Ieri am fost intr-un fel de expeditie. Am vrut sa vad in ce stadiu mai sunt nucile mele din pod, puse la uscat pentru iarna, dar Pufoasa s-a tinut scai de mine, vreau si eu sa vad cum e in pod, vreau si eu. Bine, cauta-ti incaltaminte adecvata si hai. Intrarea in podul casei e cam anevoioasa, eu rar ma incumet, dar fie vorba intre noi si lenea e mare...
Dupa ce am tras-o si pe Pufi dupa mine, a facut cativa pasi si a zis: "hm, pana acum e bine, n-am dat de niciun animal." Da' ce animal te asteptai tu sa gasesti in pod? "Eh, nu stiu, nu e niciun paianjen, niciun soricel." Ah, despre animalul paianjen era vorba, am inteles...
Daca tot ne-am obosit sa urcam in pod am zis sa deschidem si cutiile mari pline cu carti, poate om gasi cartea de franceza pe care o cauta tati de vreo doua saptamani, pentru Maria. Ea trebuie sa o ia de la zero cu je suis, tu es, fiind singura din clasa ei care a facut germana in generala, restul lumii facand franceza. Se subintelege, nu-i asa, ca trebuie sa pape franceza cu polonicul pana i-o prinde din urma pe colegii ei cu patru ani de franceza la activ.
Cartea de franceza pentru incepatori, care sigur exista pe aici prin casa, nu s-a vrut gasita nici in cutiile din pod, asa ca am avut o dubla dezamagire. Eu, ca n-am gasit cartea, Ioana ca nu a gasit nimic interesant ascuns prin pod. "Prin desenele animate si prin filme, toate podurile sunt pline cu lucruri interesante, cufere cu tot felul de chestii, chiar comori." Da, asta e, comoara din podul nostru, daca o fi vreuna, nu se vrea gasita asa cu una cu doua.
Acuma daca tot am urcat pana in pod, de ce nu ne-am sui si pe acoperis? Iesirea din pod pe acoperis e mai putin riscanta decat urcatul pe scara in pod, pe bune! Am urcat eu prima, am ajutat-o si pe Ioana si dupa ce am admirat imprejurimile, sau mai bine zis, am studiat imprejurimile, ne-am asezat in fund, intr-un loc unde acoperisul are o portiune orizontala, si ne-am pus pe depanat amintiri, adica eu, ca Ioana, de unde amintiri cu acoperisul?
Dupa ce m-am maritat si m-am mutat in casa asta, o gramada de ani de atunci, imi lipseau mie multe lucruri, printre care si curtea parinteasca in care vara, cand nu aveam alta treaba, intindeam o patura la soare si faceam plaja, chit ca se lipea soarele de mine cum se lipeste apa de gasca. Aci nu prea am unde sa fac plaja, curte mica, umbra multa, deci nu! Asa ca ce-mi trece mie prin cap, de ce n-as face eu plaja pe acoperis asa cum faceam la Brasov, pe camin? (Oare or mai fi facand studentii plaja pe camin si acum? Probabil ca nu, se duc la aqua park). Asa ca intr-o dimineata mi-am luat paturica si o carte si m-am tolanit la soare pe acoperis, fix pe zona aia orizontala ce parea a fi conceputa anume pentru mine. Nu stiu cat am stat, cert e ca aerul devenise cam de nerespirat, se incinsese tabla si eu nu ma bronzam, ma coceam la abur. Am indurat eu cat am indurat, in cele din urma mi-am strans catrafusele si-am dat sa plec, dar si plecatul devenise o adevarata aventura. Se incinsese atat de tare tabla ca-mi ardea talpile si eu am coborat mai mult in pasi de dans, cand pe un picior cand pe celalalt. Si uite asa mi-a trecut mie pofta de a face plaja pe casa, si nici chef de a mai urca pe acoperis n-am mai avut, pana in anul in care jumatatea mea a decis ca trebuie vopsita tabla. Eu, fata harnica, m-am oferit sa-l ajut. Lumea nu prea credea ca as fi in stare sa stau cocotata pe acoperis cu pensula in mana, dar m-am ambitionat sa le arat eu cu cine au de a face. Numai ca, nu stiu de ce mi se tot facea rau. Si dupa ce am terminat noi doi de grunduit tabla, jumatatea mea a decretat ca eu trebuie sa stau jos ca se ocupa el de restul. Eu am fost dezamagita, adica ce naibii, nu sunt si eu in stare sa dau cu bidineaua pe un amarat de acoperis? Si cu raul asta pe capul meu ce-o fi, ca de inaltime n-am avut niciodata rau? Ei, pana la urma s-a dezlegat si acest mister, raul nu venea de la mine, venea de la Firicica, da, aveti dreptate, nu se nascuse inca, era la purtator, aveam s-o aflu si eu curand.
Si dupa ce am depanat aceste frumoase amintiri ne-am dat jos de pe acoperis, am ajuns iar in pod unde pe Ioana a lovit-o ideea geniala de a ascunde pe undeva o capsula a timpului. O cutiuta cu un mesaj si cateva obiecte, ceva special pentru nepotii sau stranepotii ei, sau cine-o cotrobai peste 100 de ani prin podul nostru dupa ceva lucruri interesante. Bine, zis si facut, ea a coborat sa confectioneze acea capsula a timpului, eu am ascuns-o. Ea nu stie unde e ascunsa, eu nu stiu ce-i inauntru. Destul de corect, nu?
