12 mai 2014

Drumetie cu peripetii 01

Ieri am avut o iesire la munte, asa in stilul nostru caracteristic. Adica ne-am trezit si-am zis: unde mergem azi? Nu conteaza, hai sa plecam, vedem noi pe parcurs. Si daca a fost iesire de duminica a fost bineinteles iesire cu trenul, noi nu ne inghesuim duminica pe DN1 cu masina, ca e muuult prea aglomerat.
Nici macar in gara nu stabilisem destinatia finala asa ca am luat bilete pana la Predeal, in tren urmand sa mai "rumegam" subiectul. In cele din urma, de comun acord, am stabilit ca la Poiana Tapului n-am mai fost de niste ani, ar fi cazul sa remediem problema. Fiind o hotarare ad-hoc nici nu ne stabilisem vreun traseu, dar am zis ca orice oras de munte care se respecta, daca vrea turisti are in gara sau in centrul orasului un panou cu toate traseele ce pornesc de acolo, cu marcaj, timp de mers, tot tacamul. Poiana Tapului nu se respecta. Panouri ioc! Noroc cu Goagalu pe care-l am pe telefon atat cat ma tine bateria si nu ma tine prea mult.
In centrul orasului este un parc atat de frumos si la ora diminetii era atata lumina si atata liniste, se auzea doar pasarit de ciripele, nu ne-am putu abtine sa nu sedem macar un minut pe o bancuta.


Dupa aceea au inceput peripetiile... Traseul indicat de Goagal incepe din stanga parcului cica. Din stanga din stanga, dar care stanga? Aia a ta cand stai in parc sau cand stai cu fata la parc? Le-am verificat pe amandoua. Deci cu fata la parc. Dar de acolo porneau multe stradute, n-o gaseam pe aceea indicata pe net. Dupa vreo ora de benganit pe stradute, certat cu caini nervosi asa de dimineata, ajunsi la padure, gasit un marcaj care nu era al nostru ca nu voiam la cascada Urlatoarea, intrebat o femeia si dupa aia un domn, intors din drum, ajunsi iar la parc, am descoperit de ce nu vedeam nicicum straduta cautata. Placuta cu numele strazii era in spatele unui liliac. Pfuuu!



Acuma relaxati, eram pe drumul cel bun, cautam marcajul "bulina galbena" pe care internetul il indica. Ei, afla ca nu era, abia mult mai tarziu l-am gasit cand deja intrasem in padure si dupa ce am intrebat doi localnici care se plimbau pe acolo daca am luat-o pe drumul cel bun, vrem sa ajungem la Poiana Stanii. E bine! 

Drumul prin padure a fost foarte frumos.




Pe alocuri a fost cam umed, unii au mai si alunecat/cazut, s-au murdarit, dar nu dau nume. (Ah, am uitat sa va spun, am plecat la drum doar eu cu jumatatea mea mai mare. Si eu nu am cazut!)

Cand am ajuns la paraiasul asta  colegul meu de drumetie n-a avut de lucru si a zis: aici miroase a animal ud. Haaa? L-am si certat, nu puteai si tu sa tii pentru tine constatarea asta? 



De aici in colo va puteti imagina, am fost cu ochii in patru, orice stanca mai neagra asa, orice buturuga, orice galma pe copac imi parea a fi un urs. Nu ma linisteam decat atunci cand ajungeam mai aproape. Stiu si eu, na, ca pe urs nu cresc licheni si nici muschi d-aia verzi, atata lucru am invatat si eu la zoologie...



De batranelul asta cocarjat ne-a fost cam mila, dar oricat am vrut noi sa-l indreptam, nu s-a putut.



La un moment dat ne-a apucat febra asta a comparatului, ia sa vedem noi care e mai murdar. Nu va imaginati cat am ras cand am facut poza asta... Eu stateam intr-un echilibru foarte... instabil, ma tineam de bratul cu care jumatatea mea incerca sa tina aparatul si sa si faca poza. Daca e adevarat ca 10 minute de ras ingrasa, ei, inseamna ca noi ne-am intors cu 10 kile in plus. 


Drumul din oras pana la Poaiana Stanii dureaza o ora jumate, asa zice netul, dar noi cu rataceala noastra si cu hlizeala de pe parcurs, cu pozat flori si gaze si panze de paianjen (nu eu!) am lungit-o mai mult.





Cand am iesit din padure am dat de-o minunata poiana inconjurata de munti. Feerie!



Si da, domnule, dupa ce am admirat minunata poiana am indraznit sa-mi scot gloss-ul, spre amuzamentul jumatatii care m-a pozat pe ascuns. Nu voiam sa fiu frumoasa la intalnirea cu ursul, pur si simplu voiam sa evit uscarea buzelor din cauza de vant si soare. Dar nu stie... toata lumea ce e sofranul :)


De aici pana la cabana n-a mai fost decat un pas. 
Dar pasul asta il vom face, in imagini si cuvinte, maine.

Zi faina va doresc! La fel  de faina cum ne-a fost noua drumetia. 
(Bine, voi sa nu va rataciti pe niciunde :))








6 comentarii:

  1. Cat va invidiez ca ati avut puterea sa va rupeti de comoditatea si leneveala duminicala... Superbe poze, in special ultima :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, noi mai facem iesiri din astea. In ultima vreme am redescoperit trenul. E bine asa ca avem plecare la ora fixa, e clar ca ne mobilizam de dimineata, pe cand cu masina... mai lalaim un pic in pat si constatam ca nu mai e cazul sa plecam ca e deja prea tarziu pentru vreun traseu. E si mai putin costisitor si mai rapid cu trenul. La intoarcere facem cu mana din tren masinilor care stationeaza bara la bara pe DN1 :)

      Ștergere
  2. Ma bucur ca v-am revazut!
    Sunteti grozavi si imi place mult ideea voastra de evadare. Bravo!
    Sa mai zic ca mi-a fost un dor teribil de povestile tale presarate cu umor din plin? De abia astept partea a doua.
    Va pup si va imbratisez!

    RăspundețiȘtergere
  3. Buna!ma bucur cand vad ca oamenii se misca din casa,si respira aer curat,bucurandu-se de natura.Mi-a placut relatarea ta si m-am amuzat cand ai zis bulina galbena in loc de punct galben si merg sa caut partea a doua ca m-ai facut curioasa.
    O saptamana cu spor!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Toata viata mea am zis "bulina" la marcajul rotund si "dunga" la patrat sau dreptunghi. Ah, acum se explica de ce nu am vazut niciun marcaj pana n-am intrat mult in padure, probabil ca existau niste puncte mici pe undeva pe copaci, dar nu le-au vazut ochelarii nostri :) O saptamana faina si tie, Gianina!

      Ștergere