Eu sunt un arc

Stiu, mi s-a spus de multe ori ca sunt o mama closca, ca-mi cocolosesc copiii... Ba chiar si mie, din alint asa, mi-a placut aceasta titulatura. Dar nu cred cu adevarat ca sunt o mama closca, sau cel putin nu una exagerata. Dovada acum, Firicica mea e plecata la Timisoara la un concurs. A plecat cu trenul, cu trenurile de fapt, ca a schimbat la Bucuresti. Nu m-am dat de ceasul mortii ca ce se face copilul meu singur pe tren, noaptea. Bine, nu era singura, era cu echipa, totusi...

Ma bucur pentru ea ca are astfel de iesiri, ca incepe sa vada cum merg lucrurile in viata reala, nu numai in clopotul de sticla care-mi place sa cred ca e caminul nostru, unde e ferita de lucrurile mai putin placute ce se intampla inafara.  Si nu, nu stau cu telefonul in mana sa o intreb daca a mancat, daca-i e frig, daca e obosita, de fapt n-o sun deloc. O las sa sune ea, cand e in pauza, cand are ceva sa ne spuna sau sa ne intrebe, cand are chef... Stau cumintica, imi vad de treburile mele, de iile mele si din cand in cand imi zboara gandul la ea, dar nu cu ingrijorare, cu un fel de caldura care-mi umple inima: copilul meu incepe sa-si vanture aripile, semn ca in curand va si-nvata sa zboare.

Nu stiu cine a spus ca parintele este arcul iar copilul este sageata dar tare mult mi-a placut si sunt intru totul de acord. Sunt constienta ca va veni o zi in care va zbura si cand va veni, sper sa fie CHIAR pregatita pentru zbor.

Deci, ca sa stie toata lumea, nu sunt o mama closca, sunt de fapt un ARC, da? :)

Copilu' meu mare, cand era mic...