Drumetie cu peripetii 02

Ramasesem in poiana, la un pas de cabana.

Ia uite cum vin eu ca o floricica, pardon, CU o floricica la ureche...

Cabana se numeste Stana Regala. Inauntru n-am intrat, nu stiu cum e,  dar privelistea ce o poti admira de pe terasa ei e de milioane... 

Chiar in spatele cabanei sunt niste stanci imense, daca nu ma insel  se numesc Pietrele lui Franz Iosif.

Noi ne-am asezat la terasa si pana am comandat ceva am admirat frumusetitle dimprejur.

Cand s-a ridicat putin ceata de pe  varful muntelui  am putut vedea Crucea de pe Caraiman.

Ei, dupa atata umblet meritam si noi ceva de mancare, sa incepem cu o palinca zic. (A zis jumatatea mea, dar l-am ajutat si eu un pica :))

Continuam cu o ciorbita si neste mititei.

Buna mancarea, un pic cam scumpa, dar avand in vedere ca era in varf de munte...

Cat am mancat am admirat peisajul inconjurator, care repet, e de nota 20 si ne-am amuzat pe seama copilasului din imagine care alerga sa prinda baloanele de sapun facute de tatal lui.

Barmanul ne-a zis ca putem ajunge in 45 de minute la Sinaia daca o luam pe potecuta din stanga cabanei (tot stanga!), care are si marcaj. Ne-am uitat la ceas, timp berechet pana la tren, atunci mai admiram peisajul pret de o cafeluta!

Cand am dat de potecuta din stanga cabanei am zis wow, asta e potecuta pentru regi. Si nu cred ca am gresit prea mult, cred ca numai pe vremea regelui, a unuia dintre ei, what ever, se putea face o asemenea poteca pietruita. 

Are multe multe serpentine astfel incat sa nu simti oboseala urcusului sau a coborasului. 

Unii mai viteji insa s-au gandit sa taie serpentinele ca sa scurteze drumul. Eu strigam, n-o mai lua pe scurtaturaaaa, pe mine nu ma mai asculta genunchiiii! Tu n-auzi? Imi tremura gladiolele...

Si tot ieri am inventat un cuvant nou, tre' sa vad acuma ce demersuri sunt necesare pentru a-l trece in Dex :) La un momnet dat, dupa o intrecere "care ajunge mai repede jos", intrecere pe care am pierdut-o, scurtatura aleasa de mine fiind mult prea plina de baltoace si frunze ude, am zis ceva de genul: nu e corect, eu n-am putut sa alerg pentru ca era... si aici am stat sa ma gandesc daca sa zic noroi sau mocirla si a iesit "nocirla" :) Deci ieri s-a nascut, (sa ne traiasca! ) cuvantul NOCIRLA.

Dar cu hi-hi-hi si ha-ha-ha-ul nostru nu ne-am mai uitat si dupa marcaj. Acuma, ce om normal s-ar gandi ca mergand pe o asemenea autostrada a padurii s-ar putea rataci? Eram  100% convinsi ca mega-poteca noastra duce pe undeva pe langa castelul Peles.

Am fost foaaaarte uimiti sa vedem ca drumul nostru cel frumos se termina brusc cu niste scari fix in mijlocul padurii.

Am urcat si scarile, duceau la o casa si gata, dupa casa nu mai era nimic. Fusese o casa socotita la vremea ei, acum avea atarnate de ferestre tot felul de haine si hainute, parea locuita de homeless-i. Mi-am arunca un ochi si in spatele casei. Da, printre tot felul de ciorciobote aruncate alandala era un homeless, si un caine nelegat. Hai stanga-mprejur ca nu mai am chef de o alta  intalnire de grad zero cu un caine disperat.

Acu' ce facem? 

Din mega-poteca pietruita care se terminase brusc parca se facea la dreapta un alt drumusor. Tot pietruit, nu tot atat de dichisit ca primul, abia l-am zarit ca era acoperit de pamant si de frunze dar ducea la vale. E bun si asta am zis, hai sa vedem unde se termina. Si am vazut...

\

Forbiden, forbiden, dar noi cum ajungem in Sinaia? Gardul  imprejmuia ceva, ceva mare, ca nu se vedea capatul lui. Am luat-o si noi  pe langa gard la stanga (hiii, tot la stanga!) , si am mers, si am mers, si ne tot uitam la ceas, gata, se duce trenul nostru...

Cand mai aveam vreo 25 de minute parca pana la plecarea trenului din gara am vazut acoperisuri de partea cealalta a gardului. Am mers mai departe si IN SFARSIT am gasit capatul gardului, pe aici puteam trece. Am ajuns langa o  minunata cladire de pe domeniul palatului Peles, dar si aici o haita de caini nervosi, of! Dupa ce s-au dat la un alt grup care se afla deja in curte si-au luat totusi talpasita fara a ne mai baga si pe noi in seama, fiu!

De aici totul a fost maraton, am uitat de genunchii care nu ma mai ascultau, imi doream prea mult sa prindem trenul, urmatorul era peste vreo trei ore, asa ca am bagat mare.

Asa in viteza am facut totusi o poza  castelului, nu se putea altfel.

Am ajuns la fix in gara, am avut chiar timp sa  stam putin pe o bancuta si sa ne admiram bocancii. (Dupa cum vedeti, eu am fost prevazatoare mi-am luat de acasa sosetele anti-de-deochi, just in case :))

Gata, trenule, du-ne acasa ca suntem obositi!

A fost o iesire frumoasa, am promis ca o sa mergem si cu prietenii dar nu cred ca mai mergem pe acelasi drum. Marcajul e cuvantul de ordine!