30 septembrie 2009

Fac ce vreau... cand vreau

Primul lucru pe care l-am vazut ieri cand am intrat la U.P.C sa-mi platesc cablul si internetul, a fost domnisoara aceea de la biroul Informatii. De fapt nu pe domnisoara am remarcat-o, ci tricoul ala negru pe care-l purta si pe care scria ceva cu alb. Eu sunt o mare cititoare... de tricouri. Intr-o vreme daca zaream asa mai de departe un tricou umblator cu text, incetineam mersul si faceam in asa fel incat, fara sa ma zgaiesc prea mult, sa descifrez tot. Dar nu mereu imi reusea, ca pierdeam timp aruncandu-mi ochii si in alta parte, sa nu se simta omul prost ca stau cu ochii pe pieptul sau pe burta lui. Dupa ce am inceput sa pictez si eu astfel de tricouri si mai ales dupa ce am inceput sa le si port, mi-am dat seama ca mesajul a fost scris ca sa fie citit, si cine poarta astfel de tricouri isi asuma si riscul ca oamenii sa se opreasca din drum, sa urmareasca chiar cu degetul, daca nu se descurca altfel, si sa descifreze textul.
Mi-a sarit in ochi tricoul domnisoarei de la Informatii, si m-am asezat strategic la coada (doar vreo 8 persoane in fata mea) asa incat sa pot descifra intreg textul de pe tricou, ca am uitat sa va spun, avea un calculator in fata care-mi cam obstructiona imaginea. Cand am terminat de descifrat, m-am dus la domnisoara si i-am spus prieteneste sa stea mai aplecata, sau sa se ascunda sub birou, sa n-o vada vreun sef cu tricoul ala pe care scria:
I DO WHAT I WANT
WHEN I WANT
I-am explicat ca textul este interpretabil si nu foarte potrivit pentru cineva care lucreaza cu publicul si daca o vede seful ei s-ar putea sa aiba probleme si "stii si dumneata ce greu e sa-ti gasesti servici in vremurile astea". Fata a fost intelegatoare mi-a multumit pentru sfat si s-a asezat la calculator asa mai ghebosata, de nu mai puteai intelege nimic din tricoul ei.
Dupa ce am terminat acest dialog, IMAGINAR bineinteles, ma uit sa vad ce face Pufoasa, ca o luasem si pe ea. Ca de obicei ea era pe o bancuta cu un teanc de pliante, le aseza in forma de floare, trenulet, evantai... Asa face ea mereu si cand se plictiseste le duce pe toate inapoi si le aseaza in stativul lor exact de unde le-a luat. A mai vazut cineva copil asa de cuminte?
Ei, si cum imi admiram eu minunatie de copil vad cu coada ochiului tricoul negru care se ridicase de la birou si se fataia de colo colo. Am mai avertizat-o inca o data (tot asa, in gand), sa nu zici ca nu te-am avertizat... Numai ca, ceva nu era in ordine, era acelasi tricou, dar nu aceeasi fata. Fata asta avea parul mai lung, avea atitudine, mergea cu tricoul ala si cu parul (superb) fluturanda-i pe spate, parca zicea: da, tot ce scrie aici e adevarat. Asta da atitudine, am gandit eu. Asta vreau eu sa vad la purtatorii de tricouri inscriptionate, daca-ti scrie pe tricou I'M TO SEXY FOR YOU, nu am pretentia sa fie 100% adevarat dar vreau sa vad ca-l porti ca si cand ar fi.
Nu se poate, maine o sa plangeti una pe umarul alteia, le-am zis eu (stiti voi cum). Ma ridic putin pe varfuri sa le vad si pe cele doua doamne casiere. Ei na, vi s-a urat cu binele la toate... Dar ce, seful vostru si-a luat concediu acuma toamna, a prins vreo oferta de ultim moment si voi ati ramas singure si va faceti de cap? Bineinteles ca nu mi-a raspuns nimeni.
Greu, foarte greu am putut accepta ca asta este noul slogan al celor de la UPC. Dar aducandu-mi aminte ca la un moment dat mi-au taiat netul, (si mie poti sa-mi tai orice dar nu netul) doar pentru ca am intarziat 10 zile cu plata, si asta pentru ca nu am primit factura, mi-am zis, daaa, trebuia sa-mi dau seama de atunci ca voi faceti ce vreti, cand vreti. Ca daca nu era asa imi dadeati si mie un telefon, un mail, trimiteati o scrisoare, sa ma instiintati ca nu v-am dat banisorii, inainte sa-mi taiati netul. Ca eu asa sunt, vine factura, si ma grabesc sa platesc ca ma streseaza sa se stranga acolo pe dulapul de la bucatarie. Dar daca nu vine, nu-i cereti neuronului meu sa tina minte date scadente, ca e si asa suprasolicitat, ca de cand a ramas singur a preluat si sarcinile colegilor lui.
Tocmai cand gandeam eu, destul de trista, ca da, e vizibil ca faceti ce vreti si cand vreti, dar asa o lipsa de respect sa ne-o si fluturati pe sub nas..., vad un domn intrand cu o cutie mare alba in brate. S-a dus fix spre domnisoara de la Informatii. N-am auzit chiar tot ce-au discutat, ca de, sunt si eu fata binecrescuta, dar am dedus ca omul renunta la serviciile U.P.C.-ului si adusese modemul sau altceva in cutia aia mare si alba. Daaa, mi-amintesc ca si eu am o cutie pe dulapul de la birou, mi-au zis oamenii cand mi-au instalat netul, sa pastrez cutia, ca daca vreodata renunt la serviciile lor, tre sa inapoiez modemul si/sau altceva, musai in cutia aia. Acuma ma revolt, ce pretentii, nene...
Si uite domnul acesta renunta la serviciile lor. Bravo, bravooo, aduceti un tricoooou, domnul acesta il merita cu prisosinta, face ce vrea si cand vrea... Nu stiu ce a inteles domnul respectiv din zambetul meu...
Inainte sa iasa domnul acela, mai apare inca un domn, cu ceva infasurat intr-o punga. Avea modemul sau ce traznaie se inapoiaza cand renunti la U.P.C. Pe cuvant, nu mint! Fata de la informatii avea un DE CE mare si mut pe fatza, dar l-a indrumat frumusel spre o alta purtatoare de tricou negru, dar nu inainte de a-l intreba de soarta cutiei de carton. N-am auzit raspunsul domnului, pentru ca eu eram ocupata sa strig: Mai aduceti un tricooou, nuuuu, doua, domnul acesta le merita cu prisosinta, a facut ce-a vrut, cand a vrut si nici macar nu a pastrat cutia.
Acuma m-as opri din scris, fiindca sigur n-o sa credeti ce-o sa va mai povestesc. Ei, uite, asta e defectul meu, tot timpul am impresia ca lumea n-o sa creada ce povestesc... Dupa ce am mai inaintat pret de vreo trei persoane, mai apare un domn... Acuma eram ceva mai departe, dar n-as fi ratat pentru nimic in lume discutia lui cu domnisoara de la Informatii. Am auzit din doi in doi, suficient insa sa inteleg ca domnul se interesa ce trebuie sa faca pentru a renunta la serviciile lor. Domnisoara ii povestea de o cerere, de o perioada de asteptare, la care domnul a raspuns: Nu am atata timp, nu mai stau asa mult pe-aici... Eu iar am strigat: aduceti tricouri, pentru domnul, pentru sotia lui, mama, copiii, vecinii lui, ca le merita! Si daca nu mai aveti, dezbracati-le pe fetele astea ca si asa nu se simt in largul lor, cu mesajul ala pe piept. Adica nu, pe domnisoara cu parul lung care se fataie pe aici iertati-o... Desi, daca ar fi fost sa-i pun pe cei trei domni sa aleaga, sunt sigura ca toti trei ar fi ales tricoul domnisoarei cu pleata in vant.
Chiar imi pregatisem o gluma pentru doamna casiera, legata bineinteles de mesajul de pe tricou, dar cand am ajuns in fata, m-am razgandit. Doamna, ceva mai in varsta, purtatoare bineinteles de tricou negru, parea atat de obosita, chiar a strigat la un moment dat dupa o fata sa o ajute la incasari, ca nu mai poate de azi dimineata...
Eu as baga mana in foc ca a strigat dupa domnisoara cu parul in vant, aceea careia i-am salvat tricoul... V-am spus eu ca era singura de acolo care facea ce voia si cand voia...

29 septembrie 2009

vezi ca esti predispusa... (partea a II-a)

Dupa ce am terminat de povestit prietenei si lui Cornel intamplarea aceea din copilarie, in loc sa vad in ochii lor neincredere si sa aud, hai, lasa ca ti s-a parut, am vazut uimire. Si pentru ca eram pusa pe destainuiri, si din nou gasesc vinovat pentru asta paharul ala de vin despre care nici macar nu pot spune cu certitudine ca era pe masa, plin ori gol, am zis: stati ca mi s-a mai intamplat ceva ciudat. Adica inca o poveste asemanatoare? Nu, nu va speriati, n-am s-o mai iau asa de-a fir a par. Poate altadata... Important e ca am mai avut parte de o experienta similara, am mai avut parte de inca o "calatorie". De data asta nu m-am mai vazut eu pe mine ca si cand as fi iesit in afara trupului, am trait doar senzatia de plutire, in intuneric, printe mii de bile luminoase. Zburam intr-o stare de bine, printre mii de culori si ma ridicam... mi-e greu sa spun inspre ce... Luminile acelea semanau oarecum cu artificiile dar nu aveau nimic zgomotos, nimic care sa te sperie, nimic deranjant. Si cu siguranta nu visam.
Am terminat de povestit, in camera s-a lasat tacerea. Prietena mea, care din intamplare, adica ce stiu eu, intamplare sau nu, a terminat psihologia, deci se presupune ca a citit despre astfel de fenomene imi zice: vezi ca esti predispusa!
Oh, my god, la ce sunt predispusa? Dar nu am primit niciun raspuns. Decat daca intelege cineva ceva dintr-o spranceana ridicata si o inclinare a capului spre stanga. Eu n-am inteles nimic. Dar nici n-am insistat. Stiu eu cum e Adi, daca are chef sa spuna ceva spune, daca nu... nici cu ordinul parchetului...
Asa ca eu am ramas din ziua aceea cu o mare intrebare... De fapt cu doua, la ce sunt PREDISPUSA? Si ce cuvant sa folosesc eu acuma in loc de PROSTDISPUSA? Ca mie asa mi se pare corect, sa-mi avertizez copiii, in anumite zile, ca nu e cazul sa intinda coarda prea tare ca sunt prostdispusa. Dar acum nu mai pot sa fac asta pentru ca imediat imi rasare in minte: Oh, Doamne, dupa ce ca sunt prostdispusa mai sunt si predispusa. Si nici macar nu stiu la ce...

25 septembrie 2009

vezi ca esti predispusa... (partea I)

Stateam acum ceva vreme cu o prietena si cu "jumatatea" mea la o cafea, o floricica si, cred, dar nu sunt foarte sigura, un pahar cu vin. Tind sa cred totusi ca era si un pahar cu vin, pentru ca alfel nu-mi prea explic excesul de sinceritate care a dat peste mine de le-am povestit intamplarea aceea din copilarie pe care n-am inteles-o atunci si n-o inteleg nici acum. E asa de veche si a stat atat de multa vreme incuiata in sertarasul ei ca nici macar nu mi-o mai amintesc foarte exact.
Se intampla pe cand aveam cinci sau sase ani, nu stiu exact. Pe vremea aceea, pe strada noastra erau foarte multi copii apropiati ca varsta (am facut un efort de memorie si i-am numarat, vreo 14). O minunatie! N-aveai cum sa te plictisesti. Ne jucam seara pe-afara pana se intuneca, pana ni se facea foame, sau pana ne strigau parintii in casa.
A fost de ajuns sa-i cumpere parintii uneia dintre fetite o fusta din aceea infoiata ca un tutu de balerina si niste opincute, ca gata, toata strada, la aripa feminina ma refer, si-a dorit instant acelasi lucru.
Eu nu puteam face exceptie. Numai ca la mine dura intotdeauna ceva mai mult de cand ziceam ca vreau cutare lucru pana cand il si dobandeam. Aveau toate fetitele de pe strada, cand in sfarsit am primit si eu rochita mult visata. Si chiar si opincutele. Partea proasta a fost ca atunci cand le-am primit ploua afara si nu puteam sa fug pe strada sa le arat copiilor. La un moment dat a mai stat ploaia, asa ca am decis sa-mi imbrac rochita, sa-mi incalt opincutele si sa dau o fuga pana la Vera sa-i arat ce am primit. Nu stiu mama pe unde era, stiu doar ca voiam sa ma intorc foarte repede ca sa nu se prinda ca am iesit pe ploaie afara. Asa ca am plecat in viteza de-acasa, prin ploaia aia marunta, sau poate chiar statuse, era ud pe jos si cand am ajuns la vecina la poarta am alunecat pe podisca ei si-am ramas intinsa acolo.
Ce e asa de neobisnuit la intamplarea asta? Nimic pana acum. Poate doar faptul ca m-am vazut de sus cum stateam asa intinsa cu fata in jos, cu capul lipit de caldaram si cu mainile departate de corp, asta stiu sigur, le aveam intinse in lateral ca aripile unui avion. Si ma vedeam din ce in ce mai de sus. Am vazut-o si pe femeia care s-a apropiat de mine, si s-a aplecat asupra mea. Era o liniste deplina, femeia nu parea speriata, nu vorbea cu mine, sau poate eu n-o puteam auzi. Nu mi-a lasat impresia ca ar fi fost ingrijorata pentru mine, ma ridica doar de acolo. Si chiar atunci cand incepusem sa vad scena asta de foarte, foarte de sus, m-am trezit si eram din nou jos,
nu ma mai vedeam eu pe mine ca si cand am fi fost doua fiinte. Si vecina incepuse sa vorbeasca cu mine, ma intreba, cred, ce s-a intamplat, dar singura mea preocupare era sa nu-mi fi murdarit cumva rochita si sa nu afle mama ca am plecat pe ploaie afara. Nu-mi amintesc sa ma fi durut ceva. Nu-mi doream decat sa ajung cat mai repede acasa. Si am ajuns. Mama nu observase c-am fugit. Eu n-am povestit nimic. Nimanui. Oricum nu m-ar fi crezut nimeni...
Nu m-a ingrijorat nimic din intamplarea traita, nu mi-am pus nici un fel de intrebari, n-am incercat sa gasesc explicatii pentru ce s-a intamplat. Mi-am scos imediat intamplarea asta din cap si am pus-o intr-un sertaras la pastrare. Cred ca nici macar asta n-am facut, cred ca singura, ea intamplarea, s-a asezat in primul sertaras pe care l-a gasit gol. Si pe vremea aceea erau nenumarate.

24 septembrie 2009

Mi-au crescut niste aripi...

M-am trezit ieri dimineata pe la cinci. Gandurile si grijile s-au strans de urgenta sa-mi ureze "buna dimineata" (daca poate fi ceva bun cu ele prin preajma). Sa va spun, la mine, spre seara totul e frumos pentru ca-mi zic: gata, domne, gata, mai e si maine o zi, mai am cand sa-mi sparg capul cu toate astea. Si ca prin farmec, se aude semnalul de retragere. Dar nu ma mai las pacalita, nu cred ca pleaca cu adevarat, altfel nu-mi explic cum, dimineata, inainte sa deschid ochii, ma "bombardeaza" toate de-odata. Incerc sa le ignor scotand ceva frumos din nenumaratele mele "sertarase" umplute cu amintiri frumoase. Continutul acelor sertarase ma ajuta sa trec peste multe neplaceri. Spre exemplu, eu nu mai am nicio problema cand ma duc sa-mi fac analize. Daca in timp ce ma inteapa tanti asistenta in brat eu scot de la "sertaras" o amintire minunat de frumoasa, nici nu-mi dau seama cand se umple sticluta, ma ridic frumusel si plec de parca as si fost la coafor. Bine... cu conditia sa nu-mi arunc ochii spre sticluta plina cu lichidul ala rosu, ca de frica ce mi-e de el nici nu-i pot rosti numele, ca daca din intamplare am zarit-o m-am si "scurs" pe jos, de bag spaima in tanti asistenta care nu stie ce sa-mi mai dea, apa, palme... Una mi-a dat o gura de cafea chiar din ceasca ei, ca asta zicea ea mi-ar ridica tensiunea. Sigur ca da, daca as mai fi avut puterea in momentul ala sa ma gandesc ca impreuna cu cafeaua mi-a facut cinste (poate) si cu un herpes, probabil ca mi-ar fi crescut si tensiune. Dar eu eram prea ocupata sa ma inteb cat o dura pana oi vedea si eu din nou colorat, ca m-a invatat Firicica mea, negrul nu e culoare, e nonculoare. Dar... am eu mare grija sa nu vad ce nu trebuie si de aceea pot chiar sa ma laud ca-s cea mai curajoasa din lume.
Ieri dimineata am scos de la "sertaras" o amintire cu... bocanci, jambiere si rucsac. Ohhh, rucsacul meu portocaliu, de fapt al lui frate-miu, ce drag mi-a fost mie de el... Asa de tare l-am iubit, ca nu-l luam numai pe munte, il luam si cand veneam acasa de la facultate, sa mi-l umple mama cu bunatati. Si cand ma vedea mama venind acasa tot in blugi si hanorac si cu rucsacul in spinare nu se putea abtine sa nu-mi zica: Iar ai venit, mama, cu dulapul in spinare? Nu mai ai si tu o rochita, un pantof cu toc? Doaaamne, ce ma mai amuza cand imi zicea asa... Acuma am lacrimi in ochi, ca mama nu mai e...
Tot ieri dimineata rememorand o multime de amintiri, mi-a trecut prin cap ca ar fi frumos sa scriu aici pe blog depre viata mea de muntzoman inrait care-am fost. Mi-ar fi placut sa spun "care este", dar nu prea mai este... Si am inceput chiar sa fac, mental, o "ciorna". N-am reusit decat sa ma enervez. Pentru ca as fi vrut sa povestesc la modul cel mai frumos posibil, ori eu nu am darul de a impleti cuvintele asa incat orice scriere sa-ti para o poezie. Asta a fost o neimplinire a copilarie mele. Ca nu puteam scrie si eu poezii. M-am chinuit ceva vreme cu asta, credeam ca e ca la sport, daca faci mult antrenament, pana la urma reusesti sa scoti un timp bun la norma la viteze. Gresit, cu poezia e altceva, te nasti cu ea in... lichidul ala rosu, sau nu...
Asa ca o paranteza (a cata oare?)... eram odata la tara cu Maria si uitasem sa iau de acasa o carte de povesti ca sa-i citesc seara la culcare. Asa ca am luat si eu o carte de poezii din biblioteca parintilor. Cred ca era Bacovia. Greu, stiu, pentru un copil de 4-5 ani. Dar am citit o poezie, am citit-o si pe a doua, o intreb pe Maria: iti mai citesc? Sigur ca da. Era Maria mea fascinata. La un moment dat o intrerup din visare, ei, cum ti-a placut? Raspunsul ei: "n-am inteles nimic, dar suna asaaaa de frumos!" Eeeeei, cam asa mi-am dorit si eu in copliarie sa scriu...
Bun, deci asta gandeam eu ieri dimineata la ora cinci. Bineinteles ca ieri n-am scris nici despre iesirile mele pe munte nici despre altceva, am lasat scrisul pe seama celor care se pricep. Si acum urmeaza partea pe care ma chinui sa v-o povestesc de juma' de ora. Pe seara ma buzz-uie frate-miu pe mess, trimite copiii dupa mine sa ma aduca la calculator, ca are sa-mi comunice ceva important. Inainte sa va spun ce mi-a comunicat trebuie sa va zic doua vorbe despre frate-miu. In copilaria mea el a fost... cum sa va spun eu, un fel de "autoritate suprema in stat". Ca sa intelegeti mai bine... daca ma intreba o vecina: pe cine iubesti tu mai mult, pe mama sau pe tata?, eu raspundeam invariabil: pe Georgica! Sau... daca ma servea un coleg cu bomboane de ziua lui, eu luam doua, una o mancam eu, una o bagam in penar, i-o duceam lui Georgica. Daca zicea George (cand a crescut a trecut asa usor-usor de la Georgica la George), ca nu-mi sta bine cu o haina, pai n-o mai puneam in veci pe mine. Ati inteles cum sta treaba, da?
Ei, acest frate al meu, unicul de altfel, m-a chemat de urgenta aseara in fata calculatorului sa-mi comunice ca...II PLACE CE SCRIU EU PE BLOG!!! Cred ca va dati seama ca pentru mine nu mai conteaza ca nu stiu si eu sa "crosetez" niste poezii sau niste metafore mai acatarii. De-acum e batut in cuie, ne punem pe scris. Si m-am si gandit ce o sa scriu, o sa scot din sertarase multime de amintiri. Am unele pe care nu le-am spus nimanui pentru simplul fapt ca mi-am zis, lasa ca si asa n-o sa te creada nimeni. Dar ce mai conteaza, acum am aripi si daca nu-mi place ceva pot oricand sa zbor.


09 septembrie 2009

Exact asa e Ana mea

Acum ceva timp am avut ocazia, bucuria de fapt, de a lucra cu niste fetite. Am facut impreuna cercei si coliere din lut. Asta am mai spus. De ce revin la o poveste veche? Pentru ca atunci s-a intamplat un lucru ce mi-a ramas agatat in memorie. Si de cate ori imi amintesc nu reusesc sa scap de mirarea care ma cuprinde.
Este foarte simplu. Fetitele, colegele mele de migalit, au rotunjit margele din lut, le-au gaurit, le-au asezat la uscat. Au asteptat cu mare nerabdare sa treaca cele 24 de ore necesare uscarii pentru a se apuca de pictat. Si a pictat fiecare asa cum a crezut de cuviinta. Si iarasi le-au asezat la uscat. A iesit frumos ce au facut ele, dar la una din perechile de cercei am observat ca pe o parte erau mai mult buline decat pe cealalta parte. Am vrut sa corectez lucrul asta, era simplu. Atunci a intervenit mama fetitei: nu, lasa-le asa! Exact asa e Ana mea!
Ooooo, atunci s-a nascut in mintea mea intrebarea: oare si eu sunt exact ca bijuteriile mele? Sau mai corect ar fi sa ma intreb daca bijuteriile mele seamana cu mine? Inca nu stiu raspunsul. Stiu sigur ca de ceva timp imi lipseste un "nu stiu ce" fara de care nu mai pot face nicio bijuterie. Nu stiu unde a fugit, nu stiu cat o sa lipseasca, sper doar sa se intoarca foarte curand...