03 mai 2018

Cea mai mare mică invenție

Cea mai mare mică invenție peste care am dat în ultimul timp este Eggtimer-ul. Nu știți ce e ăla, nu? Nici eu nu am avut idee că există așa ceva până în ziua în care o prietenă i-a dăruit Ioanei micul guguloi. Așa îi zic eu, guguloiul sau bomba de fiert ouă. Dar nu explodează, stați liniștiți.

Deci cum se folosește.

Se pun ouăle ce urmează a fi fierte într-un vas cu apă rece, împreună cu guguloiul roșu.  Vasul se pune pe foc. 


In timp ce apa se încălzește/fierbe, guguloiul începe să se decolorează dinspre margini spre interior. 

Eggtimer-ul are niște gradații cu negru și în funcție de gradația la care ajunge culoarea roșie îți dai seama cât de bine e fiert oul: Soft, Medium sau Hard. 


Spre exemplu, în poza de mai sus se vede că "roșul" s-a restrâns destul de mult, a ajuns pâna la gradația cu MEDIUM. Adică fiert mediu. Cleios cum ar veni. Pentru fiert tare trebuia să îl las la fiert pâna mai rămânea doar un punct roșu în centru.


Dar eu nu am vrut în niciun caz ou fiert tare, l-am vrut cleios, ceea ce am și demonstrat. Pardon, obținut.



30 aprilie 2018

Salvat de două ori

Ieri dimineață când am ieșit în curte am găsit lângă pompa de apă un fluture ud fleașcă. Cum ai nimerit, măi băiatule, taman în băltuța asta, când în jur e atâta uscăciune?

Nu mi-a trecut prin cap să îi fac poze chiar de la început... Avea aripile lipite și-mi părea rău pentru el pentru că îl credeam pierdut. L-am așezat la soare gândindu-mă că dacă i s-ar usca aripile oleacă poate ar avea o șansă să-și vadă de zborul lui, dar nu-mi făceam prea mari speranțe. Aripile erau lipite una de alta, le-am dezlipit eu și am constatat că erau destul de rupturite. 


https://handmadeina.blogspot.ro/2018/04/salvat-de-doua-ori.html?m=1


Era și un pic descentrat, părea că îi lipsește un picioruș, și când s-a mai zvântat a început să se și miște cam... șontâc, șontâc.


Am lăsat baltă toate treburile și am stat lângă el câteva minute, să-l studiez și să-l feresc de doamna pisică, care mai nou are niște gusturi alimentare foaaarte ciudate. Vânează muște. Și pe lângă muște, fluturele ăsta cred că-i părea o adevărată trufanda și atâtea ture a făcut în jurul nostru că îmi venea să o încui în casă ca să fiu sigură că nu atenteză la bietul "rănit".
Dar nu a fost nevoie pentru că și-a pierdut intersul pentru noi când a auzit o pisică prin vecini, pisică pentru care ne-a și (temporar) părăsit.



După ce s-a uscat de-a binele, când am vrut să văd ce-i cu piciorușul care părea că lipsește s-a agățat de degetul meu și atunci am observat că nu-i lipsea niciun picioruș, probabil fusese îndoit și ud și lipit într-o poziție care nu-i permitea să-l folosească.



De pe deget și-a luat zborul, a făcut o escală pe capul meu, dar nu pentru mult timp pentru că și-a luat iar avânt și a aterizat pe o căpșună și de acolo...


Și de acolo Dumnezeu știe unde s-a mai dus.


28 aprilie 2018

Japonez. Cireș japonez

Când aveam 17 ani și ceva s-a născut nepoata mea preferată. Nu sunt nepoliticoasă, pur și simplu nu există o altă nepoată. Deci are două calități, e și preferată e și unică. 

Așa... Si când nepoata mea preferată a împlinit 17 ani, dar fix-fix in aceeași zi s-a născut copila mea mică. 

Deci două verișoare, nașă și fină pe deasupra, și-au serbat  luna asta ziua de naștere fix în aceeași zi. Și eu le-am făcut mărgele, cum credeți? Fix la fel. Mi s-a părut că am destule motive să fac asta.



Inițial le-am dorit a fi cu flori de zarzăr, inspirată fiind de pomul din spatele casei, dar până să îmi pun ideea în aplicare zarzărul s-a scuturat și de la primele încercări am observat că nici nu se vedeau bine petalele albe pe fundalul pe care îl dădusem deja pe mărgele. Așa că am reconfigurat traseul :) și m-am inspirat de la caisul/piersicul (nu știu exact ce e) din grădină vecină.

A ieșit ce a ieșit. Ioana când le-a văzut a zis: "Hiiii, flori de cireș!!! Sunt pentru mineeee?" Sigur că sunt pentru tine. Dar nu sunt flori de cireș, sunt de cais.

A urmat o dezbatere aprinsă, eu că e cais, ea că e cireș. Eu i-am zis că nu am văzut în viata mea cireș cu floare altfel decât albă, și am văzut ceva cireși la viața mea (și țara mea). Ioana a găsit repede pe net nenumărate poze cu flori roz și cu mâna îndreptată spre monitor a zis: "Japonez. Cireș japonez." Pe mine m-a umflat râsul pentru că m-a dus imediat gândul la "Bond. James Bond" 

Când și nepoata a zis că i-am făcut margele cu flori de cireș japonez, am gândit că e ok, nu contează ce am vrut eu să fac, fiecare are propria viziune, important e să placă și să fie purtate cu drag. 


Și nu e nicio supărare din partea mea, caisul meu se poate prezenta oricând: "Japonez. Cireș japonez" 



16 aprilie 2018

Scrie mumi pe ea

Azi a fost ziua mea. Sfânta Irina. Cruce neagră, e adevărat, dar ce contează? La mulți ani! 😊

Cineva îmi reamintește în fiecare an că e ziua numelui meu, mă pupă, îmi urează toată lista și mă cadorisește cu flori și/ ciocolată și / bani, "să îți cumperi ceva frumos, ceva ce-ți place ție, că eu nu știu ce să îți iau". Știu că nu mai sunt copil ca să primesc bani de ziua mea, dar având în vedere că vorbim aici de soacra din dotare, tot un fel de copilul ei sunt, deci se acceptă o derogare,

Și pentru că de cele mai multe ori bănuții ăștia s-au dus pe te miri ce pentru casă, copii, sau mai știu eu ce altceva, ei, azi am schimbat foaia, am plecat în oraș în căutarea ceva-ului ăla frumos pentru mine. 

La noi în familie există o vorbă, atunci când ceva ți se potrivește ca o mănușă, noi zicem: "scrie numele tău pe ea".

Când probam minunăția asta de cămașă cu trandafiri fac o poză și o trimit pe grupul familiei cu intrebarea: "scrie mumi pe ea?"  Să traducem. Am vrut sa zic "scrie mami pe ea?"  dar din cauză de viteză și de lipsă ochelari, a ieșit "mumi". N-are nimic, mie îmi place cum sună. 


Am primit doar un răspuns, omu' fiind cel mai pe fază. "Da, scrie mumi pe ea." Eu ieșisem însă din magazin. Dar... cu cămășuța în traistă. Că îmi plăcea prea mult, as fi luat-o și dacă primeam trei de Nu. DA-ul meu atârna mai greu. 
Și pentru că azi am fost setată pe trandafiri, aceste șosete cu, ghici ce, trandafiri, mi-au luat mințile. A fost dragoste la prima vedere n-am reușit să rezist. E drept că nu prea știu cum o sa le asortez, dar mă descurc eu la fața locului.


Și ultimul cadou, glastra asta foarte chic cu fluture transfarent. 


Și ca să fie răsfățul complet am întrat într-o cofetărie și am mâncat amandina aia însiropată la care visez cam de o lună, de când eram la spital. N-am fost copil cuminte. Nu prea aveam voie să o mănânc pentru că încă sunt la regim, dar o dată pe an e Sfânta Irina. 

Upsi, soacra mea zice că mai urmează încă două. 



13 aprilie 2018

Mi-am găsit elvețianul

Mă apuca jalea și suspinul de câte ori îmi aminteam de ceasul pe care mi l-a dăruit jumătatea, imediat după nuntă. Ceasul ăla era cumva "inelul" de logodnă. Da, cererea în căsătorie a fost un pic atipică la noi, nu dezvolt subiectul, important e că eu consideram ceasul meu ca fiind inelul de logodnă. 

Numai că de ceva vreme, adică ceva ani, ceasul ăsta a dispărut. L-am căutat peste tot, în cutiuța în care îl țineam când nu îl purtam, în cutiile cu bijuterii, prin sertare, printre haine în dulap, la prosoape, la ciorapi, prin dulapuri pe la țară. Nimic. 

Ei, și de câte ori vedeam vreun ceas care semăna numai puțin cu "elvețianul" meu mă apuca jalea și suspinul. Cred că nu e prieten sau rudă care să nu fi știut cât sufăr eu că am pierdut/rătăcit mândrețe de ceas, cu o așa valoare sentimentală, unde mai pui.

Ieri, stând de vorbă cineva, nu știu prin ce minune cotește discuția spre ceasuri. Bineînțeles că n-am ratat ocazia să oftez din toți rărunchii și să depăn povestea "elvețianului'' meu. Persoana zice: 
-  Întoarceți o cană cu gura în jos și ziceți "arată-mi unde e ceasul", și să vedeți că îl găsiți.
- Ei, cum așa!? Cum să îmi arate cana? întreb eu, fără să mai adaug că eu nu cred în chestii d-astea.
- Da, zice, faceți așa, întoarceți o cană cu gura în jos și lăsați-o peste noapte, dar aveți grijă să fie într-un loc în care să nu mai pună nimeni mâna pe ea. 
Am dat din cap sceptică și aproape am uitat discuția până seara la culcare când am dat cu ochii de cutia ceasului cel nou pe care l-am primit de Craciun. Deci da, până și pe Moș Crăciun l-au apucat pandaliile din cauza văicărelilor mele, a cedat psihic și a zis ia d-acilea ceas, numai taci! (n-a zis, dar sigur a gândit :))

M-am dus la bucătărie, am luat o cană, am pus-o într-o servantă unde nu umblă nimeni noaptea și am întors-o cu gura în jos. Da măăăi, am zis și "hai arată-mi unde e ceasul", na, ce mă costa? Am rămas căteva minute stând pe jos gândindu-mă în ce loc nu am căutat eu niciodată. Mi-au picat ochii pe o bombonieră de cristal, sau ceva, din servanta aia. Am dat să ridic capacul dar m-am lăsat păgubașă, sigur soacră-mea a șters-o de praf cel puțin la fiecare sarbătoare din aia la care TREBUIE să faci curățenie generală. Altceva nu-mi venea în minte, poate doar patul dublu din dormitorul nostru, ăla mare și greu, cu ladă dedesupt, pe care nu l-am clintit de muultă vreme.

M-am dus ață în dormitor, am încercat să clintesc patul, dar ți-ai găsit... Caut jumătatea prin casă, era la calculator. Stau 10 secunde în spatele lui căutându-mi cuvintele, cum să-i zic eu că vreau să mutăm patul acum, la ora 22, nu mâine, nu poimâine? Azi,  acuma.

- Ce-ai, femeie!? Nu mutăm niciun pat la ora asta, sunt rupt de oboseală (și îl cred că era)
- Bine, lasă că mă duc și îl trag singură.

Știam că o să îmi meargă cu replica asta, nu-l lasă inima să mă coțopenesc eu cu ditamai namila de pat. Bine, oricum n-aș fi reușit singură să-l clintesc vreun micrometu.
Dar împreună... l-am tras vreo 20 de centimetri, și ceeee să veeeezi???????




Daaaaa, elvețianul meu!!!!! Nu mi-a venit să cred... Întâi am țopâit prin toată casa și am arătat ceasul tuturor și am și spus povestea cu cana, apoi am luat și ceasul de la Moșu', mi le-am pus pe amândouă la mână, adică la mâini, unul la stânga, celălalt la dreapta, m-am așezat pe un scaun și am staaaat așa minute bune privindu-le, nevenindu-mi să cred că asta chiar s-a întâmplat.

Dar da, chiar s-a întâmplat, mi-am regăsit "elvețianul"!







12 aprilie 2018

Tableta vieții (11.04.2018)

Ieri  dimineață a venit curierul cu colețelul și,  deși eram foarte curioasă,  parcă nu-mi venea să-l deschiz :). Zic las' că-l desfac cu fetele să ne bucurăm împreună, și l-am pus pe masa încărcată de multe alte nimicuri, că așa e mereu uneori la noi. Dar intră Ioana, scanează rapid camera și zice:

- Ce faci, fată, ai tabletă?
- Da, fată, am tabletă. O și văzuși?

De fiecare dată mă uimește când face asta, nu-i scapă niciun obiect nou apărut în vreo cameră, indiferent cât de înțesată e camera respectivă. Cum apare un flecușteț nou, ei îi pâlpâie o lampă, i se activează o sirenă, o trage careva de mâneca, nu știu, îi șoptește Jiminy în ureche: atențiune, etențiune, obiect suspect la ora 12.

Deci da, sunt foarte-foarte încântată că am înlocuit tableta veche decedată acum mult timp când am călcat eu pe ea (ceeee? era întuneric!), cu această nouă tablețică (iertată-mi fie siropoșenia, nu mă pot abține). E exact așa cum mi-am dorit, nici mare să n-o pot băga în poșetă și s-o car după mine peste tot, nici mică să mă chiombesc la ea, are cameră, ceea ce e esențial pentru mine, are și tastatură dacă-mi doresc, dacă nu, pot să o scot din husă și folosesc touch-ul...ce să mai, tableta vieții! Nu mă întrebați detalii tehnice, nu le știu, nu mă interesează! Căutarea și stocarea acestor informații intră exclusiv în sarcina colegului de camerăm, că d-aia primește mâncare caldă, nu?



Ah, și un lucru foarte important pentru mine, husa e mov. 
În sfârșit am și eu ceva colorat! Nu mai vreau negru, nu mai vreau alb, nu mai vreau gri, vreau culoare, vreau veselie.
Veselia poa' să însemne  chiar și... sclipici. Waaaw, aoleu, ce se întâmplă, mă transform într-o piți?


10 aprilie 2018

Invitată la...

Deși Maria a plecat azi cu prietenele ei la munte, se pare că numărul fetelor din casa asta se vrea constant. Cel puțin azi. Maria a plecat, dar am avut o invitată, nu la ceai, nu la cafea, nu la prăjitură, ci la ... stai să vezi...

Nu știu ce a vorbit Ioana ieri cu o prietenă la telefon, uscător că mă sună grăbită nevoie mare:
- Mami, pot s-o invit mâine pe M la sarmale?
Eu, fudulă de urechi, am crezut că n-aud bine:
- La ce!?
- La sarmaaaale...
- Da, sigur că poți. Dar de care i-ai zis?
- Păi nu i-am zis, că am vrut să te întreb întâi pe tine.
- De fapt nu contează, că mai avem din ambele feluri.
- Bine, mersi, hai că acuma o sun. Pa!

Deci am avut invitată la sarmale, o domnișoară extrem de drăguță și delicată și politicoasă. Atât de politicoasă că am rugat-o să nu îmi mai mulțumească atât de des, să păstreze un "mulțumesc" mare pentru la sfârșit. Ți-ai găsit, știi cum e, "năravul" din fire n-are lecuire. (Glumesc, te unge la suflet să (mai) întâlnești copii din ăștia).

După masă au ieșit afară cu foile, creioanele, echerele, și si-au făcut tema la nu știu ce specialitate. Și a fost mai mare dragul să le văd concentrate deasupra planșelor lor dar și să le aud râzând. 


A fost o zi grozavă! Nu doar din cauza vremii, splendidă de altfel, soare, cer albastru... tot tacâmul, dar și din cauza "vrăbiuțelor" desenatoare care mi-au "ciripit" toată ziua prin preajmă. (Stiu, nu "din cauza" ci "datorită".)

M-am simțit foarte bine în preajma lor și m-am bucurat, recunosc, și pentru că le-a plăcut măncarea mea. Ăsta e defectul meu, ce să-i faci...

Odată m-a întrebat omu' cum se face că mă vait cu șapte guri că nu îmi place să gătesc și totuși gătesc foarte des si foarte bine (el a zis asta, nu io :))? Păi io vânez like-uri, am răspuns aproape fără să gândesc. Și ne-a bușit râsul pe amândoi. La mâncare, măăăi, nu la altceva.

Deci azi am mai împușcat un like, tre' să-l trec în carnețel. Și de ce să nu mă laud, nu doar pentru mâncare. Abia a plecat invitata noastră și la îmbrățișarea de "la revedere" mi-a spus că sunt o persoană minunată. 
Aaaaa!!!! Și tu, draga mea, și tu!

09 aprilie 2018

Cu nestare

M-am întors de la țară.  Dacă scriu înseamnă că am supraviețuit. Bine că nu erau pomii înfloriți că muream instant.

Am trecut întâi pe la cimitir de am aprins lumânări. Chiar azi sunt 6 luni de când a murit tata. Le-am arătat fetelor și celelalte cruci și le-am spus fiecare a cui e, Marișca, tanti Vuța, părinții lui Nelu... Au fost uimite că toate-toate rudele sunt îngropate în morminte alăturate. Așa e la noi.

După aceea am oprit la noua adresă a Miuței. A ieșit din coteț și a început să latre de cum ne-am dat jos din mașină. Parcă era pe arcuri, nu știa la care să se ducă mai întâi. S-a lăsat cu lacrimi  și nas roșu. Cineva care era în vizită și nu știa povestea câinelui i-a zis Mariei "nu-ți fie frică, câinele e blând, nu te mușcă". "Normal că nu mă mușcă, e câinele meu!", a replicat urgent Maria pe ton oarecum tăios.

Acasă am descuiat cu greu poarta, n-am vrut să las pe nimeni să mă ajute, că doar nu-s copil.
Iar a fost ciudat. Am dat o tură prin toate camerele, am deschis uși și geamuri și dulapuri...dar n-am putut să stau în casă. Oricum era mult prea frumos afară, am stat o vreme pe treptele din fața casei și am studiat căsuța bătrânească. Se vede cerul prin țiglele ei, biata de ea. Mă bătea gândul să iau cheia să mai văd ce mai e prinăuntru. Dar neee, nu mi-a trebuit...






Am fost cu toții cam tăcuți, s-au mai umezit ochi, s-au mai înroșit nasuri, și-a găsit fiecare  câte ceva de făcut, dar în principal s-a alergat după soare.



Deși veniserăm pregățiți să mâncăm la măsuța verde, la aer curat și soare domol, aparent nimănui nu-i era foame. Numai mie. Dar fiindcă nimeni nu a votat cu mine PENTRU, am renunțat la idee, m-am supus majorității, m-am suit în mașină, urmând să mâncăm acasă mâncarea plimbată. 


Dar asta n-a fost chiar rău pentru că acasă ne aștepta Cici, a cărei companie ne face mare plăcere, așa că, recunosc, prânzul acasă a fost mult mai vesel decât bănuiesc că ar fi fost la țară. 

08 aprilie 2018

Dacă găsesc pomii înfloriți

Azi a fost o zi splendidă, însorită, nici prea caldă dar nici rece, numai bună de mers la munte ar zice unii. Nu, n-am mers la munte. De niciun Paște nu am plecat de acasă, nici ăsta nu a făcut excepție. Mâine poate ieșim pe undeva, poate mergem la țară, deși n-aș băga mâna în foc.

De când a murit tata, acum 6 luni, am fost acasă doar de trei ori. Și atunci prin casă n-am prea mai putut să stau, mai mult prin curte m-am învârtit. Dar nici în curte nu mă mai așteaptă nimic. Cățeaua nu mai e să ne latre de când aude motorul mașinii, la cotețul găinilor nu mai am ce să caut, nu mai e nicio găină care să-mi lase o surpriză în cuibar, deci nu mă mai așteaptă nimic. Mă învârtesc prin curte și nu-mi găsesc locul până zic: hai să plecăm.

Văd ce visez  la noapte, poate mâine mergem să aprindem o lumânare la cimitir.  Luăm și fetele, ele chiar n-au fost de mai bine de 6 luni.

Dacă găsesc pomii înfloriți o să mor instant.

O mână întinsă

N-am mai fost la Inviere de ani de zile. Am fost acum. În curtea bisericii era multă lume.
Lângă noi era o familie cu un băiețel de vreo șapte ani, jucăuș nevoie  mare, făcea cu mână tuturor celor care treceau prin dreptul lui, ba unora le zicea "salut!" Nu prea îi răspundea nimeni, dar nu conta, el era vesel. 

Când  ne-a observat pe noi doi a început să ne facă și nouă cu mâna și i-am răspuns. Apoi a întins mâna către mine să dau noroc cu el, mi-a scuturat mâna sănătos, râzând cu gura până la urechi, până când l-a tras mama lui deoparte și l-a ascuns după ea, ca să nu mă mai deranjeze. Dar pe mine nu m-a deranjat, dimpotrivă.

M-am gândit: ești de-al meu, măi băiatule, m-ai nimerit! Tu cu norocul, eu cu îmbrățișările. Tot omul are nevoie de o mână întinsă sau de o îmbrățișare. Sau de amândouă.

05 aprilie 2018

Inflorire de trei ori

Eu am un presimț... Cred că zarzărul o să-mi înflorească de trei ori în primăvara asta. Uite așa!

Daaa, de două ori deja a înflorit. Prima oară a înflorit rămurica pe care am pus-o în sticluța cu apă de Sf. Nicolae, că așa e tradiția. Bine, tradiția era cu crenguța de măr, da' de unde să iei măr în buricul orașului? M-am adaptat, am folosit zmicele din zarzărul din spatele casei care au înflorit fain-frumos prin ianuarie, cât să mă liniștesc și eu că, iată,  vin vremuri bune. După ce s-au scuturat florile nu m-am îndurat să arunc crenguțele, mai ales ca aveau mugurași de frunze după care au apărut  și ditamai mustățile de rădăcini. Cum să arunci așa ceva, spuneți, cine mai are pomișori  la borcan?

A doua oară a înflorit zarzarul din spatele casei fix azi noapte. Ieri înmugurit, azi dimineață înflorit, alb ca o mireasă, așa mi-a bucurat dimineața...




Și a treia oară? De unde trag eu speranța că va înflori și a treia oară? Păi... o să îl rog eu frumos. Și dacă n-o să poată, și îl cred că n-o să poată că e și el un biet pomișor, o să îl ajut eu. Stând așa aproape unul de celălalt și studiindu-ne și admirându-ne reciproc sper să înflorim pentru a treia oară împreună. Într-un șirag de mărgele.

04 aprilie 2018

Cu fetele și băiatul

De câteva zile... răsfăț! Ambele fete acasă, stăm înghesuite una în alta, cu treabă sau doar cu vorbă, e bine! Când vine tati seara, tabloul devine complet, e ca pe vremuri. Of, pe vremuri, adică acum un an.

Ieri am avut curs de gătit. S-a gătit la 6 mâini și 4 feluri de mâncare. De post, de dulce, și de fără sare. Eu am făcut mâncare pentru mine și tati, ele pentru ele. Nu le-am ajutat cu nimic, decât cu "indicățiili". Că până când?

A fost interesanto-amuzanto-periculos. Periculos și din cauza mea, pentru că din exces de zel am vrut să fac o rocadă între multele crăticioare dogoritoare de pe aragaz și, ghinion, aproape mi-a luat foc prosopul cu care încercam să fac manevra. (Tre' să-mi cumpăr mănuși!) Asta a fost una. Apoi cineva a pus crăticioară pe foc, fără absolut nimic în ea și s-a dat la discuții,  un alt cineva a mers cu buretele de vase șiroind de apă prin casă... D-astea de numa' la master-chef mai vezi.


Dar una peste alta mâncarea a ieșit foarte bună, chiar așa zbuciumat cum s-a născut. Am anunțat și un examen de absolvirea "cursului" de gătit. Adică vor găti fetele, eu și "indicățiili" mele vom dispărea din peisaj și vom aștepta invitația la masă. Dar stați puțin, cursul e abia la început, deci examenul, hăt, departe!


După masă Ioana a venit cu ideea să facem atelier. Bine, facem, dar hai să rezolvăm mai întâi niște sarcini oribile. Un pica de curățenie și un pica de cămăși călcate. Repartiția s-a rezolvat democratic, Ioana cu aspiratorul, Maria cu cămășile lui tati.  Aaaaa, asta cu cămășile lui tati e o poveste în sine...


Se uită tati de dimineață prin șifonier și-l aud mustăcind. Adică nu-l aud, că are un mustăcit pe care mai mult îl bănuiești, e ca un plescăit așa... Dacă nu-l cunoști ai zice că-i plouă în gură după ceva, dar nuuu... Închide șifonierul, se uită la cămașa cu care fusese cu o zi în urmă, se mai fâțăie, mai plescăie. 

- Ce, n-ai nicio cămașă călcată?


- Nu prea.

- Da' asta ce-are?

- E galbenă.

- Nu e galbenă.  E crem. Și e nou-nouță și e și călcată.

- N-o iau p-asta.

- Treaba ta. Atunci ia-o p-aia de ieri.

- Haaai că o iau p-asta galbenă... Dar o să arăt ca foamea.

Eu l-am mângâiat cu privirea aia a mea dulce-acrișoară-oțețită:


- Ți-amintești că eu ți-am făcut cadou cămașa asta, da?

- Daaa, știiiiu...

Câteva ore mai târziu, fix când călca Maria cămăși, primesc mesaj nesperat:



- Chiar e mișto cămașa... O să o mai îmbrac...

- Te-au lăudat gagicile, cu siguranță.

- Nu, m-am uitat în oglindă.

Oh, da! Păi atunci să mai cumpărăm, zic. 

Știți cumva magazine care au NUMAI cămăși galbene? Și eventual au și vreo ofertă de genul "la 10 cămăși cumpărate primești o oglindă în care să te oglindești în mărime naturală, sau măcar până la brâu" ? Că aș fi foarte interesată... 

02 aprilie 2018

E doar al meu si mor după el

Am avut și eu un regret. Că fetele mele multă vreme n-au fost dornice să poarte din  mărgelele, broșele, cerceii, bentițele și alte lucruri pe care le-am tot migălit în utimii 10 (zece!?) ani. De admirat le admirau, dar despre multe dintre ele îmi spuneau clar că nu le-ar purta.

Dar să vezi minune... Lucrurile s-au schimbat radical, acum își doresc o împărțire jumi-juma a TOT ce mai avem disponibil. Ba chiar au lansat comenzi. Pentru uzul personal, să ne înțelegem.

Am rămas siderată.
- Păi prin ce vrajă v-ați transformat voi așa? 
- Ei, eram și noi mici, măi mami. După ce termini mărgelele astea, poți să îmi faci și mie unele identice?

Cu bentițele n-au prea fost probleme din astea, Ioanei mereu i-au plăcut. Merge și la școală cu ele, că na, dacă nici la liceul de artă nu poți să îți exprimi creativitatea, atunci unde? Merge si vara și iarna cu ele pe cap, e cumva brand-ul ei... Fata cu florile.






Maria era însă împotriva lor, pe motiv că nu îi stă bine sau că nu are unde să le poarte. Până înt-o zi când i-a sărit țandăra și a zis: soro, știi ceva, ție ți-a făcut mami o groază de bentițe. Asta cu maci e a mea! 




Și pentru că m-am făcut mare afaceristă, am vrut și eu ceva în schimbul nenumăratelor bentițe înflorate la care mi-am lipit și cusut degetele pentru Ioana. I-am zis să conceapă un stiker special pentru mine, doar pentru mine, să mi-l lipesc eu pe agende, pe frunte, sau pe unde mai dorește suflețelul meu. 



Și ea a făcut asta. Un autoportret. Și e doar al meu. Și evident mor după el! 




01 aprilie 2018

Dezmorțeală

Ziua asta a început frumos, cu soare. Faptul că sunt ambele fete acasă îmi umple inima de fericire. Nu sufăr că a plecat Maria la facultate. Mi-e dor de ea, clar, dar știu că plecatul ăsta de acasă e un rău necesar, un bun pentru ea. Iar când vine acasă atât de radioasă și atât de încântată că ne vede mă înmoaie complet.

Săptămâna asta a fost Ioana pe la ea, șingură, cu trenul, s-a descurcat de minune. S-au plimbat, au fost prin ceainarii, au fost împreună și pe la facultate, au petrecut timp frumos împreuna. Au venit a doua zi obosite și încântate amândouă. Deci copilul mic s-a făcut și el mare, iar eu dau pe-afară de mândrie, mor după fetele mele și spun asta de câte ori am ocazia. 

Facebook-ul îmi aminteste că anul trecut pe vremea asta eram la Malaga, culmea, tot după o ieșire din spital. Cât de frumoasă a fost excursia aia... Mă bucur că măcar despre asta am scris pe blog și o să pot să recitesc oricând o să doresc să-mi reamintesc întâmplările și oamenii minunați din zilele alea.

Păcat că nu am continuat și cu restul ieșirilor din anul trecut, cel putin Portugalia merita un maaare "capitol". 


Sper, dar nu bag mâna în foc, ca la ieșirile viitoare să mă mobilizez mai bine și să aștern două vorbe despre tot ce văd, simt și trăiesc frumos pe unde merg. Pentru mine în primul rând.



Valiza e mereu prin preajmă, la o adică bagajul se poate face în doi timpi și trei mișcări.  Altele ar fi problemele... Spre exemplu, una ar fi pisica. Nu știu dacă ne-ar mai permite să plecăm fără ea. 

31 martie 2018

Am ajuns in punctul ala

Ieri, pentru că am primit un mesaj care m-a emoționat, legat de lipsa mea indelungată  de pe blog, m-am apucat să-mi recitesc scrierile. Mi-a prins bine. Uitasem mare parte din întâmplările mărunte pe care le povesteam într-o vreme aici. Și am realizat că întâmplările astea mărunte atârnă la fel de greu ca și evenimentele mari-mari care-ți rămân în memorie toată viața. 

Multe-multe uitasem. Cine ține minte că acum  patru ani cand spăla vase s-a furișat copil  pufos și tăcut și i-a dat un pupic dulce pe obraz? Și peste doar căteva minute apare și celălat lujerel de fată, să mai pună un pupic, la fel de tandru și tăcut pe obrazul mamei... Astea nu se țin minte de la sine, dar fac atât de bine să le citești.

După ce m-am "lecturat" cateva ore, am rămas pe gânduri. Unele lucruri le-am văzut altfel după ce le-am recitit. Parcă s-a aprins un bec. Nici nu stiu dacă eram veselă sau tristă cănd am terminat de citit, știu doar ce am gândit. Modestia e o porcarie! Nu e deloc o calitate, e un defect care-ți face rău. Și atunci am recunoscut pentru prima oară, cu glas tare, să mă audă jumătatea mea:

- Hai, măi, că scriam mișto!

- Păi când îți spuneam eu... nu mă credeai. Și n-ai mai scris de un an.

Sigur că nu îmi cer scuze pentru lipsa de modestie. De ce? Pentru că simt că am ajuns in punctul ăla în care, dacă îmi vine să zic, hai, că suntem o familie mișto, și asta se întâmplă frecvent să zic, să îmi fac un bine și să fiu și mai specifică, cu un "și și eu sunt o femeie mișto!".  

Asta părea ceva de neconceput acum câteva zile. ACUM NU MAI E!

14 aprilie 2017

Cel mai traseu spectaculos ever!

Uite că am încheiat vacanța în Spania și nu am reușit să termin măcar povestea primei zile de hoinărit. Norocul meu că am învățat ceva de la Ioana.  Am avut cu mine un carnețel în care am așternut "la clad" impresii  pe unde am fost, și cu ajutorul pozelor pot să rememorez ușor "faptele".

Deci, în prima zi a fost vorba de Ronda de SetenilSetenil de las Bodegas și cel mai spectaculos traseu pe care l-am făcut eu în viața mea... El Caminito del Rey, adica Mica poteca a Regelui. Este un traseu spectaculos construit în 1901 printre munți, scopul lui inițial fiind acela de a facilita accesul muncitorilor la două centrale hidroelectrice. Numele de El Caminito del Rey l-a primit abia în 1921, când regele Alfonso al XIII-lea a participat la deschiderea barajului Conde del Guadalhorce.

Până la intrarea efectivă pe traseu am parcurs o mică distanță pe un drum care nu prevestea nimic din ce urma să vină. 

Am văzut și, în sfârșit, luminița de la capătulul tunelului :)


Traseul acesta minunat de spectaculos nu poate fi făcut decât prin rezervarea biletului din timp. Asta m-a impresionat foarte tare, organizarea exemplară. Noi ne-am prezentat la ora stabilită, cu biletul cumpărat pe net și scos la imprimantă. A fost scanat codul de bare și așa am primit echipamentul de protecție și intrucțiunile de "călătorie".

Indicatorul


Și traseul. Pe care am exclamat de nenumărate ori: nu pot să cred, așa ceva nu există!!!


 Chestiile alea mici cu căști albe suntem noi, turiștii.
  

Dacă mi-ar fi zis cineva cu două săptămâni înainte, când mă țineam de toți pereții prin spital, că o să ajung în curând să mă țin de astfel de pereți, l-aș fi trimis la plimbare. Dar uite, am ajuns eu la plimbare. Și ce plimbare!!!


S-a întâmplat și o chestie amuzantă. Traseul ăsta este destul de întortochiat. Eu făcând poze am rămas oarecum în urmă. Și cum mergeam eu în pas vioi (cât de vioi permitea poteca), am dat de Dana pe care o poza Cosmin de pe partea cealalta a muntelui. O distanță considerabilă, cam ca în poza de mai jos. Cosmin îi facea cu mâna Danei, cu aparatul la ochi, Dana îi făcea cu mâna lui Cosmin. Și apar și eu, mă așez lângă Dana, îi fac cu mâna lui Cosmin și-i zic veselă Danei: Ete, mă bag și eu în poza voastră, na! După care îmi continui pasul săltat fără să aștept reacția Danei.

După vreo sută de metri dau de Dana și de Cosmin. Ups, dacă ei sunt în fața mea, atunci în spate cine e? Mă întorc și văd o persoană necunoscută. Deci, da, am stricat poza cuiva, nu erau prietenii mei. Sper că atunci când au văzut poza s-au întrebat cine era persoana aia preietenoasă și nicidecum cine e nebuna care le-a stricat poza :)



Am citi despre acest faimos Drum al Regelui că în timp s-a degradat foarte tare și a devenit foarte periculos, astfel că în 2001 a fost închis pentru reabilitare. Abia în 2015 a fost redeschis și  acum plimbarea pe podețele la 100 m înălțime deasupra râului putându-se face în deplină siguranță. Pe unele porțiuni au rămas și podețele vechi, nepracticabile, le-am vazut și noi  se pot vedea și în poza de mai jos.





Un alt lucru spectaculos, dacă mai era nevoie, a fost "balconașul" din sticlă pe care m-am așezat împreună cu jumătatea. Aș putea să mă dau rotundă și să zic că a fost floare la ureche să privesc cum mi se întinde prăpastia la picioare, că aveam încredere că e totul safe, dar... nu, n-am privit nici măcar o secundă în jos. Am privit prin geam doar înainte și după ce am părasit "balconașul". Sunt o vitează, ce să mai ...


Un alt punct care îți putea da frisoane, dar mie nu, că v-am zis, sunt o curajoasă, a fost podețul ce unea cei doi versanți.


Eu am făcut o greșeală. Pe traseu am vrut să fac o poză ca o divă, deci mi-am scos casca de protecție și când am pus-o la loc nu am mai fixat-o bine. 


Atunci când am început să traversez podul, bătea vântul destul de tare și eu eram procupată nu numai să mă țin bine de marginile podețului ci și să-mi păstrez casca pe cap. Așa că a fost un pic creepy să mă balansez pe podețul ăla cu o mână pe cap și cu una pe podeț. Și cu ochii bineînțeles doar înainte, ca o fată curajoasă ce sunt.



 

La ieșirea de pe traseu, după un mic drumușor parcurs, am dat de autobuzul care ne-a dus la locul unde parcasem masina.  (V-am zis, organizare exemplară!)

După o așa primă zi de Spania, ne-am întors la Malaga, obosiți, înfometați dar uimiți de tot ce am vazut. Și după ce au trecut aceste câteva zile, tot zic că El Camini del Rey este cel mai traseu spectaculos ever! :)




03 aprilie 2017

Setenil de las Bodegas

După ce am plecat de la Ronda, aveam în plan să mergem să vizităm o altă localitate aflată la 17 km, cu un nume care a dat naştere la diverse glume în grup, Setenil de las Bodegas. Pe cei care se dădeau loviţi (de fapt numai unul) îi încurajam să meargă mai departe la Setenil de las Bodegas, că la asemenea nume sigur găsim bodegă lângă bodegă şi acolo o să îl aştepte o bere rece.

Am făcut noi mişto dar după  ce am studiat puţin problema ne-am dat seama că glumeam degeaba. Setenil vine din latinescul "septem nihil" - de 7 ori nimic, şi se referă la faptul că armatele creştine au recucerit teritoriul ocupat de mauri abia  după şapte încercări eşuate. Iar denumirea completă a devenit Setenil de las Bodegas mai târziu, după ce au apărut şi podgoriile de vin pe lângă plantaţiile de măslini şi migdali. Acum nu mai există, din păcate podgoriile de viţă de vie, dar denumirea a ramas Setenil de las Bodegas.





 Unele case au la propriu ca si acoperis muntele. 



Localitatea este renumită pentru casele albe care au fost construite prin lărgirea peşterilor săpate în stâncă. E ceva spectaculos. Noi am rămas fără grai. Eu m-am felicitat că nu am vrut să desckid niciun link, nu am vrut să văd înainte nicio poză cu locurile în care urma să venim pentru că voiam să fiu surprinsă. Şi apoi ştiu că nicio poză nu poate descrie fidel realitarea. Aşa că eu efectiv nu mă puteam opri din exclamat: Wow, nu pot să cred, aşa ceva nu există. Doamne, ce minunăţie!


Cine-şi făcuse temele (nu eu, că eu sunt repetenta clasei: )), adică citise pe net despre Setenil de las Bodega ştia unde se mănâncă bine, aşa că ne-am dus la o bodegas umbrită efectiv de o stâncă. Mâncarea a fost, cum să spun eu... depinde pe cine întrebaţi. Viţelul meu arăta foarte-foarte bine dar era atâta de în sânge că aproape mişca în farfurie. Nu, n-am putut, l-am pasat Omului care a fost extaziat. Eu am luat coastele lui de miel. Au fost bune, dar mielul nu e preferatul meu. Ca să o scurtez, băieţii au fost încăntaţi de meniu, dar pentru fete a fost prea în sânge. Nişte sclifosite! :)

Aici la umbreluțele astea am mâncat





Ca să facem o recapitulare, Ronda si Setenil de las Bodegas au însemnat jumătate din prima zi de stat în Spania. Tot ce am văzut până aici a fost spectaculos, dar ce a urmat...

În episodul următor