Sfarsit de poveste muntomana

Eu sper sa fie doar sfarsitul ACESTEI povesti, sa vina si altele in vara asta, ca avem mult de recuperat, multe veri in care n-am pus bocanc pe poteca, din te miri ce motive.

Unde ramasesem? La poarta cabanei Ciucas. 

Eu cum am intrat si am dat cu ochii de cabana am zis: hiii, intram in butoi! Asta a fost primul lucru pe care l-am vazut, usa cabanei care era "decupata" efectiv intr-un butoi. Asta m-a amuzat maxim, dar ma gandesc totusi ca n-o sa mai pot spune niciodata "am cazut in butoiul cu melancolie", ca asta inseamna in general ceva destul de neplacut, pe cand butoiul in care am intrat duminica mi-a provocat un maaaare zambet.

Dupa ca am intrat sa studiez butoiul, ca nu se putea, asa ceva nu credeam sa existe, am mai zabovit un pic cu totii pe afara, sa ne tragem putin sufletul dupa urcus. S-a asezat fiecare pe unde a putut, in ce pozitie i s-a parut mai comod.

Direct pe iarba, in leagan...

sau pe bancute...

Ei, dar noi urcasem cu un scop aici. Nu sa admiram peisajul, nu sa facem miscare si sa respiram aer curat, venisem sa mancam ciorbita, nu? Asa ca am intrat cu totii in butoi, fara melancolie, si am comandat ciorbitele.

Primele au sosit cele ale baietilor. Cum adica, si noi ce facem, asteptam? Ia sa gustam si noi, sa vedem ce-ati comandat voi aicisa... (Stati linistiti, nu i-am lasat flamanzi, lingurile s-au indreptat spre castroanele lor mai mult asa, de spectacol, si ca sa-i speriem putin :))

Au venit si ciorbitele fetelor, au fost bune, foarte bune daca e sa te iei dupa linistea care s-a lasat  cand a avut fiecare farfuria in fata. Eu, cat am asteptat ciorba am dat o fuga pana afara, pe geamul din spatele meu se vedea un pui de nor, m-am dus sa verific. M-am intors destul de linistita, era doar norul ala si in rest era senin. Dupa ciorbita aveam in plan sa stam la iarba verde si sa mancam si ce aduseseram la desaga, branza, oua, sunca, de-alde d-astea. Numai ca atunci cand am terminat de mancat, norisorul ala mititel si dragutel se latise ingrijorator de mult asa ca am decis ca ar fi cazul s-o pornim in pas vioi spre Cheia. Si asa am si facut, pasul vioi a fost din momentul ala preferatul nostru :)

Aici incepem coborarea.

Si ce sa vezi? Mai, dar plimbate mai sunt oile astea, e a doua oara cand ne intalnim cu ele si cu CAINII lor. Care caini, de data asta n-au mai fost atat de amabili, s-au dat la jumatatea mea mai mare si oarecum la copilu' micu' (Cainele ala negru din stanga jos). Norocul lor, al cainilor, ca erau ciobanii prin preajma si i-au potolit, ca nu stiu ce le faceam daca se atingeau de jumatatile astea doua  ale mele :)

Dupa ce am trecut a doua oara de oi, am marit pasul pentru ca incepuse sa picure.  Asa si, mugurii meeei? Am adunat eu ceva la urcare dar nu-mi erau de ajuns, asa ca, cu toata ploicica eu tot m-am mai oprit sa adun (da, stiu, am innebunit). Si bineinteles ca la un moment dat am ramas singura, restul trupei fiind mult mai in fata. Nu e prea placut sa ramai asa... singur pe lume in padurea aburinda, asa ca am inceput sa alerg.

Ia, ia, ia, dar ce obiect neidentificat este acesta ce bantuie prin padure? V-am zis eu? V-am zis, p-aici misuna extraterestii, aia de mi-au schimbat copilu', mi-au dat unul caruia ii place ciorba, dar eu m-am prins. Ia stati asa, unde va grabiti, dati-mi copilul inapoi, asa mofturos cum e...

Ah, dar nu, s-a dezlegat misterul, nu sunt extraterestri, e doar un dragon chinezesc speriat de ploaie :)

Ce sa va zic, ploaia n-a fost una torentiala, o mocaneasca  de-aia de toamna care a incurcat anotimpurile. 

Aici ne strangem rand pe rand la masini si aripa tanara a gastii executa un mers de VIP pe covorul rosu. Care aici e de fapt cenusiu... si a intrat si putin la apa... dar cine mai baga in seama asemenea fleacuri?

Am ajuns la masini putin-putin murati dar  tot veseli, ca stiti vorba aceea a mea, las' ca e frumos asa urat cum e. 

Mie una mi-a mers la suflet aceasta iesire si abia o astept pe urmatoarea. 

Pana atunci, zile senine sa avem!