vad ca se opreste autobuzul si coboara Pufoasa mea cu ochii in lacrimi. O linistesc eu cum necum si incepem sa mergem spre casa. Ne-au intrat picioarele in gat de atata mers pe jos, am ajuns acasa semi-moarte de foame (noroc cu bananele si chiflele de la Lidl pe care le-am devorat pe drum), si inca imi mai pun intrebarea: nu puteam eu sa stau cuminte in banca mea, sa-mi astept jumatatea si sa merg cu masina la cumparaturi, ca o lady?  

Postarea asta contine o mica eroare

Weekendul trecut am fost la tara sa-l vedem pe tata si sa-l invitam pe Victoras la masa de Paste. 

Vremea a tinut cu noi, doar putintel cam racoare, fetele s-au dat cu rolele, cu bicicleta, si-au vizitat prietenii. Eu am stat mai mult prin curte, care e impanzita de primule iesite asa de capul lor, ca nu le-a plantat nimeni, am mai aranjat una, alta, iar jumatatea mea a fost la inaltime... la propriu... adica s-a apucat de curatat pomii.

Ca o recunoastere a meritelor deosebite, socrul lui, tatal meu adica, l-a lasat sa altoiasca un ciresc, sub atenta supraveghere insa.

Cea mai incantata de vizita noastra cred ca a fost Miuta.

Pe Miuta am gasit-o acum vreo doi ani la usa casei parintesti. Nici acum nu pot sa-mi explic cum a ajuns acolo (portile erau inchise), fix la o zi dupa ce tata a decretat: Hai mai ca de dragul vostru o sa iau un catelus sa-l cresc. Si cum spuneam, a doua zi l-am gasit schelalaind la usa, jigarit ca vai de lume, mort de foame, si nu, nu tata l-a adus. Eu tocmai ce terminasem de facut o ciorbica, i-am pus intr-un castron si a hapait-o in doi timpi si trei miscari. De atunci, cum ieseam prin curte el era printre picioarele mele, de multe ori chiar ma impiedicam de el si nu e doar un fel de a spune. Acum a crescut. Cum aude ca trantim portiera masinii cum incepe sa latre, desi din locul in care sade nu poate vedea ce masina este si cine se da jos din ea. Are simtul ala al nu stiu catelea, stie el ca vine cineva cu ceva bun si pentru el.

Singurul care nu s-a bucurat de venirea noastra a fost Victoras, cocosul care s-a facut cam rau si cam gras si nici nu a auzit de legea aia care interzice violenta in familie, a trebuit sa taiem o gaina din cauza ranilor provocate de pintenii lui cei ascutiti, si se pare ca mai este o "suferinda" in familia galinaceelor. Asa, apropo de gaini, le-am depistat mari devoratoare de oua, da, da, de propriile oua. M-am suparat asa de tare ca m-am transformat pe data in detectiv particular, am stat de paza cu batul intr-o mana si cu telefonul in alta, motiv pentru care sotul meu drag a gasit de cuviinta sa faca glume pe seama mea: "Si uite asa nevasta mea in timp ce pazeste gainile verifica si ea mailul". Ce sa fac, el e de vina, pe cuvant, eu n-am vrut absolut deloc internet pe telefon :), el mi l-a facut cadou asa cu touch si cu internet, adica exact cum ii spusesem sa nu fie.

La tara sunt multe treburi acum si in perioada asta as face o mica rocada, sa fie saptamana de doua zile si weekendul de 5, ca sa apuc sa fac si eu mai multe pe acolo. Dar pana mi s-o indeplini dorinta, ma multumesc si cu cele doua zile.  Ce e mult strica, parca asa zice o vorba inteleapta, nu?

N-o sa va las sa va "spargeti" capul sa gasiti eroarea din postarea asta desi ma batea gandul la un moment dat :). Eroarea se afla chiar in fraza de inceput: invitatia nu e LA masa ci PE.