15 noiembrie 2016

Cea mai cea

Ei, hai,  puteți să râdeți de mine, vă dau voie. Și  dacă îmi ziceți să iau o scară și să  mă  sui să  văd  dacă  am toate țiglele pe casă, tot nu mă supăr, stiu că o merit, că prea am inceput să vorbesc cu pisica de parcă m-ar intelege. Aseară ii ziceam: nu-i așa  că dacă ai fi putut,  mi-ai fi adus și mie telecomanda aia?
Bineînțeles,  nu am primit niciun răspuns. Și nici telecomanda. 


După ce ieri ne-am chinuit degeaba să  îi punem o zgardă la gât, azi am schimbat tactica.  Am așteptat-o să  adoarmă,  am luat-o cu binișorul și aproape că  nici nu a simțit  când i-am încheiat zgarda la gât.  N-a mai facut scandal,  ba spre surprinderea mea, așa  adormită  cum era,  s-a cățărat pe mine și și-a cuibărit capul intre gâtul si umărul meu.
- Oooo,  ce drăguță  ești! Esti cea mai drăguță pisică pe care am avut-o eu vreodată. 



Și  nici n-am mințit.
Nu am mai avut niciodată o pisică până acum.  Deci este ea cea mai drăguță pisică pe care am avut-o eu vreodata? Este! ☺

13 noiembrie 2016

Ca viaţa

Vineri dimineaţa când îi aşezam copilului fularul cel nou la gât, oarecum tragând de timp ca să admir mai bine ce făcusem (copil + eşarfă tricotată, na :)),  văd un fir tras. La eşarfă, nu la copil. Fac imediat stânga-mprejur ca să... nu ştiu ce, că oricum nu aveam timp de nimic, copilul era şi îmbrăcat şi încălţat şi în întârziere. A mai avut timp însă să se admire un pic în oglindă şi să zică: "ooh, de când îmi doresc eu o eşarfă ca asta... E perfectă!" Eu n-am de lucru şi o contrazic, nu e perfectă, uite, are un fir tras, ar trebui să caut ceva repede ca să o repar. Răspunsul a fost: "Pff, auzi, are un fir tras... Aşa e şi viaţa, las-o aşa că e perfectă!
Pe mine m-a umflat râsul. Bineînţeles că aşa e şi viaţa, hai fugi la şcoală! :))


10 noiembrie 2016

Examene la dublu exemplar

Încă de anul trecut cam pe la vremea  asta a început lumea să mă compătimească. Ba chiar și mie mi-era milă de mine când mă gândeam că urmează un an școlar și cu bac și cu capacitate și bașca cu admitere la facultate. Mă lua cu rău de la stomac, serios. Mai ales că sunt mama aia care, dacă are copilul o teză de care îi e cam frică, ea visează noaptea că stă în bancă cu copilul, știe să rezolve subiectele, ar putea să îi șoptescă, numai că și-a băgat dracul coada, cerința zice că rezolvarea trebuie să fie în franceză, sau în engleză și mama, cu limbile astea... nu prea.  Deci anul trecut nu știam pe unde o să scot eu cămașa, ca să mă exprim așa.

Numai că am rezolvat problema și nu exagerez deloc când zic asta. De fapt nu am rezolvat-o eu, copilu' mic mi-a servit rezolvarea în cel mai simplu mod cu putință.

Eram prin vară la o terasă cu o familie, tovarășă de suferință, adică tot cu bac și capacitate și admitere, tot tacâmul. Și aruncă tatăl respectiv următoarea întrebare: "Ia ziceți, la care ar trebui să ne facem mai multe griji pentru examenele de la anul, la astea mici, sau la aleea mari?" Eu n-am apucat să deschid gura, că Ioana mea a și răspuns: "La niciunele, că dacă voi sunteți stresați ne transmiteți și nouă".
Ei, da, corect răspuns, că orice îngrijorare din familie se rasfrânge și asupra copiilor, oricât de grijulii ar fi părinții. Și din momentul ăla mi-am impus să iau lucrurile mai în ușor. Treaba mea nu e să mă îngrijorez, că nu rezolv nimic. Treaba mea e să le ușurez lor viața, să le ajut să treacă peste efort și emoții, să le arăt că sunt lângă ele și le înțeleg când îmi spun că sunt obosite, că e mult, și pe alocuri greu de învățat, să am grijă să aibă mâncărică bună, căldurică, să le ajut la teme unde mă pricep, și să le oblig să mai ia și pauze din când în când, dacă văd că din proprie inițiativă nu ao fac.

Și de unde anul trecut credeam că o să urmeze un an școlar îngrozitor, constat că am găsit și părți bune de care nu prea am avut parte în trecut. Anul acesta, după mulți ani, învață amândouă de dimineață. Anii trecuți, una dimineață, cealaltă după-amiaza, abia  apucau să se vadă puțin seara când una era sătulă de făcut teme, cealaltă obosită și înfometată după atâtea ore de școală, nu reușeau să facă mare lucru împreună.
Acum e mai mare dragul să le văd mâncând la prânz împreună, să le aud cântand în camera lor, sau să le văd, pe scară, la taifas, așa ca fetele... 



Concluzia care sare singură în față e că dracul nu e niciodată chiar așa de negru :), și ne-am face nouă un bine dacă ne-am concentra mai mult să găsim și partea aia gri înspre alb, care sigur e pe undeva, chiar dacă nu sare în ochi de la prima vedere. Părerea mea.





09 noiembrie 2016

Pot, pot, pot?

Alergicii la pisici ar face bine să-și gasească altceva de citit, pentru că da, incredibil, m-am transformat în ce nu credeam să mă transform vreodată: o postacă de pisici :))

Nu stiu cum s-a intamplat, adică stiu... Ați auzit de picătura chinezească? La noi a funcționat nu cu apă ci cu alintături de genul: "mami, vreau și eu o pisică, pot, pot, pot?" Și cu alergat după pisici pe stradă, indiferent dacă aveau zgardă sau nu (adică alea cu zgardă, știe tot omul, nu sunt de capul lor, au și ele un stăpân) împreună cu același refren "mami, pot să o iau acasă, pot, pot, pot?" Și băgat în casă, cu forța, pisica vecinilor și strigat victorios "avem pisicăăă", de era să facă vecina infarct când a auzit prin geamul deschis cum copilul meu se făcea stăpân peste pisica ei. Mi-am dat seama de asta după felul în care a început să-și strige disperată animalul și după cum o liniștea fiu-su: "lasă domne că nu-ți fură nimeni pisica". Băiat deștept. Cum aș fi putut să păstrez pisica la mine, s-o pun în lanțuri?
În fine... treaba asta a durat cațiva ani, până când am auzit copilul spunând: "abia astept să mă fac mare, să plec de acasă si să pot să îmi iau  o pisică" Ei, asta a fost picătura (nechinezească) care a umplut paharul. Adică ce hal de părinți mai suntem și noi, de ce să trebuiască să plece copilul de acasă ca sa aibă un pisoi? Și de atunci am început să caut o pisicuță pentru "pisicile" mele.

Am aflat de niste pisoi abandonați în curtea unui bloc, avea cineva grijă de ei, dar fiind mai mulți, era greu. Fetele s-au prezentat, au vazut pisoii, l-au ales pe cel mai ochios, au primit sfaturi și niste pliculețe de hrană de la doamna care avea grijă de ei, merinde pentru drum cum ar veni,  si s-au dus direct la veterinar. Acolo au aflat ca este o EA și acasa au adus-o gata deparazitată. Era o sfrijită, numai ochii erau de ea, eu, recunosc, n-am fost foarte impresionată, un pic parcă m-a și speriat. Aaașaaa ochi mari la o piticanie de pisică...




Între timp domnia sa a mai crescut, ochii nu mai par atâât de mari, nu mai arată ca și când ar fi într-o continuă mirare, deci nimic de speriat :)
S-a lungit, blana s-a mătăsit (înțelegeți ce vreau să zic), a devenit expertă în cățărat pe pervaz de unde studiază minute în șir strada, sau curțile vecine, după caz...




Cel mai mult timp și-l petrece cu mine, eu fiind și cea mai prezentă prin casă. E și jucăușă și leneșă și tandră și somnoroasă, adică ce să mai, se asortează perfect cu familia noastră.
De dormit, are locurile ei favorite, evident la căldurică, pe vreun calorifer, pe vreun șal pufos în devenire, pe vreun picior sau burtică de om, în general oriunde e cald. Păi ce, eu n-aș face la fel?




Ne înțelegem de minune și cred că avem și aceleași preferințe muzicale. Când tricotez (noul meu hobby) eu ascult jazz. Pentru ea e semnalul că e vremea de relaxare, vine și începe să toarcă lânga mine, eventual lipită de mine. Uneori pune și o labuță pe mine, parcă ar spune, ești a mea, nu pleci nicăieri.




Chestia aia gri de lângă și de sub pisică , io sunt :))


Si dungata tot io sunt :)

Cam asta ar fi povestea pisicească de la noi din casă. Probabil că o să mai revin cu noutăți pe măsură ce-or apărea, până atunci zic să ne vedem frumos de viața  și să acceptăm schimbările.
Seară plăcută!

08 noiembrie 2016

Multumesc frumos!

N-am mai scris de mult și cu cât trece mai mult între două scrieri cu atât mai greu îmi vine să mă aștern la povestit.
Luna septembrie și o parte din octombrie mi-au fost urâte. De-aia nici n-aș fi vrut să scriu despre ele. Dar s-au întamplat și lucruri frumoase peste care nu vreau să sar. Am fost cam bolnavă și nu mi-a ars de nimic. Am fost pe la medici, analize, alea-alea, tratamente... Tratamente care fac bine pe o parte, cu efecte adverse pe de altă parte, că na, nimic nu e perfect. Un efect advers... insomnia. Mă trezeam noaptea pe la 2 sau 3 și la revedere, până dimineața nu mai "impuscam" niciun minut de somn.

Dar nu despre nopțile mele insomniace voiam să povestesc, ci numai despre una mai aparte. În noaptea cu pricina, ca și în celelalte nopți lipsite de somn, am citit și am tot citit până cand acțiunea cărții a devenit prea complicată, a început războiul, personajele s-au înmulțit vertiginos, eu eram obosită, nu mai știam cine cu cine se bate, și mai ales de ce (bine, nici acum nu știu, adică știu dar nu înțeleg, era vorba de primul razboi mondial), trebuia să dau pagini înapoi să recitesc, așa că am decis că trebuie să fac altceva mai lejer.

Hai să intru pe net să citesc știrile. Greșit! Știrile sunt pentru cei ce vor să se trezească nu pentru cei care se chinuie să adoarmă.

Hai să-mi verific mail-urile atunci. Constat că-mi venise pe mail rezultatul unei analize pe care o facusem cu cateva zile înainte. Asta mi-a dat palpitații. Regretam că văzusem că a sosit, știam că dacă citesc de rău s-ar fi dus naibii somnul meu, care oricum era compromis, dar măcar erau 0,0001% șanse să treacă Ene și pe la genele mele. Mi-am luat totuși inima în dinți și-l deschid. Hopaaaa, rezultatul era intr-un atasament care, bineînțeles, trebuia și el deschis. Ei, las' că mai e și mâne o zi.

Ia să vedem ce alte mailuri am mai primit. O mulțime! Unul mi-a atras atenția pentru că nu recunoșteam expeditorul. Îl deschid și îl citesc. Îl mai citesc o dată. Și încă o dată, pentru că nu-mi venea a crede. Cineva, o persoană pe care nu o cunosc și nu mă cunoaște decât atât cât mă poate cunoaște cineva citindu-mi blogul, voia să-mi dăruiască ceva ce știa de aici că eu îmi doresc mult, și mă întreba dacă accept. Zic, uite că se mai întâmplă și lucruri d-astea faine. Normaaaal că accept!

Eu am învățat destul de târziu că  ce e dăruit cu drag, cu drag trebuie primit. Fără ''dar nu trebuia" , "ai cheltuit atâta.." Dacă întorci din drum un dar te privezi și pe tine de o bucurie dar și pe acela care a pus ganduri bune și energie pozitivă în gestul său. Așa că...

Priviți cum mi-a venit mie "cafeaua" la pat cât am fost în covalescență. 


(Bine, cafea n-am prea prestat că și așa nu aveam somn, dar mâncăruri bune n-am refuzat. Șă trăiască jumătatea mea mai mare și jumătățile mai mici, că nu știu ce mă făceam fără ele)

Și să trăiască și cine s-a gândit să-mi facă o bucurie într-un moment în care CHIAR era nevoie! 
Mulțumesc frumos!

23 septembrie 2016

Avem pisoic

Ei bine,  prin vot democratic s-a decis: adoptăm o pisicuță! A fost si o abținere, dar prin metode specifice stiute de partea feminină a familiei,  majoritară de altfel,  votul  s-a transformat in "biiine, puteti să vă luați pisică,  dar cu anumite condiții"... Sigur, orice, nouă nu ne e greu să respectăm condiții.

1. Pisoicu stă afară.
Normaaaal! ! 






2. De dormit doarme intr-o cutie,  pe hol,  până amenajăm altceva.
Da, sigur! 



3.  Interzis la birou, la calculator.
(Adevarul e ca nu e sanatos sa stai cu ochii în calculator la așa o vârstă fragedă) Deci,  nicio problemă! 






Așa arată Charlie acum,  după ce s-a mai împiciorogat, ca să  zic așa (o exista cuvântul ăsta?  L-am auzit în copilărie pe la țara mea,  tre' să caut pe Google)   ☺



După  cum se vede,  noi suntem niște fete de cuvânt,  respectăm cu strictețe conditiile,  martore ne sunt pozele de mai sus,  da,  să ne punem fundă roșie zic,  să nu ne deoache lumea. 
Miau! Mi-au la revedere de la voi! :)

P. S Corect este să mentionez că si persoana care s-a abtinut de la vot, persoană importantă,  nu spui cine,  este acum la fel de căzută in cap după pisoic.  Si ca sa citez,  "m-ati lucrat voi pe la spate cu pisica asta,  dar nu imi pare rău"  Răspuns : Lasă tati,  n-o lua chiar așa, consideră și tu că ți s-a făcut un bine cu forța ☺☺☺





21 septembrie 2016

Gradina de oras - 2016

E cam mult sa spun ca anul acesta am avut o gradina de oras. Pentru ca in primavara curtea mea era un mare santier, nu am avut cum sa ma ocup de gradinarit, practic nici nu prea aveam unde, decat pe triunghiuletul (infim) din spatele casei unde anii trecuti am mai plantat una-alta.
Pe patratelul din fata casei, exclus, pe motiv de gramada mare de pamant rezultata din sapaturi pentru schimbat canalizare. Numai ca la o margine a gramezii, fix sub banca mutata temporar de la locul ei, a iesit singura, neplantata-nechemata, o plantuta de rosioara. Eu am udat-o, i-am pus si ceva compost la radacina, si zat de cafea si coji de oua pisate si mai ales, cand a fost sa dam banca la locul ei, am avut grija sa o ridicam astfel incat sa nu deranjam rosioara. Si ea cum m-a rasplatit? Iaca-șa, cu niste rosii gustoase si parfumate. Din poza lipsesc doua rosii frumusele care au ajuns in burtici multumite ca au gustat rosii adevarate.  Cand le-am asezat cu mare mandrie pe masa am anuntat familionul ca avem rosii care s-au  plantat singure, asa... din dragoste pentru noi.


Tot din dragoste pentru noi, ca altfel nu-mi explic (bine, e posibil sa fi aruncat eu fara intentie ceva seminte pe acolo :)) a iesit si acest dovleac. Are o imensitate de lujer, cu palalai de frunze care ar fi ocupat toata gradinita daca nu le-as mai fi retezat eu din elan, a avut multe flori, multi dovlecei care promiteau a deveni mari si frumosi, dar doar cel din imagine si-a tinut promisiunea. E foarte frumos insa pentru pisicul nou intrat in familie, pleaca el in inspectie asa, se ascunde pe sub frunze, ne urmareste ca un animal de prada, se taraste pe burta sa nu-l vedem si apoi... ne ataca.
(Ah, da, avem pisic. O sa povestesc si despre el mai incolo...)

Langa dovlecel se mai vad niste rosioare cherry pe care le-am plantat, cinci bucati, n-au mai iesit ele asa din dragoste, sau poate, daca ne gandim ca rasadurile mi-au fost daruite de o buna prietena... :) 




Pe langa gard, ca sa pastram traditia impusa de copilu' mic am sadit cele trei fire de castraveti. In anii trecuti de la trei fire aveam castraveti mai multi decat puteam manca, anul acesta insa doar un lujer a ramas pe baricade, celorlalti doi nu stiu ce nu le-a convenit. Si nici acela singur nu s-a simtit prea bine, ne-a amagit cu zeci de flori si castraveciori mititei, dar la maturitate au ajuns doar cativa. Sa mai zic cat de savurati au fost?


Cum spuneam, gradinita mea e departe de a fi fost ingrijita cum trebuie, nici conditiile n-au permis-o, dar ma bucur ca am reusit si anul acesta sa gustam o rosioara nestropita, netratata cu nimic, un castravecior, acolo doua fire de ceapa verde, un busuioc, o frunza de izma pentru ceai sau limonada, un leustean si-un patrunjel, chestii din astea marunte care te bucura ca le ai la indemana. 

Daca om fi sanatosi, la anul poate o sa facem mai mult si mai bine, sau poate ne reprofilam si plantam trandafiri, desi, ciudata cum ma stiu, o sa aleg castravetii care umplu gardul de verde si copilu' mic de bucurie, in defavoarea trandafirilor :)

(P.S. Avem si trandafiri, dar la gradina din fata, mai la strada:))

Hai, toamna frumoasa sa avem, pe gustul si dorinta fiecaruia! 
Va imbratisez!

01 august 2016

Un Vasile, doi Vasile

Ieri am fost la un botez. În familie. M-am bucurat să întâlnesc rude pe care nu le-am mai văzut de mult. Și la fel de tare m-a bucurat copilu' mic care a dorit neapărat să participe, deși aș fi băgat mâna în foc că nu agreează asemenea sindrofii. 

I-a placut și ei foarte mult, s-a simțit foarte bine, mai ales că a uimit pe toata lumea cu apariția ei. Multe rude se asteptau să o vadă la fel, sau aproximativ la fel ca acum niște ani, când  era un bebel cu ochii mari și obrăjori rotunjori. Numai că timpul nu stă în loc pentru nimeni, nu-i așa? :)


(ca să nu fiu acuzată că mă laud, nu vă mai zic că eu am făcut tutu-ul și colierul  :))

Și cum stăteam noi aseară la restaurant, când am prins un moment mai fără muzică, zic să facem o recapitulare a lucrurilor pe care le mai  avea copilul de pus în valiza cu care a plecat azi în tabară. Așa mai în glumă mai în serios întreb:

- Floricică, îl iei și pe Vasile în valiză? (Ursul plușos.)
- Ei, cum ar fi? Nu iau niciun Vasile.
- Bine, atunci o să dorm eu cu el, ca să nu plângă.
- Știi ceva!?... Ai și tu un Vasile al tau (și se uită către tati), lasă-mă-n pace...




Morala cum ar veni: "când ai un Vasile al tău, nu te uita la Vasilii altora!"
Bravo, copile! :))

28 iulie 2016

Vrăjitoare uneori

Mă întreabă lumea de ce nu scriu mai des. Pentru că eu nu scriu, eu povestesc. Și când povestești trebuie să-ți și asumi ce povestești. Iar eu... nu prea.

Stăteam într-o seară într-un umbrar la o pensiune, aruncam cinci zaruri într-un joc de Yams. Lumina slabă de la cele doua becușoare se reflecta în bijuteriile mele. Și atunci întreabă Firicica:
- Tu ce ti-ai pus toate inelele alea? Parcă ai fi o vrăjitoare...

- Îmmm, știi că ai dreptate? Dar mie îmi place așa... vrăjitoare. Cel puțin azi.


Pe drumul de întoarcere acasă citeam în mașină și din cand în când îmi priveam ciudata asociere de bijuterii. Nu le scosesem încă, eram în concediu și în concediu îmi dau voie să fac ce vreau eu. 

Chiar dacă știu că cele trei bijuterii se potrivesc ca nuca în perete, le-am purtat împreună pentru că toate îmi sunt dragi, fiecare înseamnă ceva pentru mine.

Să vedem:
* Verigheta.
Verigheta e verighetă, e specială pentru orișicine. Îmi amintesc cât am căutat noi verighete gata făcute în magazinele de bijuterii.  Vinovata eu, că aveam degetele prea subțiri. Căci "verighete pentru copii nu s-au inventat", ne-a informat o vânzătoare. Bine atunci, le facem pe comandă, că tot am eu un ghiul bărbătesc cu care nu știu ce să fac.

Povestea ghiulului începe într-o zi ploiasă și tristă în care eu, mândră absolventă de facultate, după ce am căutat fără succes de lucru în zona mea, m-am vazut nevoită să depun dosar de șomaj. Și parcă nu era de ajuns tristețea situației în sine, a trebuit să mai și plouă, ploaie mocănească, iar la șomaj, un burtos arogant ne-a aliniat pe toți afară în ploie, să așteptăm cuminți să ne vină rândul, să nu care cumva să aglomerăm holurile clădirii. Din cauza ploii, a situației, a ghiorțanului care ne vorbea de sus și la propriu și la figurat, cocoțat pe scările de la intrarea în clădire, ferit de ploaie, el, murați noi, am stat tot timpul cu lacrimile în colțul ochilor, mă usturau ochii de la efortul de a le ascunde. După ce am terminat, mi-am dat voie să plâng pe stradă. Și așa plouă, cine să mai observe? La un moment dat șirul gândurilor mi se întrerupe de o constatare: "Uite un ghiul! Sigur e o tinichea." Și merg mai departe. După câțiva pași însă mă întorc, ridic "tinicheaua". O sucesc pe toate părțile și îmi dau seama că nu e chiar tinichea. La bijutier aflu că e aur de 18 carate și e și  destul de greuț.
M-am bucurat foarte tare, nu știam ce am să fac cu el, dar l-am perceput ca pe un semn că, uite, soarele iese din nori...

* Inelul de argint are și el o poveste.
Când eram mică o mătușă pe care o iubeam ca pe o a doua mea mamă, (valabilă și viceversa) m-a dus la un bâlci unde mi-a făcut toate poftele. Vezi înghețată, cocoșei din zahăr ars, mingi cu elastic, coțomedii, și bucuria cea mare, mi-a cumpărat un inel. Primul meu inel. De tinichea, bineînțeles. Am ajuns acasă și le-am arătat, mândră, alor mei, inelul de tinichea. Nici una, nici două, tata pune mâna pe inel și-l aruncă în soba în care ardea deja focul. Avea el principiile lui, că bijuterii, machiaje, bretoane în ochi, țigări... doar la un anumit gen de femei întâlnești. Eu abia aveam câțiva anișori, dar trebuia făcută educație din fragedă pruncie, nu care cumva... Mda, așa era tata Moromete al meu, că v-am zis, uneori îl bănuiesc pe Marin Preda că a stat pitit undeva peste drum de casa noastră cât a scris Moromeții... doar așa ca să se inspire. Abia acum îmi dau seama că m-a marcat profund acest gest, dacă l-am ținut minte atâta amar de vreme. 

După întâmplarea asta nici n-am mai îndraznit să îmi mai iau alt inel, nu voiam să se repete figura. Numai că atunci când am ajuns la liceu, fratele meu mi-a dat un inel de argint, asemanator cu o verighetă cu niste încrustații pe exterior. Am iubit inelul ăla din două motiv: unu, că venea de la fratele meu care era zeul zeilor pentru mine si doi, îl purtam în clandestinitate cum ar veni, deci era mult mai interesant. Îl purtam pe ascuns, de cand ieșeam pe ușa casei pănă ajungeam la liceu, la liceu îl scoteam și îl băgam în buzunar pentru că nu aveam voie, era un profesor afurisit la ușă care ne ducea la cancelarie pentru cele mai stupide motive, apoi când se suna de ieșire iar puneam inelul pe deget pâna ajungeam acasă. Nu știu cât a durat treaba asta, știu că într-o zi am ajuns cu el acasă dar a doua zi nu l-am mai găsit, parcă a intrat în pământ. L-am căutat zile în șir, nu îmi dau seama unde s-ar fi putut ascunde. 

Ei, și m-am făcut și eu mare, relativ, că verigheta tot pe măsura pentru copii căutam, și am putut să îmi cumpăr ce inel voia mușchiul meu, numai că inel ca cel pe care mi l-a dat frate-meu nu mai exista pre lumea asta. Până într-o zi, când, mergând la un magazin să cumpăr niste mărțișoare din argint am dat peste o mamă cu un băiat de vreo 15 ani care căuta un anumit gen de inel. Pentru băiat. Vânzătoarea le-a arătat singurul exemplar care se încadra în cerințele celor doi, un ineluș/verighetă. Le-a plăcut amândurora numai că nu se potrivea pe degetul băiatului, era nevoie de un deget de copilaș. Și ghici ce? :)

* Inelul de plastic
Eu nu cred că există fată/femeie care să nu adore să umble prin cutiile cu bijuterii ale lor sau ale altora. Eu cel puțin așa am fost de când mă știu. Mergeam în vizită la mătușa mea dragă și scoteam tot din sertarul ei cu bijuterii, le studiam pe toate, apoi le așezam la loc. Eram un copil foarte ordonat (dar numai în cazul ăsta :))
Și obiceiul ăsta îl am și când merg pe la prietene sau rude apropiate, cred că s-a obișnuit lumea cu mine.

Într-o zi eram în vizită la nepoata mea preferată, și bineînțeles mă relaxam admirându-i bijuteriile, când mi-a atras atenția inelușul transparent cu pietricică. Mi l-am pus pe deget și nepoata mea a zis instantaneu: dacă îți place, ți-l dau ție.  Am mulțumit deși nu știam dacă se face să iei bijuteria cuiva, dar mi-am zis că o să-l păstrez ca pe o dovadă de iubire. Și îl și port, deși el este în sine un inel de copil, și este destul de greu de integrat printre alte bijuuri.

Cam asta e... Uite de-aia mă dau eu de vrăjitoare câteodată. Că am nevoie de lucrușoarele mele dragi, chiar dacă par a nu se asorta, dar asta nu contează, important e să-mi aducă aminte că soarele iese întotdeauna din nori și că gesturile mici de dragoste atârnă uneori cât adevărate comori.  

26 iulie 2016

Iulie ăsta de început

Încerc să-mi amintesc cum a început luna iulie. A lu' 2016...
Dacă îmi amintesc bine eram încă sub impresia (plăcută) de vacanță la greci și, în același timp, încercam o uimire nedisimulată de după Brexit: "Bă, mă lași? Ăștia chiar au votat ieșirea?" Ca să fiu sinceră, încă mai persistă cele două mirări...

Dacă e să amintesc lucrușoare mai mărunte petrecute pe tărâmul handMADEina, îmi vine în minte tutu-ul pe care l-am făcut cu mânuțele mele pentru Firicica.(Mda, mă știți, mă laud singură :))



Am căutat prin magazine ceva subțire, vaporos, pentru un majorat, nu al Mariei că mai avem până acolo, dar surpiză, e greu tare cu hainele astea. Tone de haine mi-au trecut prin mână sau doar prin fața ochilor, căutând ceva mai de ocazie, pentru mine si pentru fete dar cam fără succes. Cel mai tare m-au dezamăgit materialele. Doaaamne ferește ce de plasticărenii mai scot oamenii ăștia pe bandă rulantă!

Când mi-a arătat copilu' un tutu atârnat pe umeraș am zis "Da". Când am întors eticheta 
am zis "Nu! P-ăsta ți-l face mami și ne rămâne și de-o prăjitură. Ba nu, de-un tort!" Și cam așa a și fost.

Eheheeeei, fiindcă veni vorba de tort... Ia priviți mândrețe de tort. Dar nu, nu e cel "rămas" de la tutu...


Nu l-am cumpărat, nici nu l-am făcut eu, nici n-aș fi în stare de așa operă de artă. L-a meșterit, special pentru mine o prietenă de-a mea. O să vă spun un mic secret: mi s-au umezit ochii când mi-a zis că e plăcerea ei să îmi facă un tort pentru că sunt prietena ei și pentru că merit. Ei, eu la faze de-astea cam rămân fără cuvinte... (Si mai nou mi-am impus să scot din vocabular acel "nu trebuia". Cine sunt eu să știu ce trebuia și ce nu? Nu?)

Tot la începutul lui iulie ăsta, demn de memorat a fost un drum până păstrăvăria Brătioara, în județul Argeș. Adică nu drumul, pentru că drumul a fost anost și plictisitor. Patru ore până la păstrăvărie au fost parcă mai plictisitoare și mai obositoare decât 12 ore până la mare. Dar păstrăvăria este foarte frumos amenajată, are o curte mare, cu de toate:

* bazine pentru păstrăvi bineînțeles.


Am văzut și turiști care pescuiau, sportiv, după cum zice si pancarta, dar nu prea știu ce făceau cu păstrăvii cei mari pe care i-am văzut prin găleți.
Mi-a fost jenă să întreb, recunosc.



* păuni și păunițe


Acum am înțeles și eu ce chin e pe bietul mascul să atragă atenția păuniței.


Mai impresionat părea a fi iepurașul decât păunița. Ea și-a văzut de ciugulit cu capul în pământ fără să-i acorde măcar o privire. Uite d-aia n-am pozat-o nici eu, ce atâtea aere de divă? :)


* ponei


* miriapode pe scoarța copacilor.


* băncuțe, leagăne, și hamace



* familie cu copiii jucăuși
Ah, nu , stai, asta ți-i aduci de-acasă.



* terasă unde se poate mânca păstrăv, bineînțeles.

Mâncarea a fost bună, nu foarte variată dar până la urmă la păstrăvărie te duci pentru păstrăv.
Dar cum noi avem un neiubitor de pește a trebuit să comandăm și altceva. Variantele au fost puține dar bune. Desertul ... așa si-așa. Păstrăvul minunat!


No, amu ce să zic? Asta a fo prima jumate a lu' iulie ăsta. Ceva ieșiri au mai fost, dar le lăsăm pe al'dată, că tot vorbind de păstrăvi mi-o venit apă în gură. Mă duc să sparg o conservă. (Mă pregătesc de Ardeal, se vede, da?)

Vacanță conspectată

Nu-mi place să scriu despre concediu la modul trecut,  dar parcă nici n-aș trece peste subiect... 

Concediul a început mai devreme și cu ceva emoții. Am crezut că școala copiilor se termină la fel ca și anul trecut și prin primăvară am făcut rezervare pentru o săptămână în Grecia. Nu oricare săptămână ci fix ultima săptămână de școală. Nasol.

Când ne-am dat seama că am greșit cu o săptămână, a mai stresată am fost eu, știam că trebuie să vorbesc cu doamnele diriginte, să învoiesc copiii, să fac eventual rost de scutiri, bleah! De fapt stresul mi-l dădea o întâmplare din anii trecuți, când una din multele doamne diriginte ale copilului mare,  că avu multe,  una pentru fiecare an școlar, mi-a transmis că e musai să o sun fiindcă onor fiică-mea are o absență mai mult decât prevede legea.  Degeaba i-am zis eu că de fiecare dată când a lipsit știu ce a făcut,  că nu e Maria copilul ăla care să chiulească ca să meargă prin baruri, nimic, m-a făcut cu ou și cu oțet ca pe o mamă infractoare ce sunt și merit să fiu certată. Evident că la prima întâlnire i-a zis Firicelului, râzând, că a cam exagerat, a intrat prea tare în mine și oarecum își făcea mea culpa, dar faptul era consumat, eu am prins frica absențelor mai ceva decât atunci când aveam EU absențe în catalog. (Ei, exagerez și eu un pic ☺) 

Dar... toată agitația mea s-a dovedit în zadar,  nici nu am umblat după scutiri, nici nu s-a întâmplat nimic,  pentru că în ultima săptămână de școală oricum nu se întâmplă nimic!

Partea frumoasă la eroarea cu ultima săptămână a fost că, nefiind încă elevii în vacanță, lumea nu prea și-a luat concediu, drumul, stațiunile,  plajele au fost la discreția noastră și tare ne-a mai plăcut... Ah,  și în iunie nici nu e ucigător de cald,  deci încă o bilă albă. 

Cam așa arătau "căsuțele" în resortul unde am fost cazați în Kato Gatzea. Camerele spațioase, răcoroase, bine izolate,  liniște,  verdeață,  plaja la doi pași,  vedeam marea din cameră. Ne-a plăcut mult, mai ales că fix langă plajă se putea și manca și mancarea era chiar bună. Singura bilă, hai nu neagră,  gri, ar fi pentru plaja extrem de mică. Dar cum în orice rău e și un bine,  plaja mititică ne-a făcut să ieșim în lume cum era veni, aproape în fiecare zi am găsit altă plajă, alt loc minunat de văzut. 


Balconul ne oferea o priveliste de nota 10 +




Aici ne beam cafeau de dimineata, unii desenau... 


Altii beau berea...
Nu noi, ursul Vasile, pe seama căruia ne și amuzam zicând: "Ah,  deci asta înseamnă când îți zice cineva: "plimbă ursul!". Păi nu e rău deloc" :)


În plimbările noastre am ajuns într-un sătuc cu totul și cu totul aparte, Agia Kyriaki. Mașinile nu au voie sa intre, șoferii sunt rugați să le lase în parcarea special amenajată  la intrarea în localitate. Ințelegi imediat de ce,  înăuntru nu ai efectiv unde să parchezi pe străduțele înguste. E idilic sătucul, leandrii imenși, apa este curată-curată, ambarcațiunile parcă levitează fiindcă li se vede umbra în apa impecabil de clară.




Se văd pești cu sutele, de toate dimensiunile, e o liniște desăvârșită... Cel puțin așa era când am fost noi.



Firicelul, cu sandalele în apă.
Sandalelor se pare că totuși nu le-a plăcut apa limpede ca cristalul (nu e cacofonie! ☺)
La ieșire și-au dat demisia (adică s-au rupt).



Aici, pe terasa asta care dădea direct în mare, s-au întâmplat două lucruri memorabile: am mâncat un fish super-proaspăt si super-bun și eu am văzut stele verzi. Eram atat de entuziasmată că o să mănânc cu marea la picioare si atât de curioasă să văd peștii care înotau nestingheriți pe lângă noi încât am intrat cu capul în sigla care se vede in dreapta. Cum ziceam, am văzut stele verzi!


Intr-una din iesirile mai lungi am ajuns la o plajă destul de salbatică si greu accesibilă mi s-a părut mie, dar de o frumusețe aparte. Un golfuleț practic, cu mare agitată, colorată în trei culori. 

N-am stat prea mult că eram departe de "casă", doar de-o bălăceală la picioare si un admirat de stâncă "găunoasă" pe unde marea se juca de-a v-ați ascunselea.



Partea și mai frumoasă a acestei vacanțe a fost că am avut parte și de ieșire la munte, cu mașina e adevarat, fără drumeții prea multe, dar a fost extraordinar de frumos să avem marea și muntele la pachet.

Ar fi mult de povestit, foarte multe, atât mai vreau sa adaug, platanul de 1000 si ceva de ani, de undeva din varf de munte, e ceva ce trebuie văzut.





Aici " rotunzii" familiei odihnindu-se, la munte, pe un "scaun" din platan. Alt platan.


Micu' ciufulit.

(sper să scap cu viață fiindcă am îndrăznit sî îi pun poza.)


Ornament pe zidul unei case




Marea vazută mai de sus...


... și mai de sus



A fost frumoasă excursia noastră la greci. Noi ne-am îndrăgostit iremediabil de locurile acelea. Dacă ne vor ieși toate socotelile cum vrem noi, sigur vom mai merge și vom mai explora și alte zone. Până atunci, mai avem câte ceva de văzut /revăzut pe aici prin țară.
Vacanță plăcută tuturor!

P.S. Nu suntem la decernarea premiilor Oscar :), totuși ...  vreau sa mulțumesc jumătății mele mai mari, că m-a ajutat să recuperez măcar textul acestei postări, pe care eu, în graba de a rezolva 10 treburi dintr-un foc, am reușit să o șterg. Good job!