27 martie 2017

Craioveanu de la Craiova

Eu am o problemă cu reținutul numelor celor cu care fac cunoștință. Asta nu-mi place, pentru că poate părea lipsă de respect. Dar pe cuvânt că nu e, pur și simplu așa sunt eu.

La asta mă gândeam de dimineață când m-am trezit. La cum n-am reținut eu numele tuturor colegilor/prietenilor  pe care i-a avut Maria invitați la majorat. 
De la chestia asta cu reținutul numelor, gândul mi-a zburat la "cartea" pe care i-am scris-o Mariei. I-am povestit acolo și multe intâmplări din maternitate, mare parte amuzante. I-am scris totuși "să nu crezi că în maternitate doar ne amuzam de una sau de alta, eu am vrut să păstrez numai lucrurile luminoase și vesele, restul ducă-se!"
S-a strecurat aici un mic neadevăr. Un lucru mai puțin luminos nu numai că nu s-a dus, nu l-am lăsat eu să se ducă. Dar nu era de povestit în caietul cu amintiri.

Și nu înțelegeam eu de dimineață, adică de ce nu l-am lăsat să se ducă? Mi-am amintit întâmplarea de la maternitate pe care nu am prea povestit-o, poate câtorva prietene, deși e evident că m-a marcat. M-am ferit întotdeauna să povestesc, chiar să și ascult, întâmplări sinistre de prin spitale, pentru că astea deschid robinetul ăla cu "stai să vezi ce-am pățit eu...", și urăsc chestia asta.

Dar să dăm un pic timpul înapoi. Am născut prin cezariană, că aveam placentă previa (nu cred că am scris corect, dar n-am timp să verific și nici să explic ce e asta), planificată la o anumită dată. Numai că n-a fost informat și copilul, așa că s-a născut când a vrut el. Obicei pe care îl are și acum, adică combate. Toate bune și frumoase, am sunat medicul, a venit de acasă, între timp o asistentă mi-a făcut niște chestii, printre care și o injecție cu diazepam. Nu știu la ce folos, nici medicul nu a înțeles, cert este că aproape eram adormită înainte să mă adoarmă anestezista. Aici voiam să ajung, la anestezistă. Pe care nu cred că am văzut-o, doar o auzeam, că io deja dormeam pe mine.

Eram deja întinsă pe masa de operație când am auzit o voce arțăgoasă:
"Ce fetițo, nu știai că există și un anestezist? Sau poate credeai că te operăm pe viu?" Ce vrea asta de la mine!? Sau poate nu cu mine vorbeste, ia să tac eu din gură, că și așa mor de frică și mi-e și somn și mă și doare îngrozitor...

"Fetițo, nu auzi că vorbesc cu tine?" Aaah, cu mine vorbește. Și mă face și "fetițo" ca să mă enerveze. Ca ăia din autobuz care se uită la burțoiul meu de gravidă, se ridică și zic "luați loc, domnișoară". Parcă nu e evident că sunt o doamnă.

Dar ăsteia chiar tre' să-i răspund și eu nu știu care e întrebarea. Nu cumva... Să știi că la bani se referă. Că io am pus mâna pe plicuri înainte să intru în sală, da' când a înfipt plinuța mâna în mine și mi-a zis să las banii pentru după, că acuma medicii s-au spălat pe mâini, am crezut că mă învață de bine. Dar uite că nu, acuma nebuna asta o să mă opereze pe viu, ia să deschid eu gura și să-i spun că eu nasc cam de urgență, că s-a pornit hemoragia și n-am avut timp și nici nu mi-a trecut prin cap că plicul ei ar fi o urgență  mai mare decât viața copilului meu. Dar gura mea nu prea mă mai asculta, din motiv de diazepam, și mai sunt și o politicoasă și am bâjguit doar un "n-am avut timp să mă pregătesc", din care ea nu a înțeles nimic.

"Fetițo, da' românește știi să vorbești?"
Ce-are nebuna asta cu mineeee, acuma mă ia cu limbile străine, să mă salveze cineva... Și mă și tâmpește cu fetițo ăsta al ei. I-am spus încă o dată, cât de clar m-a lăsat diazepamul, că nu am avut timp să mă pregătesc. Poate nu era cea mai corectă formulare. Dar "făi nebuno, m-au apucat durerile facerii, s-a pornit hemoragia, nu mi-a stat capul să alerg după tine prin spital ca să-ți dau plicu' înainte de operație, așa cum înțeleg că îți place ție, ia-mă și tu pe încredere, nu tăia în carne vie, mâine dimineață la prima oră ai banii", era pre lung, așa că a iesit un "n-am avut timp să mă pregătesc", pe care ea l-a înțeles greșit. Respectiv că nu am avut timpul necesar SĂ STRÂNG banii. 

"Fetițo, ai avut nouă luni la dispoziție să te pregătești!"
Aaah, d-aia noi femeile naștem abia după nouă luni? Ca să avem timp să punem ban pe ban, să umplem plicul? Aaah, și de-aia scapă pisicile mai repede? Că ele nasc singure? Ce proastă sunt! Abia acuma m-am prins. 

După ce m-am lămurit care era întrebarea și ce răspuns se dorea de la mine, am fost în stare să mai mormăi ceva de genul pot să rezolv asta acum și am dat să mă ridic să mă duc să aduc plicul nebunei. Cineva, printr-o zmucitură zdravănă, m-a așezat delicat înapoi.

O chestie mi-a fost pusă pe față și o voce fără chip mi-a ordonat să număr descrescător de la 40. Dacă făceam eforturi uriașe să-mi amintesc ce număr vine după 39, cu ușurință și amărăciune mi-a venit în cap întrebarea: oare e normal ca momentul ăsta al venirii pe lume al copilului meu să fie atâta de plin de ură? Și medicul meu, unde e medicul meu? Am mers lună de lună la el la cabinet cu încerderea că pot să-mi pun viața în mâinile lui și părea asa de de treabă... L-am căutat cu privirea de câteva ori când m-am simțit încolțită de colega lui, eram sigură că o să ia atitudine, el era salvarea mea. Dar mi-a ocolit privirea. A tăcut tot timpul. Poate nici pe el nu-l mai asculta gura? Poate îi făcuse și lui asistenta un diazepam.?Săracii de noi cu gurile încleștate!

A doua zi m-am trezit la reanimare, când mă striga asistenta pe nume și-mi poruncea să respir. Eu respiram forțat de câteva ori, să-i dovedesc că  respir, după care adormeam la loc. Pe urmă iar striga să respir și iar adormeam. A ținut așa multă vreme, cred, pentru că, după ce am ieșit de la reanimare, colegele de salon făceau glume pe seama mea, când mi-era lumea mai dragă urlau la mine să respir, încercând s-o imite pe asistentă. Ăsta devenise motiv de amuzament și era bine fiindcă erau destule motive și de plâns.

Ei, dar între reprizele astea de respirat alternat cu dormit, mi-am mai auzit numele rostit o dată, de către altcineva. Nebuna. Mă căuta! Nici una nici doua s-a apropiat de patul meu și am simțit foarte clar un mare disconfort când mi-a scos drena. Cred că așa se numește chestia aia care te scutește de mersul la toaletă pentru a urina, când chiar nu ai cum să ajungi acolo. Mi-a zis vreo două vorbe, nu-mi amintesc  ce, e posibil să nici nu fi înțeles ce zice că eram încă sub efectul anesteziei ei dar știam clar ce vrea. Cineva îmi pusese geanta la capul patului, am băgat mâna stângă în geantă, că la dreapta aveam perfuzie, am pipăit, am dar de plic, l-am scos și i l-am dat și, atenție... mi-am cerut scuze.
Ce-ai făcut  proasto? PROASTO, PROASTO, PROASTO!!! Asta mi-a țiut din momentul ăla în cap. Proasto, proasto, proasto, ea te-a umilit și tu îi dai bani? SI ITI MAI CERI SI SCUZE!? Proasto! Îmi venea să alerg după ea să îi cer plicul înapoi, sau măcar să îi spun vro două, să-mi retrag scuzele alea idioate, pe care de fapt EU le meritam. Dar eu nu eram în stare să fac nimic din toate astea și tare m-a mai înfuriat situația.

Când a venit medicul la vizită a fost foarte uimit că nu mai am drena, oricum eram singura de la reanimare care nu avea, și a întrebat cine a hotărât acest lucru (atunci mi-am dat seama că era anormal ce se întâmplase și cineva luase hotărârea peste medicul meu). Asistenta a raspuns: doamna Craioveanu. Cand a întrebat medicul de ce, nu am auzit niciun răspuns, presupun că doar a ridicat din umeri. Dar în momentul ăla, între două faze din alea de somn îmi repetam în gand; bin1e că știu cum o cheamă,  măcar atât, Craioveanu, să nu uit numele ăsta, Craioveanu. Și pentru îmi stiam obiceiul de a uita numele am incercat să gasesc o snalogie. Craioveanu de la Craiova... Craioveanu, de la Craiova, să nu uit numele ăsta...

Și uite că nu l-am uitat 18 ani, mare performanță pentru cineva care nu reține nume. Și, de dimineața când mi-a venit întâmplarea asta în cap, m-am întrebat: oare cu ce scop l-am tot repetat eu atunci în minte? De ce nu voiam să-l uit? Ce gândeam că pot să fac cu el? Și mai ale cu ce folos? Nu am făcut nimic atunci, nici nu ptea aveam ce face. Și apoi am înțeles ce pot să fac cu el și am sărit din pat și  am venit la calculator să scriu postarea asta. 
Si atât! 

24 martie 2017

Bărbații ăștia

Mi s-a dus vestea că nu pot, Doamne ferește, să țin și eu un secret. Bine, nu vorbim de secretele alea pe care mi le spun prietenele, alea le păstrez. La surprize mă refer. Cum ar fi alea de Crăciun. Păi la noi Moș Crăciun vine prima oară prin noiembrie. Că eu dacă găsesc cadouri interesante le și ofer fiindcă nu am răbdare, trebuie să văd imediat reacția celui cadorisit. Și mai ales dacă sunt lucruri practice îmi zic că de ce să stea nefolosite până la Crăciun? La fel și cu zilele de naștere. O singură excepție, majoratul Mariei, eveniment mult prea important ca să scot eu cadourile de prin dulapuri și să iau din farmecul evenimentului. Dar în rest... cu o lună înainte, cu o săptămână sau măcar cu o seară.
Și când vreau să gătesc ceva bun și să fac familionului o surpriză, iar mă ia gura pe dinainte și arunc așa într-o doară: vă fac ceva bun, dar nu întrebați ce, că nu scoateți niciun cuvințel de la mine. Cât credeți că durează pănă să spun nu numai ce fac, dar și parte din rețetă? Ați ghicit, maxim trei minute.
Și exemplele ar putea continua.

Numai că pentru ieri am avut planificată o surpriză pentru toți, pe care, aaa-le-luia, am reușit să o duc la bun sfârșit. Numai că am avut și eu parte de o surpriză.

Ca o mică paranteză, alaltăieri dimineață am plecat cu Omu cu mașina, m-a lăsat aproape de un supermarket de unde aveam  ceva de cumpărat și el și-a văzut de drumul lui. Când bengăneam eu printre rafturi îmi sună telfonul. Omu! Zic ce-o fi uitat? O vrea să-i cumpăr ceva. Când colo, ce să vezi, jumătatea mea vroia să-mi facă un compliment pentru  cum arătam în dimineața aceea (scuze, tati, că dau din casă!) Așa o surpriză a fost pentru mine, că am început să mă învârtesc printre rafturilor alea din magazin, de nu mai știam ce caut. Sigur că mi-a făcut plăcere, sigur că am zâmbit mulțumită dar am și gândit: dacă azi zice așa, să vedem mâine ce-o mai zice, când o vedea ce surpriză-i pregătesc.

Și ca să n-o mai lungesc, surpriza a fost că aveam programare la coafor, și vorbisem cu coafeza (prietenă de-a mea) să încerce să mă vopsească exact așa cum eram eu acum niste ani când erau fetele mici și eu umblam cu șuvițe blonde în păr. Poate nu pare cine știe ce surpriză, dar eu zic că e ceva să-ți plece nevasta roșcată-grena de acasă și să ți se intoarcă șateno-blondă, așa fără să te prevină măcar. Cel puțin așa gândeam eu ieri dimineață.

Deci bun, am plecat eu la coafor fără să știe nimeni, cu poza în geantă, că voiam să fie clar unde bat, am renunțat la roșu-grena din păr și am ajuns acasă, aproximativ cam ca în poza de mai jos. (AAAAh, ce mi-ar fi plăcut să mă întorc CU TOTUL exact ca în poza de mai jos, nu numai la păr. Eram drăguță, nu? Si eu și Ioana. Și când te gândești că pe vremea aia eu nici măcar nu mă vedeam drăguță...)



Așa, ajung acasă, Maria doarme, n-am răbdare, o trezesc ca să o întreb dacă mai vrea să doarmă. Da măăăi, ea are mult de învățat și uneori se înfurie dacă o las să doarmă prea mult... OK, m-ați prins, voiam și să văd ce părere are. "Ieeei, mami, ți-ai făcut șuvițe. Ce bine-ți stă!" Adormită-adormită, dar șuvițele tot le-a observat...

Bun, trecem la Ioana care face teme în altă cameră, în pat. Intru eu nevinovată, o salut, o întreb de sănătate. Ce să-mi răspundă, că ea e mută de uimire: "Mami, țI-ai făcut șuviiiiițe!!!". Mă  bag în pat lângă ea, își pune capul pe umărul meu și-mi zice: "mi-aduci aminte de copilărie". Se mai uită o dată la mine: "asta e mama copilăriei mele." Am rămas așa lipite una de alta încă vreo câteva minute, după care mi-am vazut de treburi prin casă. 

Dacă fetele au avut reacțiile astea, imaginați-vă cum a făcut soțul. Mai bine lasă... că vă povestesc eu. Când a intrat în casă eram la calculator. Am rămas așa cu spatele, nepăsătoare, preț de câteva secunde. Nimic! Mă întorc, îl întreb dacă a venit (asta e gluma noastra, eu îl întreb dacă a venit, el răspunde că nu, n-am venit, sunt pe drum). Ne pupăm. Nimic! Mă uit întrebătoare la el, el râde. Nimic! Zic, taci că se ține bățos, se preface că nu vede nimic ca să-mi pună răbdarea la încercare. Dar... nimic! Îi sună telefonul. Chestii de serviciu, îmi face semn să mă ridic că are nevoie la calculator să dea un mail. Îl las. Mă uit iar urât la el cu sprâncenele ridicate, aproape că-mi ajunseseră în vârful capului. Nimic! Ies din birou, mă duc la Ioana. "Ce-a zis, mami?" Nimic, n-a observat. "Bărbații ăștia!!!"
Mă întorc, bag doar capul, cât să văd dacă a terminat și cât SĂ MĂ VADĂ!!!! NImic! După ce termină cu calculatorul intru cu totul, amenințătoare. El părea amuzato-intrigat, că nu înțelegea ce e cu figurile astea pe capul meu. M-a și întrebat, ce-ai facut, și m-a măsurat de la șosete până la spâncene, unde s-a oprit, că dacă ar fi ajuns și în vârful capului ar fi văzut și el amărâtele alea de șuvițe. Pe buneeee? am zis și m-am așezat pe jos. Ei, privit așa de sus, creștetul capului meu i-a dezlegat misterul. Și ne-a apucat pe amândoi un râs d-ăla prost, care ne-a ținut mult și bine.

Bineînțeles că i-a plăcut. Și-a adus și el aminte de vremurile cand eu aveam șuvite iar el părul complet negru. Lasă tati, că noi tot tineri suntem, indiferent de culoarea părului. 

Da' acu' pe bune, chiar ți-a trebuit un sfert de oră!?

Bărbații ăștia!!!

23 martie 2017

Răsfăț pe băț

După ce i-am spus copilului mic, aproape fără să gândesc, care-mi sunt rezoluțiile pe anul 2017, chiar am făcut pași în realizarea celor spuse (postarea aici). Vorbesc mai mult la telefon cu rudele și prietenii, am reluat legături de prietenie pe care se așternuse praful, (pe unele cu motiv, pe altele fără), am cunoscut și oameni noi, posibili candidați pe posturile  de "noi prieteni", iar despre excursii, ce să zic? I-am zis jumătății, dau și-n scris, nu mai fac mofturi la nicio ieșire. Sănătate să fie, timp să fie, bani să fie, că bagajele mi le fac imediat!

Că veni vorba de sănătate... Sunt pe drumul cel bun, nu sunt vreun Speedy Gonzales, nu încă, dar sper să revin urgent la forma de dinainte, că mă așteaptă munții ăia neumblați, și pe mine mama m-a învățat că nu e frumos să te lași așteptat :)

Până la munte mai avem de bifat o ieșire care-mi creează oareșce emoții. E prea repede după faza cu spitalul, e prea cu tratament la purtător, e prea cu tremurat de gladiole. Ar mai fi câteva zile în care se mai pot schimba multe, eu o să mă autosugestionez că totul o să fie ok și  nu se poate să nu fie! (O să vorbesc despre asta la momentul potrivit.)

Ce să mai zic? E bine să fiu răsfățată! Sau cel puțin ajutată. Sunt mult mai liniștită de când am recunoscut că nu sunt chiar forțoasa pământului. Mi-era teamă de momentul în care o să le spun fetelor că am o problemă de sănătate, mai ales că acesta a fost subiect tabu în casa noastră. Fetele au fost ferite, ani de zile, de orice veste care ar fi putut să le umbrească/întristeze copilăria. Dar acum au reacționat bine, au spus că a venit rândul lor să ajute. Și au ajutat.


Prânzul de alaltăieri  făcut de Maria, sub supravegherea mea. A fost delicios, dovadă stau farfuriile doar mânjite cu ceea ce s-a numit piure de cartofi cu muschiuleț de porc la cuptor. Adică atâtica a mai rămas, de bun ce-a fost, dacă mai trebuia să traduc.

Se pare însă că adevărata provocare au fost cartofii prajiți de ieri. Nu-i nimic, data viitoare or să știe și ele că doar pastele sunt niste dive, se mănâncă al dente, cartofii prăjiți sunt mai "mitocani", așa ca porcii, preferă să stea mai mult în balta de ulei încins. Papa bun și sănătos! (Cu  NU în față :)))


22 martie 2017

Hai cu pisicile

Sunt precisă :) că nu vă era dor de o postare cu pisici.
Sigur... cu plăcere. De care doriți? 

Una curioasă? 


Una romantică?


 Una paznic?


Una care să doarmă?


Sau una  care să  vă adoarmă?


Asta ultima s-a "născut" din dorința mea de a face o surpriză unei domnișoare simpatice, mare iubitoare, simultan, de perne si pisici. Ideea inițială a fost să croitoricesc o față de pernă din pânză, normal, pe care să o cos la meseriașa mea mașină de cusut care bagă singură ața pe ac. Numai că meseriașa mea mașină de cusut nu se și scoate singură din cutie și nici nu pulverizază asupra ta vreun praf magic cu chef de cusut când te bănuiește că nu prea ai. Și nu prea aveam, pentru că nu eram în faza "cusut la mașină". Eram și încă mai sunt în faza "tricotez". Și am zis ce-ar fi dacă...

Am avut ceva îndoilei la început, am gândit de câteva ori că bine că am și varianta de backup cu croitul, dacă n-o ieși nimic, dar am mers înainte pentru că maaaare plăcere mi-a mai făcut "proiecțelul" ăsta...

Deci astea-s pisicile mele, care nu mai sunt toate ale mele. Proiectele în lucru le desconspirăm doar la final, țineți-mi pumnii să am inspirația și răbdarea și energia să le duc la bun sfârșit.
V-am pupat pe nas, ca pisicile!

18 martie 2017

Dragă Maria

Ieri am avut o zi perfectă. Da... știu, cine se mai aștepta la așa ceva după ultima postare? Inițial mi-am făcut griji și am fost un pic tristă că eu sunt defectă exact de majoratul Mariei, dar m-a ajutat foarte mult că mi-am recunoscut neputința în fața oricui a fost dispus să asculte.  Parte din sarcini mi-au fost preluate, pe altele le-am neglijat complet și iaca n-a murit nimeni. Ba toată lumea pare mulțumită și fericită.

Deci, Maria mea, firicelul meu drag, a implinit ieri 18 ani! S-a trezit fericită, telefoanele au zbârnâit încă de pe la orele 7 ale dimineții, ea a țopăit prin casă și a ciripit ca o vrăbiuță, a imbrățișat pe toată lumea, o dată, de două ori, de mai multe ori, apoi a plecat la școală, că avea simulare la fizică. S-a întors la fel de veselă, "mami, m-a imbrățișat toată lumea, m-a pupat, mi-au urat toți la mulți ani, mă iubește lumea, ce fericită sunt!"

Eu si sora ei (pe care am lăsat-o să chiulească de la școală, sâc!)am fost ocupate toată ziua, dar nu cu treburi complicate, unele de suflet cum ar veni. Cadourile. E prima oară când la o zi de naștere nu fac măcar o prăjitură, chiar și masa de prânz a fost mai firăvioară, asta fiindcă nu am avut chef și nici timp să gătesc. Oricum pe seară mergeam la restaurant, așa că ce atâta agitație? 

Cel mai important mi s-a părut să terminăm cadourile. Nu o să le desconspir pe toate, unul singur, pentru că, după efectul pe care l-a produs, mă gandesc că a fost unul potrivit si poate inspiră și pe alții.

Când erau mici m-au intrebat fetele  de ce nu am notat și eu într-un carnețel absolut tot ce făceau ele? Să știe și ele când au zis prima oară mama, când au făcut primul pas, când au spus prima propoziție, chestii de-astea... Au hotărât că ele așa vor face când vor avea copii, ca să nu uite  nimic. Anul trecut, prin vară, amintindu-mi de discuția asta mi-a trecut prin cap că aș putea să recupez măcar o parte din timpul pierdut. M-am gândit că unele amintiri sunt duse pentru totdeauna, iar altele mai sunt încă vii în memorie, dar nu se știe până când, că nici bătrânețea asta nu vine la pachet cu un snop de neuroni noi-nouți, ci dimpotrivă... Așa că m-am apucat să scriu într-un caiet cam tot ce îmi mai aminteam despre Maria de la momentul nașterii până... mai încoace. Și  m-am străduit să am și poze exemplificatoare.  

Deci asta am făcut eu ieri toată ziua, am stat să îmi termin cartea. Se numeste "Dragă Maria", e scrisă de mână, nu e perfectă, s-ar putea spune că e chiar nasoală dacă i-a întins fetii rimelul pe față, de-au țipat prietenele la ea "Maria, nu plânge, ce, noi te-am machiat degeaba?", dar cred că s-a meritat.





După ce am terminat de scris, am mai avut timp doar de un duș, m-am imbracat și am plecat la restaurant unde a început petrecerea. 

Pe Maria nu am vazut-o niciodată atât de exuberantă. Ne-a imbrațișat de zeci de ori și ne-a mulțumit pentru cadouri, pentru petrecere, pentru tot. A dansat, s-a invartit, s-a imbrațișat cu toată lumea.

Am fost plăcut surprinsă și de prietenii Mariei, cunoșteam doar o mică parte dintre ei, copii frumoși, binecrescuți, politicoși, s-au distrat frumos, nu au făcut excese, mi-a fost tare drag de ei. Am primit mesaje similare și din sens invers, adică si noi "ăștia bătrâni" am fost, se pare, pe placul copiilor. 
Mi-a placut, evident, si de copilul meu mic, care e de fapt mai mare decat mine si care s-a simțit ca peștele în apă printre colegii Mariei, mai mari cu 4 ani decat ea. Dar n-ai fi zis, toată lumea crede că și ea dă bacul în vară.

Tortul... Ni l-a făcut o prietenă super-talentată care face niște torturi de moare lumea. De admirație. Chestii 3 D, complicate, migălite, bibilite până în cele mai mici amănunte. Noi ne-am lăsat pe mâna ei, i-am zis să nu se complice prea mult cu figurine și alte alea, că nu vrem să se dea peste cap, important e ca tortul să fie vesel, să-l conțină pe 18 ăla si să fie gustos. Cerințe îndeplinite! Multumim Torturi cu dichis !


O bilă albă mai am pentru cei de la restaurant că au ținut cont de dorința mea de a-mi face mie un meniu special, fără sare și, wow, câtă friptură si câte legume la grătar mi-au aduuuus... Si eu care credeam că o să mor de foame la majoratul fiică-mii, că o să-i doară la bască pe oamenii ăia de regimul meu. Dar nu!

În concluzie majoratul a fost motiv de fericire, s-au potrivit toate în așa fel încât totul a mers ca uns. Poate tati a fost un pic stresat, agitat, că trebuie să ne grăbim, că vin invitații și nu ne găsesc, că întârziem, că trebuie să, să, să... Am încercat să-l calmez aducându-l cu picioarele pe pământ. Tati! Își serbează majoratul, nu se mărită, știi da?

Poze nu am momentan, că sunt la fotograf, care cică are nevoie de 4-6 săptămâni ca să nu știu ce să le facă și după aia primim și noi un DVD sau ceva. Dacă știam dinainte luam un aparat la noi, că telefonul nu a făcut față. Dar nici ăsta nu e motiv de supărare, fetele au zis că a fost mai bine așa, că am privit totul prin ochii nostri nu prin lentila aparatului. Ce fete înțelepte!

Cam ăsta a fost majoratul fetii. Primul majorat. Ne uităm în zare după al doilea majorat! :)
 Hai să trăim!

16 martie 2017

Imi vreau supa

Zilele astea am cam... exagerat. Ca sa nu zic mintit. Si din acest motiv am ajuns sa ma enervez eu pe mine atat de tare incat am hotarat sa ma descarc. Da, am mintit cand am zis ca sunt ok. Am mintit cand am zis ca ma duc la spital sa fac doar niste analize. Am mintit ca in spital totul e in regula. A fost ok pentru ca asta am vrut sa vad. E adevarat ca am dat de personal dragut, doamna doctor vindeca doar cu un zambet, aici n-am ce reprosa. Si nici alte reprosuri n-am sa fac. Decat la adresa mea. Pentru ca sunt enervanta, ma incapatanez eu sa ocrotesc pe toata lumea, copiii, barbatul, tatal, rudele, prietenii. Am ras si am facut haz de necaz, "n-am frate nimica, ma alint si eu". Pai da, eu cu perfuzia in vena dau telefoane si incurajez pe X sau pe Y pe care-l doare o masea. "Da-o naibii de perfuzie, eu ma simt grozav, tu sa ai grija de tine!"

Da stii ceva? Am obosit! Si stii ce mi-ar face bine? Sa fiu iar copil, sa ma alinte mama in stilul ala al ei mai putin pupacios, cu supa aia a ei grozava, din gaina de casa, cu taitei, pe care mi-o facea de cate ori eram bolnava. Supa cu taitei, dovada de dragoste suprema! Imi cersesc supa...

De fapt, nu-mi aduceti supa... pe mama o vreau !

20 ianuarie 2017

Pisica pe acoperișul înghețat

Azi-noapte, când am ajuns cam pe la jumătatea scării de lemn pe care o urcam cu lanterna în mâna, m-a lovit gândul ăl înțelept: frate, dacă se rupe cu mine rablagita asta de scară, sau dacă îmi fug picioarele din adidașii ăștia 44 ai bărbatului, cad naibii peste fierătaniile astea depozitate în spatele casei, nu știe nimeni unde sunt și abia mâine dimineță o să constate omu' că lipsesc. Prea târziu atunci! Deja îmi clănțăne dinții în gură de frig, așa că e musai să schimb tactica.

Am coborat deci, cât am putut eu de repede. Treptele aveau țurțuri de gheață, adidașii îmi flencăneau în picioare, că de la 37 la 44 e cale lungă, am reușit să intru în casă cu toate degetele de la mâni intacte (nu băgasem de seamă cât de frig poate fi noaptea afară), am pus treningul peste pijama și încă trei cojoace, și-l trezesc pe omu' cât pot eu de delicat. Era miezul nopții. 

Inițial s-a speriat când m-a vazut așa încotoșmănată, a trebuit să-i explic de două ori ce vreau eu de la el. Uite, am zis, am dat un pic pisica afară, așa cât să pun și eu liniștită sendvisuri pentru mâine, să nu se mai bage în sufletul meu, da am uitat s-o mai bag în casă. Când mi-am adus aminte de ea am fugit cu lanterna s-o caut. Pisica se suise pe scara aia de lemn rezemată de casă și de acolo a sărit (în sus!!!) pe acoperișul vecinilor. Nu mai poate să și coboare, că ar trebui să se arunce în gol ca să ajungă la scară. Stă acolo și miaună. "Și tu ce vrei să faci acuma?" Păi începusem să mă sui pe scară să încerc s-o recuperez, dar îmi alunecau picioarele, scara pare șubredă și mi-a fost frica să nu cad, singură p-acolo, așa că am intrat să îți spun, ca să știi...
"Stai să mă îmbrac și mergem amândoi"
(Știam eu...)

Deci, ce să mai zic? Ne-am pus mintea la contribuție, sfârâia, în căutarea unei soluții. Scara de lemn s-a rupt într-adevar, cu omu', dar omu' e omu' păianjen, s-a sprijint doar cu un picior de scară, cu celălat de magazie, cu o mână agățatat de cărămizile casei vecine, cealalta mănă, întinsă, o îmbia pe pisică să se lase prinsă. Ți-ai găsit. Îi intrase frica în sân pisicii, ar fi trebuit să sară puțin ca să ajunga la mâna salvatoare, evident asta nu s-a întamplat. 

După aia a scos jumătatea mea o scară metalică, a lungit-o la maxim, a suit-o pe magazia noastra și a sprijinit-o pe casa vecină. Lungimea era bună, ajungea la pisică, dar așa o poziție contorsionată mai avea și scara aia că și mie mi-era frică să se suie pisica pe ea. Deci nici asta n-a fost soluția salvatoare.

A treia oară când am ieșit din casă, am făcut loc unei mese și pe masă am suit scara aia de lemn care tocmai se rupsese. Acum ajungea până sus la acoperiș. Îi lipsea ei o treaptă, dar tot era mai bună decât nimic. Și fiind de lemn ar fi trebuit să îi fie mai de folos decat scara metalică, măcar în asta își putea înfige ghearele. 
Numai că după cazna asta a noastră pisica nu s-a mai arătat. Am tot strigat-o si-am tot pis-pis-it-o, probabil s-a ghemuit undeva și a adormit. Am lăsat scara așa cu speranța că  o să se întoarcă la un moment dat și nu-i va fi frică să coboare.

Ne-am dus și noi la culcare, deși ne cam sărise somul. Asta era după ora 3. Am mai stat cu ochii pe geam o vreme, pe urmă am încercat să ne uităm la televizor. Eu aveam o durere de cap cumplită. Nici nu voiam să mă gandesc că pisoicul ar fi putut ajunge în stradă, unde circulă mașini, sau prin curțile mai îndepărtate,  de unde n-ar fi știut sa vină acasă. Și ar fi fost numai vina mea, că am dat-o afară când nu era absolut necesar, și nici nu voiam să mă gândesc ce m-ar mai fi boscorodit copii... În cele din urmă a venit și la noi Ene pe la gene.

Pe la 5 m-am trezit, am coborât la parter să văd de e vreo urmă de pisică prin curte, am deschis geamul la bucătărie și pisica țuști, în casă. Aaaa, ce m-am mai bucurat! I-am dat să mănănce și apoi a dormit aproape toată ziua. 



Parte proastă e că n-a mai vrut sub nicio formă să stea pe afară, e marcată rău.
Ar fi păcat să nu îi treacă, pentru că are un prieten prin vecini care seamănă perfect cu ea. I-ar frânge inima să nu mai iasă la întâlnire  :))




17 ianuarie 2017

Boieroaică în satul meu

Acum niște zile, fix când eram mai atentă să tai o ceapă fără a-mi tăia și degetele cum am făcut mai demult de am rămas marcată pe viață (glumesc), mă intreabă copilu' mic: "auzi, care sunt rezoluțiile tale pentru 2017? Da' zi repede, nu te gândi prea mult"
Eu m-am conformat, doar am abandonat ceapa și cuțitul și am zis ce mi-a trecut prima oara prin cap. In 2017 vreau să călătoresc, să îmi fac prieteni noi și să păstrez și întăresc prieteniile vechi. Cam asta...
Cred ca am trecut examenul fiindca raspunsul a venit si el prompt: "Aaaa, bun așa!"

După aia mi-am continuat activitatea intreruptă dar tot cu gandul la... rezoluții. M-am întrebat, dacă aș fi avut mult timp la dispoziție care ar fi fost răspunsul meu? Și ce să vezi? Mi-am luat tot timpul din lume și tot același lucru mi-a dat. Ce economii, ce casă ? Daaa, o să economisesc, dar ca să am ce cheltui PE si ÎN excursii. Și casă la țară... dacă o fi să am vreodată, o să am, dacă nu, nu e cazul să duc în cârcă o povară așa de mare. Deci e bine, sunt împăcată cu lipsa asta de planuri mărețe, voi fi mulțumită dacă la sfarșitul anului o să fie bifat tot ce-am scris mai sus.

Și nu știu dacă discuția asta mi-a produs poftă de făcut căsuțe din lut, pentru că le aveam de mult în cap,cert este că în aceeași zi m-am apucat de treabă.


Și dacă tot m-am apucat să-mi fac casă din lut, m-am încordat puțin și mi-am făcut diiitamai satul, cu cățel și cu purcel. Tot numai al meu. (Momentan)


Sunt boieroaica, cum ar veni.

Hai să trăim! 

15 noiembrie 2016

Cea mai cea

Ei, hai,  puteți să râdeți de mine, vă dau voie. Și  dacă îmi ziceți să iau o scară și să  mă  sui să  văd  dacă  am toate țiglele pe casă, tot nu mă supăr, stiu că o merit, că prea am inceput să vorbesc cu pisica de parcă m-ar intelege. Aseară ii ziceam: nu-i așa  că dacă ai fi putut,  mi-ai fi adus și mie telecomanda aia?
Bineînțeles,  nu am primit niciun răspuns. Și nici telecomanda. 


După ce ieri ne-am chinuit degeaba să  îi punem o zgardă la gât, azi am schimbat tactica.  Am așteptat-o să  adoarmă,  am luat-o cu binișorul și aproape că  nici nu a simțit  când i-am încheiat zgarda la gât.  N-a mai facut scandal,  ba spre surprinderea mea, așa  adormită  cum era,  s-a cățărat pe mine și și-a cuibărit capul intre gâtul si umărul meu.
- Oooo,  ce drăguță  ești! Esti cea mai drăguță pisică pe care am avut-o eu vreodată. 



Și  nici n-am mințit.
Nu am mai avut niciodată o pisică până acum.  Deci este ea cea mai drăguță pisică pe care am avut-o eu vreodata? Este! ☺

13 noiembrie 2016

Ca viaţa

Vineri dimineaţa când îi aşezam copilului fularul cel nou la gât, oarecum tragând de timp ca să admir mai bine ce făcusem (copil + eşarfă tricotată, na :)),  văd un fir tras. La eşarfă, nu la copil. Fac imediat stânga-mprejur ca să... nu ştiu ce, că oricum nu aveam timp de nimic, copilul era şi îmbrăcat şi încălţat şi în întârziere. A mai avut timp însă să se admire un pic în oglindă şi să zică: "ooh, de când îmi doresc eu o eşarfă ca asta... E perfectă!" Eu n-am de lucru şi o contrazic, nu e perfectă, uite, are un fir tras, ar trebui să caut ceva repede ca să o repar. Răspunsul a fost: "Pff, auzi, are un fir tras... Aşa e şi viaţa, las-o aşa că e perfectă!
Pe mine m-a umflat râsul. Bineînţeles că aşa e şi viaţa, hai fugi la şcoală! :))


10 noiembrie 2016

Examene la dublu exemplar

Încă de anul trecut cam pe la vremea  asta a început lumea să mă compătimească. Ba chiar și mie mi-era milă de mine când mă gândeam că urmează un an școlar și cu bac și cu capacitate și bașca cu admitere la facultate. Mă lua cu rău de la stomac, serios. Mai ales că sunt mama aia care, dacă are copilul o teză de care îi e cam frică, ea visează noaptea că stă în bancă cu copilul, știe să rezolve subiectele, ar putea să îi șoptescă, numai că și-a băgat dracul coada, cerința zice că rezolvarea trebuie să fie în franceză, sau în engleză și mama, cu limbile astea... nu prea.  Deci anul trecut nu știam pe unde o să scot eu cămașa, ca să mă exprim așa.

Numai că am rezolvat problema și nu exagerez deloc când zic asta. De fapt nu am rezolvat-o eu, copilu' mic mi-a servit rezolvarea în cel mai simplu mod cu putință.

Eram prin vară la o terasă cu o familie, tovarășă de suferință, adică tot cu bac și capacitate și admitere, tot tacâmul. Și aruncă tatăl respectiv următoarea întrebare: "Ia ziceți, la care ar trebui să ne facem mai multe griji pentru examenele de la anul, la astea mici, sau la aleea mari?" Eu n-am apucat să deschid gura, că Ioana mea a și răspuns: "La niciunele, că dacă voi sunteți stresați ne transmiteți și nouă".
Ei, da, corect răspuns, că orice îngrijorare din familie se rasfrânge și asupra copiilor, oricât de grijulii ar fi părinții. Și din momentul ăla mi-am impus să iau lucrurile mai în ușor. Treaba mea nu e să mă îngrijorez, că nu rezolv nimic. Treaba mea e să le ușurez lor viața, să le ajut să treacă peste efort și emoții, să le arăt că sunt lângă ele și le înțeleg când îmi spun că sunt obosite, că e mult, și pe alocuri greu de învățat, să am grijă să aibă mâncărică bună, căldurică, să le ajut la teme unde mă pricep, și să le oblig să mai ia și pauze din când în când, dacă văd că din proprie inițiativă nu ao fac.

Și de unde anul trecut credeam că o să urmeze un an școlar îngrozitor, constat că am găsit și părți bune de care nu prea am avut parte în trecut. Anul acesta, după mulți ani, învață amândouă de dimineață. Anii trecuți, una dimineață, cealaltă după-amiaza, abia  apucau să se vadă puțin seara când una era sătulă de făcut teme, cealaltă obosită și înfometată după atâtea ore de școală, nu reușeau să facă mare lucru împreună.
Acum e mai mare dragul să le văd mâncând la prânz împreună, să le aud cântand în camera lor, sau să le văd, pe scară, la taifas, așa ca fetele... 



Concluzia care sare singură în față e că dracul nu e niciodată chiar așa de negru :), și ne-am face nouă un bine dacă ne-am concentra mai mult să găsim și partea aia gri înspre alb, care sigur e pe undeva, chiar dacă nu sare în ochi de la prima vedere. Părerea mea.





09 noiembrie 2016

Pot, pot, pot?

Alergicii la pisici ar face bine să-și gasească altceva de citit, pentru că da, incredibil, m-am transformat în ce nu credeam să mă transform vreodată: o postacă de pisici :))

Nu stiu cum s-a intamplat, adică stiu... Ați auzit de picătura chinezească? La noi a funcționat nu cu apă ci cu alintături de genul: "mami, vreau și eu o pisică, pot, pot, pot?" Și cu alergat după pisici pe stradă, indiferent dacă aveau zgardă sau nu (adică alea cu zgardă, știe tot omul, nu sunt de capul lor, au și ele un stăpân) împreună cu același refren "mami, pot să o iau acasă, pot, pot, pot?" Și băgat în casă cu forța pisica vecinilor și strigat victorios "avem pisicăăă", de era să facă vecina infarct când a auzit prin geamul deschis cum copilul meu se făcea stăpân peste pisica ei. Mi-am dat seama de asta după felul în care a început să-și strige disperată animalul și după cum o liniștea fiu-su: "lasă domne că nu-ți fură nimeni pisica". Băiat deștept. Cum aș fi putut să păstrez pisica la mine, s-o pun în lanțuri?
În fine... treaba asta a durat cațiva ani, până când am auzit copilul spunând: "abia astept să mă fac mare, să plec de acasă si să pot să îmi iau  o pisică" Ei, asta a fost picătura (nechinezească) care a umplut paharul. Adică ce hal de părinți mai suntem și noi, de ce să trebuiască să plece copilul de acasă ca sa aibă un pisoi? Și de atunci am început să caut o pisicuță pentru "pisicile" mele.

Am aflat de niste pisoi abandonați în curtea unui bloc, avea cineva grijă de ei, dar fiind mai mulți, era greu. Fetele s-au prezentat, au vazut pisoii, l-au ales pe cel mai ochios, au primit sfaturi și niste pliculețe de hrană de la doamna care avea grijă de ei, merinde pentru drum cum ar veni,  si s-au dus direct la veterinar. Acolo au aflat ca este o EA și acasa au adus-o gata deparazitată. Era o sfrijită, numai ochii erau de ea, eu, recunosc, n-am fost foarte impresionată, un pic parcă m-a și speriat. Aaașaaa ochi mari la o piticanie de pisică...




Între timp domnia sa a mai crescut, ochii nu mai par atâât de mari, nu mai arată ca și când ar fi într-o continuă mirare, deci nimic de speriat :)
S-a lungit, blana s-a mătăsit (înțelegeți ce vreau să zic), a devenit expertă în cățărat pe pervaz de unde studiază minute în șir strada, sau curțile vecine, după caz...




Cel mai mult timp și-l petrece cu mine, eu fiind și cea mai prezentă prin casă. E și jucăușă și leneșă și tandră și somnoroasă, adică ce să mai, se asortează perfect cu familia noastră.
De dormit, are locurile ei favorite, evident la căldurică, pe vreun calorifer, pe vreun șal pufos în devenire, pe vreun picior sau burtică de om, în general oriunde e cald. Păi ce, eu n-aș face la fel?




Ne înțelegem de minune și cred că avem și aceleași preferințe muzicale. Când tricotez (noul meu hobby) eu ascult jazz. Pentru ea e semnalul că e vremea de relaxare, vine și începe să toarcă lânga mine, eventual lipită de mine. Uneori pune și o labuță pe mine, parcă ar spune, ești a mea, nu pleci nicăieri.




Chestia aia gri de lângă și de sub pisică , io sunt :))


Si dungata tot io sunt :)

Cam asta ar fi povestea pisicească de la noi din casă. Probabil că o să mai revin cu noutăți pe măsură ce-or apărea, până atunci zic să ne vedem frumos de viața  și să acceptăm schimbările.
Seară plăcută!

08 noiembrie 2016

Multumesc frumos!

N-am mai scris de mult și cu cât trece mai mult între două scrieri cu atât mai greu îmi vine să mă aștern la povestit.
Luna septembrie și o parte din octombrie mi-au fost urâte. De-aia nici n-aș fi vrut să scriu despre ele. Dar s-au întamplat și lucruri frumoase peste care nu vreau să sar. Am fost cam bolnavă și nu mi-a ars de nimic. Am fost pe la medici, analize, alea-alea, tratamente... Tratamente care fac bine pe o parte, cu efecte adverse pe de altă parte, că na, nimic nu e perfect. Un efect advers... insomnia. Mă trezeam noaptea pe la 2 sau 3 și la revedere, până dimineața nu mai "impuscam" niciun minut de somn.

Dar nu despre nopțile mele insomniace voiam să povestesc, ci numai despre una mai aparte. În noaptea cu pricina, ca și în celelalte nopți lipsite de somn, am citit și am tot citit până cand acțiunea cărții a devenit prea complicată, a început războiul, personajele s-au înmulțit vertiginos, eu eram obosită, nu mai știam cine cu cine se bate, și mai ales de ce (bine, nici acum nu știu, adică știu dar nu înțeleg, era vorba de primul razboi mondial), trebuia să dau pagini înapoi să recitesc, așa că am decis că trebuie să fac altceva mai lejer.

Hai să intru pe net să citesc știrile. Greșit! Știrile sunt pentru cei ce vor să se trezească nu pentru cei care se chinuie să adoarmă.

Hai să-mi verific mail-urile atunci. Constat că-mi venise pe mail rezultatul unei analize pe care o facusem cu cateva zile înainte. Asta mi-a dat palpitații. Regretam că văzusem că a sosit, știam că dacă citesc de rău s-ar fi dus naibii somnul meu, care oricum era compromis, dar măcar erau 0,0001% șanse să treacă Ene și pe la genele mele. Mi-am luat totuși inima în dinți și-l deschid. Hopaaaa, rezultatul era intr-un atasament care, bineînțeles, trebuia și el deschis. Ei, las' că mai e și mâne o zi.

Ia să vedem ce alte mailuri am mai primit. O mulțime! Unul mi-a atras atenția pentru că nu recunoșteam expeditorul. Îl deschid și îl citesc. Îl mai citesc o dată. Și încă o dată, pentru că nu-mi venea a crede. Cineva, o persoană pe care nu o cunosc și nu mă cunoaște decât atât cât mă poate cunoaște cineva citindu-mi blogul, voia să-mi dăruiască ceva ce știa de aici că eu îmi doresc mult, și mă întreba dacă accept. Zic, uite că se mai întâmplă și lucruri d-astea faine. Normaaaal că accept!

Eu am învățat destul de târziu că  ce e dăruit cu drag, cu drag trebuie primit. Fără ''dar nu trebuia" , "ai cheltuit atâta.." Dacă întorci din drum un dar te privezi și pe tine de o bucurie dar și pe acela care a pus ganduri bune și energie pozitivă în gestul său. Așa că...

Priviți cum mi-a venit mie "cafeaua" la pat cât am fost în covalescență. 


(Bine, cafea n-am prea prestat că și așa nu aveam somn, dar mâncăruri bune n-am refuzat. Șă trăiască jumătatea mea mai mare și jumătățile mai mici, că nu știu ce mă făceam fără ele)

Și să trăiască și cine s-a gândit să-mi facă o bucurie într-un moment în care CHIAR era nevoie! 
Mulțumesc frumos!

23 septembrie 2016

Avem pisoic

Ei bine,  prin vot democratic s-a decis: adoptăm o pisicuță! A fost si o abținere, dar prin metode specifice stiute de partea feminină a familiei,  majoritară de altfel,  votul  s-a transformat in "biiine, puteti să vă luați pisică,  dar cu anumite condiții"... Sigur, orice, nouă nu ne e greu să respectăm condiții.

1. Pisoicu stă afară.
Normaaaal! ! 






2. De dormit doarme intr-o cutie,  pe hol,  până amenajăm altceva.
Da, sigur! 



3.  Interzis la birou, la calculator.
(Adevarul e ca nu e sanatos sa stai cu ochii în calculator la așa o vârstă fragedă) Deci,  nicio problemă! 






Așa arată Charlie acum,  după ce s-a mai împiciorogat, ca să  zic așa (o exista cuvântul ăsta?  L-am auzit în copilărie pe la țara mea,  tre' să caut pe Google)   ☺



După  cum se vede,  noi suntem niște fete de cuvânt,  respectăm cu strictețe conditiile,  martore ne sunt pozele de mai sus,  da,  să ne punem fundă roșie zic,  să nu ne deoache lumea. 
Miau! Mi-au la revedere de la voi! :)

P. S Corect este să mentionez că si persoana care s-a abtinut de la vot, persoană importantă,  nu spui cine,  este acum la fel de căzută in cap după pisoic.  Si ca sa citez,  "m-ati lucrat voi pe la spate cu pisica asta,  dar nu imi pare rău"  Răspuns : Lasă tati,  n-o lua chiar așa, consideră și tu că ți s-a făcut un bine cu forța ☺☺☺





21 septembrie 2016

Gradina de oras - 2016

E cam mult sa spun ca anul acesta am avut o gradina de oras. Pentru ca in primavara curtea mea era un mare santier, nu am avut cum sa ma ocup de gradinarit, practic nici nu prea aveam unde, decat pe triunghiuletul (infim) din spatele casei unde anii trecuti am mai plantat una-alta.
Pe patratelul din fata casei, exclus, pe motiv de gramada mare de pamant rezultata din sapaturi pentru schimbat canalizare. Numai ca la o margine a gramezii, fix sub banca mutata temporar de la locul ei, a iesit singura, neplantata-nechemata, o plantuta de rosioara. Eu am udat-o, i-am pus si ceva compost la radacina, si zat de cafea si coji de oua pisate si mai ales, cand a fost sa dam banca la locul ei, am avut grija sa o ridicam astfel incat sa nu deranjam rosioara. Si ea cum m-a rasplatit? Iaca-șa, cu niste rosii gustoase si parfumate. Din poza lipsesc doua rosii frumusele care au ajuns in burtici multumite ca au gustat rosii adevarate.  Cand le-am asezat cu mare mandrie pe masa am anuntat familionul ca avem rosii care s-au  plantat singure, asa... din dragoste pentru noi.


Tot din dragoste pentru noi, ca altfel nu-mi explic (bine, e posibil sa fi aruncat eu fara intentie ceva seminte pe acolo :)) a iesit si acest dovleac. Are o imensitate de lujer, cu palalai de frunze care ar fi ocupat toata gradinita daca nu le-as mai fi retezat eu din elan, a avut multe flori, multi dovlecei care promiteau a deveni mari si frumosi, dar doar cel din imagine si-a tinut promisiunea. E foarte frumos insa pentru pisicul nou intrat in familie, pleaca el in inspectie asa, se ascunde pe sub frunze, ne urmareste ca un animal de prada, se taraste pe burta sa nu-l vedem si apoi... ne ataca.
(Ah, da, avem pisic. O sa povestesc si despre el mai incolo...)

Langa dovlecel se mai vad niste rosioare cherry pe care le-am plantat, cinci bucati, n-au mai iesit ele asa din dragoste, sau poate, daca ne gandim ca rasadurile mi-au fost daruite de o buna prietena... :) 




Pe langa gard, ca sa pastram traditia impusa de copilu' mic am sadit cele trei fire de castraveti. In anii trecuti de la trei fire aveam castraveti mai multi decat puteam manca, anul acesta insa doar un lujer a ramas pe baricade, celorlalti doi nu stiu ce nu le-a convenit. Si nici acela singur nu s-a simtit prea bine, ne-a amagit cu zeci de flori si castraveciori mititei, dar la maturitate au ajuns doar cativa. Sa mai zic cat de savurati au fost?


Cum spuneam, gradinita mea e departe de a fi fost ingrijita cum trebuie, nici conditiile n-au permis-o, dar ma bucur ca am reusit si anul acesta sa gustam o rosioara nestropita, netratata cu nimic, un castravecior, acolo doua fire de ceapa verde, un busuioc, o frunza de izma pentru ceai sau limonada, un leustean si-un patrunjel, chestii din astea marunte care te bucura ca le ai la indemana. 

Daca om fi sanatosi, la anul poate o sa facem mai mult si mai bine, sau poate ne reprofilam si plantam trandafiri, desi, ciudata cum ma stiu, o sa aleg castravetii care umplu gardul de verde si copilu' mic de bucurie, in defavoarea trandafirilor :)

(P.S. Avem si trandafiri, dar la gradina din fata, mai la strada:))

Hai, toamna frumoasa sa avem, pe gustul si dorinta fiecaruia! 
Va imbratisez!