31 martie 2010

E legal?

Pot sa-mi fac singura un cadou de Iepuras? Adica imi este permis? Nu ma aresteaza nimeni? Eeeei, stiam eu, ca altfel n-as fi indraznit sa fac tricoul asta pentru propria mea folosinta...



29 martie 2010

Revin... promit!

N-am mai scris, n-am mai migalit fiindca n-am fost "in the mood", cum zice rusu' [:)]. M-am mobilizat totusi si am mesterit doua coliere la baza gatului pentru doua fetite, prietenele fetelor mele, pentru ca nu se putea, nu-i asa, sa mergem la ziua Anei fara ceva realizat de mine.


Ma "bantuie" de ceva vreme povesti de munte, intamplate demult, nu prea stiu ce vor ele acuma, dar am vaga impresie ca se vor povestite. Am mai promis asta, nu stiu de ce aman, poate pentru ca le mai vreau o vreme doar pentru mine...
O sa revin eu... promit!

16 martie 2010

Fiecare om seamana cu blogul lui

Ma uit de ceva vreme la blogul meu si tot mustacesc. Orice lucru poate fi imbunatatit, nu? Ma gandeam, dar asa foarte vag, ca as putea sa mai fac un blog, pe unul sa scriu si pe celalalt sa-mi postez "drighidelele" (asa s-a exprimat cineva, nu va spun cine, ca o sa ma straduiesc sa nu mai dau din casa, sper sa rezist macar cinci minute!)
Doua bloguri? Asta ar inseamna de doua ori mai mult timp in fata calculatorului. Da, ar fi o solutie, dar o pastrez pentru atunci cand s-or prinde astia ca au calculat gresit si de fapt ziua are 48 de ore...
Si la ce-mi trebuie mie sa scriu? Sa va spun ce se intampla, cand am folosit blogul doar ca sa-mi postez "migalurile", s-au trezit unii sa ma intrebe de ce nu mai scriu. (Stati un pic, ca nu-s cine stie ce vedeta, apropiatii m-au intrebat, cei care ma iubesc...) Cand am fost lenesa si doar am scris fara sa mai postez si niste "ceva-uri" facute de mine, iar m-a intrebat cineva daca nu mai lucrez. Eu am fost uimita in ambele cazuri, sincer!
Blogul asta s-a nascut asa cam... cu pistolul in ceafa. Exagerez, nu era chiar pistol, era DITAMAI aruncatorul de grenade. Nepoata mea preferata, singura de altfel, ma tot batea la cap sa-mi fac blog... sa-mi fac blog, ca "uite, ai putea sa-ti expui bijuurile, sa vada lumea ce poti sa faci". Oi fi eu impulsiva, dar unele lucruri le rumeg mult pana ma decid ca... nu, n-am nevoie de asa ceva. Am intrat pe niste bloguri, unele mi-au placut foarte mult, altele m-au facut sa ies val-vartej de nu mai nimeream mous-ul... Pana la urma am zis: ia sa vad daca sunt in stare sa-mi fac si eu un blog... Si l-am facut si dupa aia cred ca nu l-am mai deschis cateva luni, ca-mi uitasem si parola, noroc ca am fost prevazatoare si am scris-o in agenda. Si la un moment dat, nu stiu cum, am vazut utilitatea blogului.
Fac o mica paranteza, toata copilaria mea am avut jurnale. Le ascundeam pe unde te asteptai si pe unde nu, ca nu-mi placea absolut deloc sa fie citite de altii, si ma credeam mare experta la ascuns jurnale, numai ca in casa mea exista un super-mega-expert in GASIT jurnale: mama. Deci nu se exista ascunzatoare pe care sa n-o depisteze. Poate nu m-ar fi deranjat, daca ar fi depus un minim efort sa le puna cam in acelasi loc in care le-a gasit. Nu, ziceai ca suntem la concurs, eu incercam sa le ascund cat mai bine ea sa le gaseasca cat mai rapid. Si apoi ma provoca la discutii pe tema data, tema din jurnal adica. Nu intelegea si nu intelegea de ce ma suparam atat de tare, fiindca ea de drag le cauta, ca-i placea cum scriu eu si de tare ce-i placea mai povestea si prietenelor ei. Asa ca... daca aveti probleme cardiace nu cititi ce urmeaza... intr-o zi, dupa ce am gasit toate jurnalele facute teanc, aliniate in dulapul meu de carti, desi eu nu puneam niciodata toate ouale in acelasi cos, you know what I mean, am scos jurnalele afara, le-am pus gramada si le-am dat foc. Nu sunt foarte mandra de gestul asta, acuma cred ca ar fi fost aur curat, ce m-as mai fi distrat cu fetele, dar a fost o decizie pe care am luat-o eu atunci si nu incerc sa o judec.
In momentul in cand am realizat ca jurnalul meu ar putea fi pe blog am zis: wow, ce misto, o sa am iarasi jurnal si nu mai trebuie sa-i caut ascunzatoare. O sa fie pe blog si n-o sa-l citeasca nimeni ! Bineinteles am luat in calcul sansa, minima credeam eu, sa dea din intamplare cineva de jurnalul meu, dar ziceam, ei na, ca doar n-oi fi vreun Mircea Badea sau vreo Andree Marin sa intre lumea sa vada ce perle mi-au mai iesit din gura... pardon, tastatura.
M-am cam inselat, sunt cativa oameni care dau din cand in cand pe aici si pe mine asta ma sperie si ma bucura in acelasi timp. (Inca n-am stabilit proportiile, e in calcul!)
Asa... ma cam departai de subiect, ziceam ca poate ar trebui sa mai fac un blog, sau un pic de ordine pe aici. Dar stiti ceva? FIECARE OM SEAMANA CU BLOGUL LUI. Daca as incerca sa fac blogul asta altfel, ca asa da bine, as fi poate tot eu, dar cu 5 kg de machiaj in plus. Cui i-ar placea? Mie sigur nu.
Daca vi se pare ca asta e un blog AIURIT, sa stiti ca macar e... SINCER.

09 martie 2010

Ne vedem peste cinci ani

De curand mi-a facut jumatatea mea un test, de pe net. Foarte misto testul, bazat numai pe culori, mi-a iesit numai de bine de m-a facut sa ma si minunez: mama, ce fiinta grozava mai sunt si eu si eu habar n-aveam... (Dupa aia i l-am facut si Ioanei si am constatat ca i-a iesit exact acelasi rezultat, nici macar un cuvintel schimbat. Hmm!)
Cum ziceam... toate de bine. Un singur lucru m-a pus pe ganduri, cica-s impulsiva si romantica. Adica amandoua deodata, sau pe rand? Pai n-a avut cine sa-mi raspunda, ca na, calculatorul e si el un obiect, ce sa-i ceri?
Dar stai un pic... Ce, eu sunt impulsiva? Am aruncat eu teancul de discuri de vinil pe care l-am gasit in dormitorul de holtei al jumatatii mele ? Am aruncat eu tabloul ala imens cu vaporul din panusi de porumb? Sau maimuta aia hidoasa cu o gura mare si neagra de aveai impresia ca poate inghiti tot globul doar sa-si puna mintea cu el... am aruncat eu toate astea (asa cum ma pregateam)? Nu, le-am pus bine. Dar numai eu stiu unde (hi-hi-hi). Deci, am stabilit, nu sunt (prea) impulsiva.
Dar romantica? Daaa, asta da... Cand am fost ultima oara romantica? Stati sa ma gandesc ........................................................ Aveti putintica rabdare, ma gandesc ........................................................ Gata stiu. Intr-o seara dupa ce ne-am uitat la un film, s-a dat Corne jos din pat sa stinga lumina. In timpul asta eu m-am furisat pe sub plapuma la celalalt capat al patului, de-mi veneau picioarele in locul capului. Ca pe vremea lui Stefan cel Mare: "si unde-i stau picioarele acolo ii va sta si capul!" Si cand sa-si pupe de noapte buna gingas cap de nevasta, jumatatea mea a dat de 10 tentacule miscatoare (a se citi degete de la picioare), de a sarit ca ars din pat. Eu am ras trei zile, si-acuma mai rad...
Am fost romantica, nu? NU? Nici un pic? Un pic, un pic? Deloc? Of, daca ziceti voi...
Ei, uite, ca sa-mi iau revansa o sa pregatesc un moment romantic pentru sotul meu (poate ma iarta ca am dat din casa), poate vreo cina in doi cu lumanarele. Beah, nu prea cred, mi se face rau de la fumul de lumanari, poate altceva, mai vedem...
Asa... daca vedeti ca nu mai apar pe aici in urmatorii cinci ani sa stiti ca s-a parolat calculatorul, el singur, ca prea am dat din casa, si cam cinci ani imi ia mie sa sparg parola...
Ne vedem peste cinci ani!

04 martie 2010

Asta n-as fi crezut

Printre atatea defecte am si eu o calitate (de fapt tot un defect), ma atasez prea mult de lucruri. Si de data asta e vorba de ceva ce nici eu n-as fi crezut ca mi se poate lipi de inima.
Ce stiam eu despre masini cand mi-am cunoscut jumatatea? (La vremea aceea, eu eram la nivelul de bocanci, jambiere, rucsac, umblat pe jos pe coclauri, de preferinta pe varf de munte.) Daca ii comunicam ca a trecut pe langa mine un prieten de-al nostru cu o masina si el ma intreba "ce masina era?", eu ziceam: "una albastra". Cam la atat se reduceau cunostintele mele intr-ale masinilor. Bine, ca o patrioata ce sunt, stiam si eu cum arata o Dacie, dar fara alte amanunte.
In primul nostru concediu petrecut la mare, Cornel a tinut un curs intensiv de recunoscut marci de masini pe strada. Recunosc ca mi s-a parut ca-mi stresez inutil neuronul, dar pe vremea aceea nu il menajam chiar atat de tare, pe el, neuron adica, si cum nu voiam sa-mi dezamagesc "printul" am acceptat cursul. Numai ca tot incurcam marcile astea de masini, ca prea sunt multe si atunci am inventat niste asocieri. Ziceam asa: Audi, patru cerculete, pot fi asociate cu patru urechi, are patru urechi, AUDE mai bine, deci AUDI. Peugeot, are un leu, Cornel este leu, merge PE JOS ca n-ar masina, deci merge PE JOS egal PEUGEOT. Nu mai continui, consider ca m-am facut de ras suficient pana aici...
In decursul timpului am avut mai multe masini, n-am suferit dupa nici una cand le-am dat, poate fiindca nici nu aveam de ce. Am luat tot masini noi, de productie autohtona. Le-am luat noi, fiindca speram sa aiba cat mai putine hibe. Doua dintre masinile autohtone, luate din fabrica, mergeau perfect cu conditia sa nu ploua. Sau daca ploua si eram in mers atunci trebuia sa nu oprim nicicum fiindca era mai mult ca sigur ca nu vor mai porni. Deci, nici un regret...
Ultima masina achizitionata a iscat oaresce convulsii in sanul familiei, asta din cauza mea, recunosc, fiindca mie mi se pare absurd sa-ti bagi toate economiile, sau sa te indatorezi foarte tare pentru o bucata de fier. Am fost eu Gigi Contra pana am vazut masina. Ei, din momentul ala n-am mai comentat nimic, nu stiu ce-a avut masina asta ca mi-a intrat pe sub piele din prima secunda in care am vazut-o si tineti cont ca am vazut-o noaptea, pe intuneric.
Dar n-am realizat cat de tare iubesc masina asta decat atunci cand mi-a spus Cornel, dupa accident, ca e posibil sa nu poata fi reparata. Intai am ras, am zis cum sa nu poata fi reparata, haide, lasa, ca nu-i atat de sifonata. A mai deschis subiectul in alta zi si a mai introdus si alte detalii, "au zis baietii de la service ca se repara, dar ca nu mai e sigura in trafic, ca s-au strambat lonjeroanele si..." Hai, lasa-ma pe mine cu lonjeroanele, ca stii ca nu ma pricep, mai du-te si la alti meseriasi, ca eu sunt sigura ca se repara. Si dupa o scurta pauza, in care am simtit ca mi se aburesc si ma ustura ochii, stiti voi, ca atunci cand iti vine sa plangi dar vrei sa te abtii, am zis: EU IMI VREAU MASINA INAPOI!
Norocul meu ca m-a pregatit Cornel asa... step by step pentru ce avea sa vina. Mi-a zis: "dar mai exista si varianta sa vindem epava pentru piese de schimb". Cum ai ziiiis, mi-ai facut masina epava? (Acum dint-o data devenise masina mea, ca daca era vorba s-o spalam era a lui.) Cine ia o masina busita, zic eu? Ei, nici nu stii tu cati sunt interesati, zice el, de unde deduc ca deja luase hotararea din moment ce aflase lumea.
Si a doua zi dupa ce am adus-o acasa, a venit un om s-o vada. A vazut-o si a plecat... cu ea.
Acum m-am mai obisnuit, zic eu, dar tot ma mai uit dupa Octavii negre pe strada.
Asta n-as fi crezut...

03 martie 2010

Simplu

Scurt tablou casnic. Eu pictez, el... la calculator.
Eu - De 8 Martie... doua pensule cu par de veverita!
El - Trei iti iau!
Ce simplu.

02 martie 2010

Prima lor expozitie cu vanzare

Martisoarele facute de copii la scoala (as putea spune "copiii mei"?) au ajuns in parte la mamici si bunici iar restul impodobeau astazi un panou. O miniexpozitie. Am vazut-o de dimineata si m-am minunat, ce schimbate pareau martisoarele, asa pictate! Am revenit cu aparatul de fotografiat ca sa pot sa va arat produsele finite. Numai ca, atunci cand am ajuns la scoala era aglomeratie la panouri (toate clasele I expusesera martisoare, dar pe panouri separate). Am zis: nu-i nicio graba, pot face poze dupa ce se mai elibereaza. Numai ca, surpriza, expozitia era cu vanzare, puteau parintii cumpara martisoarele facute de odraslele lor (sau ale altora). Asa ca, va dati seama, cum eu am asteptat sa plece toata lumea, de pe panou isi luasera zborul mare parte din martisoare. Oricum am mai avut ce poza, iata:



01 martie 2010

1 Martie la Ioana

Ziua de martisor la 6 ani...



Nu mi-am respectat promisiunea

Vineri n-a fost chiar cea mai vesela zi din viata mea. Sunt oameni care pot fi tristi cu zambetul pe buze. Eu nu. Asta e defectul meu, daca sunt trista, se vede cu ochiul liber. Uneori insa nu-mi trebuie mult ca sa ma inveselesc, e de ajuns un zambet venit de undeva si gata, zambesc si eu. Alteori e mai greu...
Vineri a fost insa usor. Cand am intrat in clasa Ioanei, s-au ridicat copiii in picioare si m-au salutat, copiii cu care facusem martisoare, stiti voi. Vai ce dragut. Unii m-au intrebat daca raman ca urma sa picteze martisoarele. Doamna, si ea mi-a zambit. Atunci am realizat ca pentru a zambi am nevoie doar de zambetele celor din jur. Am plecat la posta mare din centru. Am intins o hartie inspre doamna de la ghiseu. Doamna mi-a inapoiat-o zambind spunandu-mi ca trebuie sa merg la ghiseul urmator. Uite, nici macar nu m-am suparat ca am stat la rand degeaba, doamna mi-a spus ZAMBIND ca am gresit. M-am asezat la celalat ghiseu, doamna de acolo nici nu si-a aruncat ochii spre mine. M-am dus apoi la ghiseul urmator sa cumpar timbre. Acolo alt zambet, am zambit si eu. In momentul ala mi-am zis: AZI AM NEVOIE DE ZAMBETE! Ar trebui sa tin minte cine mi-a zambit azi, sa ma intorc si sa aduc si eu un zambet cu un martisor. Tin minte exact, cine si unde mi-a zambit vineri si ar fi fost frumos daca ma puteam tine de promisiune.
Weekend-ul asta am mesterit brose si martisoare pentru prietenele fetelor, pentru colegele lor de clasa, pentru prietenele mele, pentru rudele noastre. A durat mai mult decat ma asteptam. Poate daca n-as fi fost atat de pretentioasa as fi terminat mai repede si mai multe. Dar am tinut ca prietenele fetelor mele, cele care primisera in dar de la noi tricouri pictate, sa aiba brosa exact cu modelul de pe tricou. Eu zic ca asta e o surpriza placuta, cel putin mie mi-ar face placere sa primesc un asa martisor. In sfarsit... azi noapte, pe la 12, am realizat ca n-am sa reusesc ce mi-am propus, ca trebuie sa mai tai pe cineva de pe lista pentru ca efectiv nu mai aveam puterea sa mai mesteresc ceva. Si atunci am renuntat la a mai rasplati zambetele. Imi pare rau pentru asta.
Si ca sa ma simt si mai prost ca nu mi-am tinut promisiunea (fata de mine), in drum spre scoala Ioanei m-am intalnit cu doamna ZAMBET, de la posta mica. Am observat-o abia dupa ce m-a salutat si mi-a zambit cu zambetul ei larg. Ioana m-a intrebat cine e doamna, si daca nu stiu cum o cheam de ce m-a salutat. Eu i-am zis, ai uitat, e doamna de la posta mica, cea care zambeste tot timpul. Abia mai tarziu mi-am dat seama ca degeaba a intrat Iona cu mine la posta de cateva ori, tejgheaua aceea e asa inalta, incat ar fi trebui s-o ridic in brate s-o vada pe doamna ZAMBET.
Dupa intalnirea asta am zis, ma duc fuga acasa si mesteresc un martisor, macar doamnei zambet sa-i daruiesc. Cand eram la piata am realizat insa ca sunt prea obosita si ceva facut la repezeala... nu stiu cat de frumos ar fi. Am trecut pe langa o batrinica cu ghiocei. Pe mine bunicutele astea de la tara venite cu un ghiocel sau cu o legatura de patrunjel sau cu doua buchetele de tufanele toamna, ma induiaseaza rau de tot. Pai ce sa-i mai ramana si ei, sarmana, din banii luati pe 5 buchetele de ghiocei, daca mai plateste si vreun autobuz? Si de cele mai multe ori cumpar ceva de la ele, fie ca-mi trebuie fie ca nu.
Si uite asa mi-a venit ideea sa iau de la o bunicuta cateva buchetele de ghiocei, pe care le-am daruit doamnei de la posta, cea care-mi zambeste chiar si atunci cand ii spun ca mi-am uitat portofelul acasa si n-am cu ce plati scrisoarea recomandata (o sa va povestesc eu si asta).
Si i-am spus ce-i cu ghioceii aia si am stat de vorba mult, desi nu ne cunoastem. Am plecat doar atunci cand a intrat primul client, oarecum impacata cu mine insami, am adus si eu un zambet cuiva pe ziua de azi...