27 mai 2010

Nu le judecati deloc

Prin iarna am nimerit intamplator la un concert Holograf in aer liber. Ooooh, zic eu, tre' sa mergem acolo in fatza, renunt la orice pentru Holograf...
Eram cu jumatatea mea si cu... cele doua jumatati mai mici ale mele. Daaa, nu stiu cine a stabilit ca un intreg are doua jumatati, pe mine nu m-a intrebat nimeni ca le-as fi spus eu: intregul meu are patru jumatati, una maaare (C), una mai miticutza (eu) si doua si mai mititele (Ma+ Io). Nu stiu al vostru cum e, asta e INTREGUL meu!
Asa... si alerg eu cu jumatatile alea mici de mana sa ajung cat mai in fatza, jumatatea mai mare se misca mai incet, era chiar inainte de operatie, nu se simtea prea bine. Eu am inceput sa dansez, oooh, cate amintiri legate de Holograf si Compact am eu... Ma uit in jur, cativa pusti, fumand placid, eu dansand langa, fetele mele stramband din nas, pe una o dureau picioarele celeilalte ii era foame, jumatatea cea mare... mult mai in spate chinuit de durere. Apai eu daca nu vad bucurie pe toate fetzele nu pot sa ascult muzica. Nu glumesc, si acasa, daca aud comentarii la adresa muzicii pe care o ascult, o opresc, nu pot sa ma bucur daca vad fetze morocanoase. Si cum din 10 in 10 secunde ma intreba cineva: "mai stam?", am hotarat ca e cazul sa plecam. In masina, Cornel, care acum, ca statea jos, se simtea mai bine, a zis sa mai stam putin cu geamul deschis ca se aude muzica destul de bine, sa mai ascultam. Si ascultam, dar eu voiam sa fiu acolo, in fata, sa aud muzica aia la maxim. Si au dat navala puzderie de amintiri din vremurile cand faceam ce vroiam, cand vroiam si mai ales mi-am amintit cand am zis eu "asta da libertate, frate!", amintire la care ma raportez eu de cate ori vine vorba de libertate mea ... Si stateam eu in masina si ascultam muzica care-mi place, desi daca tot stateam puteam sa stau acolo in primul rand si mi-am zis de asta data: unde e libertatea mea, frate? Si-am deschis portiera si am alergat spre scena aia in aer liber si mi-am facut loc de-am ajuns in fata de tot si am cantat cat am putut eu de tare, ce daca n-am voce, si am dansat. Dar parca tot mai lipsea ceva, nu puteam sa nu ma gandesc la Cornel care nu se simtea bine si la cele doua jumatati mititele care probabil intrebau din 5 in 5 secunde: da' noi cand plecam? Si m-am intors la masina, si-am plecat si mi-am promis ca intamplarea asta am s-o povestesc aici pe blog si pe asta si pe aia in care am zis eu: 'asta da libertate, frate!', cea la care ma gandesc eu de cate ori vine vorba de libertatea mea. Si a trecut atata vreme si eu n-am scris, desi intamplarile astea mi s-au cuibarit in cap ca o ciocanitoare care-si face zilnic datoria: "cioc, cioc, vezi ca ai niste intamplari de povestit".
Si nu le-am povestit pentru ca stiu sigur ca ar putea fi judecate gresit. Eu nu pot sa spun decat: nu le judecati deloc! Nici macar eu nu le pot judeca "drept".

2 comentarii:

  1. Departe de mine dorinta e a te judeca.Cred ca indiferent cate jumatati intra in viata noastra sunt momente in care avem nevoie de putina libertate, mai mult decat de aer.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu tot timpul "jumatatile "noastre au rabdare cu noi:).Si mie mi se intampla destul de des sa renunt la lucruri importante mie, pentru "bucatelele" mele...
    Macar de eram acolo,cu tine,am fi cantat si dansat impreuna lasand amintirile sa ne invadezaritmul...:))

    RăspundețiȘtergere