Miercurea fara cuvinte

Unora o sa le fie cald la iarna...

Daca doriti sa va inscrieti la Miercurea fara cuvinte o puteti face la Carmen.

Dintr-una intr-alta

Cred ca am ajuns la varsta la care ar trebui sa ascultam mai mult de copii. Uite, daca nu era Firicica asa de pornita impotriva noastra, n-am fi ajuns sambata la sindrofie si nici nu ne-am fi dicstrat, ca sa zic asa :) 

"Cum adica sa nu va duceti la intalnirea de 20 de ani? Eu abia astept sa am o astfel de intalnire... Hai mai tati, du-te acolo sa te lauzi ca ai doua fete frumoase si destepte..., ooof!" (a uitat de modeste :))

Am confirmat prezenta chiar pe ultima suta de metri, si ne-am dus. Contrar asteptarilor mele cunosteam multa lume, desi erau numai colegi de-ai jumatatii, pe multi ii intalnisem cu diverse ocazii, pe unii chiar ii vizitasem acasa, cu altii am facut un revelion acum niste ani, deci ne cunosteam cat de cat.

Una peste alta mi-a placut la sindrofie, sotului cred ca si mai mult. Mie mi-a placut mult filmuletul care s-a derulat non-stop pe un ecran cat am stat noi la restaurant. Era filmuletul de la festivitatea de incheiere a cursurilor si de la petrecerea de acum 20 de ani. Eu am stat cu ochii bolditi in ecranul ala, voiam sa-mi vad jumatatea cu pleata in vant cum zice el, ca eu nu l-am cunoscut asa si nici poze doveditoare n-are :)

Dar cel mai tare pe mine m-a "atins" faptul ca petrecerea s-a tinut in restaurantul in care n-am mai calcat de 17 ani si un pic. Hotelul s-a schimbat foarte mult, a fost renovat, totul arata diferit, de aceea am avut probleme in a identifica exact sala in care am fost noi eroi principali intr-o... piesa mai iesita din comun. Eu costumata in mireasa, jumatatea in costum de ginerica :) 

Dupa ce am iesit in recunoastere, jumatatea mea zice: "ma, eu zic ca asta e sala, asta in care suntem noi acum". Nu, nu cred, ca sala aia era mai mare, si din ea dadeai intr-un patratel descoperit, ai uitat ca ieseam sa ne racorim in patratelul ala? "Pai uite si patratelul!" Hiii, ai dreptate, uite patratelul. Si, la fel ca acum 17 ani, la miezul noptii, si acum ploua.

De bucurie ca am dezlegat misterul, punem mana pe telefon, mesaj la copii acasa, sa stie si ei in ce loc important ne aflam. Raspuns: "Distrati-vaaaa si nu mai stati pe telefon!!!"

Cand zic eu ca-s buni copiii la casa omului, te aduc cu picioarele pe pamant cand o mai iei razna...  Ne-am conformat, n-am mai pus mana pe telefon... decat sa cautam poze, sa ne laudam si noi cu cele doua fete frumoase si destepte din dotare, ca asa facea toata lumea, doar nu era sa ramanem noi mai prejos.

Plecarea de la restaurant o planificasem cu un taxi, dar fiindca pana acasa nu faceam mai mult de 20 de minute pe jos, ne-am gandit sa refacem drumul de acum 17 ani. Da, si atunci am plecat pe jos. Nu va fie mila de rochia mea de mireasa, nu s-a murdarit, era scurta! 

Asa am plecat de la restaurant, noi doi tinandu-ne de mana, eu cu haina proaspatului meu sot pe umeri si cu buzunarele doldora de bani, darul de nunta!

Daca ar fi sa arunc o privire inapoi si sa trag o concluzie, aceasta ar fi: 

hai ca am facut treaba buna!!! :)

Nici 80, nici 80!

Eram pe drum. Suna telefonul, ma uit, tata! Bateria aproape epuizata. Raspund.

- Alooo, Iri, tu esti? (Stilul arhicunoscut, americanesc as spune, fara salut de inceput)

- Pai cine? Salut! Vezi ca am bateria epuizata, s-ar putea sa se intrerupa...

- Auzi, vezi ca a venit Liviu cu 200 de nuci, le vrei?

- Normal ca le vreau.

- Da' m-a intrebat daca mai vrei.

- Pai mai vreau.

- Cate?

- Hai ca sunt pe drum, vin acasa, vorbim cand ajung, ca ma lasa bateria.

- Ah, bine, dar vezi sa nu uiti, cand ajungi acasa sa ma suni de pe fix, ca asteapta baiatul raspuns.

- N-auzi ca vin la tine? Sunt in statia de autobuz, vin acasa, nu ti-am zis de ieri?

- Ah, acasa, adica la mine? Pai mi-ai zis tu ceva, dar nu mi-ai zis ca vii asa cu noaptea-n cap. Las' sa-ti tie Dumnezeu obiceiul...

Cand am ajuns acasa, la primul acasa pe care-l stiu, tata fremata de bucurie, dar si de curiozitate... 

Fiindca plecasem fara sa-mi iau micul dejun, bausem doar o cafea in Autogara, si nici tata nu mancase, m-a rugat, adica e incorect spus rugat, tata nu e asa "simandicos", nu umbla el cu te roguri, cu multumescuri prea multe, a zis: "hai, faci o omleta d-aia buna, cu de toate, cum numai tu stii sa faci?". Si ne-am inghesuit amandoi la masuta mica din bucatarie (cum om fi mancat noi, patru oameni, la masuta aia, nu stiu), si am mancat omleta si branza cu gogosar si fasole batuta si am povestit...

Dupa aia ne-am mutat in dormitor, cu cafelutele, ce daca mai bausem una, asta era "vorbita" nu puteam sari peste ea.

Eu cu tata n-am stat prea mult la taclale in copilarie, sau adolescenta. Acum chiar imi face placere sa-l descos, sa aflu cum a trait, cum era cand era mic, sa-mi spuna despre fratii lui, despre bunica lui (ca parintii i-au murit cand era mititel) despre cum era gradina noastra pe vremuri si tot ce-i mai trece lui prin cap. Si are o groaza de povesti de spus, de pe vremea razboiului, a foametei, din scoala generala, are multe de spus si chiar au farmec povestile lui. (Intr-o zi l-am inregistrat ca prea radeam de cum povestea el cum a incasat o bataie de la frate-su, fiindca fugise pe terenul de fotbal si lasase vaca nesupravegheata si aceasta mancase toate sarmalele dintr-o oala pe care bunica lui o pusese la racit afara.)

La un moment dat nu s-a mai abtinut si a bagat replica aia a lui dupa care ai impresia ca o sa urmeze o intrebare de departajare pentru premiul Nobel:

- Ia sa-mi spui tu mie acumaaaaa... (aici e pauza pentru suspans), ce-ti veni tie sa te urci in autobuz si sa vii la mine, asa fara barbac'tu, fara copii, cand puteai sa vii sambata cu masina? Ce motiv ai avut?

- N-am avut niciun motiv, am vrut sa vin asa... pur si simplu.

- Lasa ca ceva ceva ai avut tu, ca e prima oara cand faci asta...

- Ei, am imbatranit si eu...mi-e dor de-acasa!

- Ei, nu mai spune... ai imbatranit...

- Da, am imbatranit... si am vrut sa stau si eu mai mult cu tine.

- Bine, ma tata........ sa-ti tie Dumnezeu obiceiul!

Pe seara, cand am vrut sa sun acasa, la celalalt acasa, am constatat ca bateria murise si incarcatorul uitasem sa-l pun in bagaje. Ma duc la fix, formez numarul de fix de acasa dar ce sa vezi, greseala. Stiam eu ca e ceva in neregula cu numarul ala. Il intreb pe tata unde e dosarelul cu numere de telefon, ca el asa tine foile cu numere de telefon, intr-un dosarel pe frigider. 

- Da' ce-ti trebuie? 

- Fixul meu de acasa. 

- Pai nu-ti stii fixul de acasa ?????

- Nu, ca il am in mobil si nu e nevoie sa-l memorez.

- Pai eu stiu pe de rost aproape toate numerele de telefon din dosarul ala.

- Vorbesti seriooooos?

- Pai dar cum? (Si incepe sa-mi spuna numarul meu de fix)

- Ar trebui sa memorezi si tu numerele tale, ca uite mai ai nevoie.

- Vezi de treaba, ca eu nu le tin minte.

- Aoleuuu....... chiar c-ai imbatranit!

Asta e tata meu, acum cativa ani, cand era mai "verde", acum s-a mai imputinat, nu mai e chiar asa in putere, dar tot se mai suie prin pomi, pe magazie...

Imi povestea ca in primavara cand era cocotat in marul ionatan, sa-l curete, a trecut o femeie pe strada si l-a intrebat: "da' cati ani ai, de te mai sui in pomi?"

Nici 80, nici 80! :) 

Miercurea fără cuvinte

Casă părintească cu măr ionatan.

Dacă doriți sa va înscrie la Mfc,  o puteți face la  Carmen

Stiri de la "mosie"

In week-end am fost iar la "mosie". Eu cu familionul meu si frate-meu cu cumnata-mea. Ar fi trebuit sa culegem strugurii si sa facem vin, sau oricum sa-i zdrobim...

In fiecare an facem asta, dar pentru ca nu stam acolo sa culegem strugurii exact cand sunt copti, ne ducem cand avem timp si cand ne cheama tata ca "tre' sa culegeti strugurii ca da bruma peste ei si dupa aia ii culegem de pe jos", s-a intamplat sa nu fie copti indeajuns si vinul sa iasa acru. Asta mai multi ani la rand, pana acum cand s-a trezit cineva, respectiv fratele meu si a zis: da' cine  a zis ca trebuie sa-i culegem acum si cine a zis ca e obligatoriu sa facem vin? Oricum nu-l bea nimeni...

Deci anul asta ii mancam, facem cura de struguri, am zis! 

N-a fost an bun pentru fructe la mosia noastra. Astea-s cam toate merele ce le-am cules din marul ionatan, iar despre prune ce sa mai zic, o galeata din toti prunii, nici nu stiu cati or fi, vreo 6-7 in total. 

Cu nucile povestea e si mai... tragica. Dupa ce am scotocit pe sub frunze am gasit 8 minunate nuci, patru mie, patru lui frate-meu (pe familii adica:)), ca asa impart fratii buni, nu? Doua le-am mancat pe loc, ca erau verzi si li se lua pielita aia amara si mie imi place de mor miezul asta crud.

Tocmai anul asta a intrat nuculetul nostru in greva, cand ma hotarasem si eu sa mananc cate 8 nuci pe zi ca am citit ca e foarte sanatos. Si chiar m-am apucat de saptamana trecuta, dar in timp ce glojgaiam eu niste mieji am incercat sa fac un calcul, cam cate nuci mi-ar trebui pana anul viitor pe vremea asta? Stai ca e greu cu socotelile astea, sa iau calculatorul. Dar cum sa mananc eu singura, ia sa-i bag pe toti  ai casei in calcule... Oooh, ies prea multe nuci, las' ca nu e obligatoriu cate 8, or fi bune si 5. Ei, am redus eu cat am redus si tot mi-a dat ca am nevoie de vreo 12 mii de nuci. Valeeeeu!!!

Macesul asta nu stiu cand s-a fofilat pe hotarul cu vecinul, anul asta l-am vazut prima oara plin de fructe. Mi-a fost mila sa culeg, ca prea erau frumoase...

Si daca la fructe n-avuseram productie prea mare, la oua lucrurile se schimba.

Poate nu stiati, gaina de aur se afla in ograda lui tata, nu face oua de aur, dar face doua deodata! (hihih, sa nu credeti chiar tot ce spun eu:))

Astea-s stirile de la mosie... 

Tare mandru ar fi tata sa afle ca-i zic "mosie". Pana mai acum ceva vreme avea si ele o grija, nu  care cumva sa vindem dupa ce n-o mai fi el. Sper ca l-am lamurit ca nu ne trece prin cap asa ceva.

Zi faina sa aveti!

Pusculita săptămânală

Am toată admirația  pentru oamenii organizați,  ordonați, pentru cei care fac liste de cumpărături și le respecta cu sfințenie, pentru cei ce-si  planifica activitățile pe zile,  ore și reușesc sa se tina de ele. De ce? Pentru ca eu NU sunt asa. Adică liste de cumpărături mai fac și eu dar în 9 din 10 cazuri le uit pe masa la bucătărie,  iar despre alte planificări nici nu vreau să amintesc... Totuși... sunt mandra ca am reușit sa respect pana azi un fel de grafic de economisire, ca sa zic asa,  pe care l-am început chiar din prima săptămână a acestui an. 

Rezultatul nu este unul spectaculos,  dar având în vedere ca în preajma sărbătorilor de iarna toți suntem tentati sa băgăm mai adânc mana în buzunar,  eu zic ca un extra-buzunar e oricând binevenit ☺. 

Despre ce vorbesc eu aici? Despre un fel de pusculita. Ideea originala era cu un borcan mai mare, cu filet,  dar mie nu mi-a surâs ideea de a sta cu "dusmanul" la vedere și unde mai pui ca filetul ala parca te invita sa desfaci capacul,  să-ți bagi degețelele înăuntru și sa extragi o hârtie fosnitoare.  Nu,  eu am optat pentru o cutie de conserva (iacătă o noua modalitate de reciclare) căreia i-am lipit deasupra un carton,  în carton am făcut o fanta prin care sa pot introduce bancnotele și apoi totul am înfășurat cu un scoci închis la culoare. E ciudatica pusculita mea,  dar asa am și vrut sa fie,  nu-mi doream un bibelou ci o chestie anosta care sa nu atragă atenția. 

Cel mai important lucru la aceasta pusculita (în afara de conținut bineinteles) este tabelul lipit pe ea. El ma informează în fiecare săptămână căți bani trebuie sa introduc la cutiuță și ce sumă s-a strâns deja (asta nu prea-mi place pentru că mie îmi plac surprizele :)) 

Regula e simpla,  în săptămâna 1 din an se pune la pusculita 1 leu,  în săptămâna 2, doi lei,  în săptămâna 42,  42 de lei s. a. m. d

Eu nu am pus bancnote de 1 leu pentru că s-ar fi umplut repede cutiuța,  am folosit bancnote mai mari și am tăiat din tabel mai multe săptămâni deodată.

Dacă ma țin de planificare și sper sa ma țin,  la sfârșitul anului în cutiuță mea vor sta extrem de înghesuiți vreo 1300 și ceva de lei.  

Încă nu știu ce-am sa fac cu ei,  dar nu-mi fac griji pentru lipsa de inspirație ☺

Spor la bucatarit!

Wekend-ul acesta am  "confectionat" un dar mai aparte.  De fapt... nu a fost in totalitate handmade, numai bunatatile (zic eu bunatati, astept confirmarea :)) din borcanele, caserole si pungute au fost bucatarite de mine. Infulecabilele (ce, asa cum exista "iubibila" poate exista si "infulecabil", si daca nu, il inventez eu acum, poftim!) au fost completate de un cantar de bucatarie, ca daca la reteta scrie sa pui 56 grame de zahar, apai 56 grame sa pui...

Eu sper sa fi fost un dar frumos, sau macar gustos si de folos. 

La multi ani inca o data si spor la bucatarit! 

(Stie ea cine :))

Zi cu/fara chef

N-am mai scris de mult, n-am prea avut ce, ca daca nu se intampla ceva iesit din comun nici nu-mi vine sa ma asez in fata calculatorului. Ma mai asez eu, mai caut o reteta, mai citesc bloguri dragi, dar scrisul parca nu se mai lipeste de mine...

Despre azi... Azi a fost ziua lui "n-am chef". Dupa ce m-am trezit dimineata si-am vazut ce racorica e in casa, m-am strecurat inapoi in plapuma: "n-am chef sa ma trezesc". Jumatatea mea mai mare mi-a raspuns incurajator: "eu n-am chef sa ma duc la serviciu", iar cand, in sfarsit am ajuns la bucatarie si ma uitam la ceas cu disperarea lui "iar intarzie copiii astia", apare copil pufos si adormit, inca in pijama: "n-am chef sa ma duc la scoala". Dar cine are? Dupa pupacelile inerente, pipaieli cu buzele pe frunte, "hai ca n-ai febra, in gat nu te doare, n-ai motiv sa stai acasa", ne-am mobilizat cu totii si am plecat fiecare la treaba lui.

Eu acuma m-am asezat la calculator sa caut o reteta pentru friptura de iepure. Am gasit la Lidl iepure intreg, bun la pret, am luat si eu desi nu am facut niciodata, de mancat am mancat o singura data, in copilarie, si parca mi-a placut. Incerc si eu o reteta la cuptor, ca n-o fi foc...

Ah, am zis ca nu s-a mai intamplat nimic memorabil, de cand cu ploile astea nu ne-am mai riscat cu vreo drumetie la munte, dar sambata am fost la o... nunta. 

Noi nu suntem mari amatori de asa evenimente, ne facuseram socotelile ca pe la miezul noptii s-o stergem frumusel, dar, surpriza, ne-a placut foarte tare, am dansat pana pe la 3 dimineata, asa ca s-a verificat inca o data vorba din batrani: nu se potriveste socoteala din targ cu cea de acasa ...

Acum ma duc sa-mi fezandez (ce pretentios suna :)) iepurele. Tineti-mi pumnii!

Zi faina, cu chef, va urez!

Miercurea fara cuvinte

Ce daca vine iarna? Noi facem capsuni!

 Poze mai insorite la Carmen

Miercurea fara cuvinte

A venit, a venit toaamnaaa...

Mai multe, tot de toamna, la Carmen

Miercurea fără cuvinte

(Nu) Faceți ca noi!

Stie toata lumea ce face un muntoman adevarat inainte de a pleca in drumetie pe munte, da? Verifica prognoza meteo.

N-a zis nimeni ca noi n-am verificat-o sau ca nu se anuntau ploi in toata tara. Nici ca n-aveam indoieli mari ca se poate urca pe munte, dar duminica, unii mai de bunavoie, altii mai luati cu arcanul, am plecat in gasca restransa sa ne incercam norocul pe un mic traseias. N-am mai fost totusi cu trenul, am vrut sa avem masinile relativ aproape in caz ca ne-ar fi prins ploaia, sa sarim in ele, sa ne schimbam si s-o taiem repede catre casa.

Destinatia: Cheile Rasnoavei.

Am mers cu masina pana aproape de Rasnov. O bucata buna de drum am facut-o pe un drum forestier, ne-am si ratacit un pic ca am dat de o bariera si un panou care ne anunta ca n-avem voie cu masina si, cel mai important, ca zona e periculoasa, adica frecventata de ursi. Evident am facut cale intoarsa, am gasit niste oameni campati pe-acolo si ne-au lamurit pe unde s-o luam. Ca sa fiu sincera, peisajul mi-a fost cam neclar fiindca erau niste nooori cenusiiii care-ti cam taiua cheful de admirat privelistea. Eu una nici n-am realizat cand am trecut prin Chei decat la intoarcere. 

Am parcat in cele din urma, ne-am luat rucsaceii si pelerinele de ploaie iar cand am dat de marcajul "triunghi galben" am inceput sa urcam prin padure pana la... Poiana Secuilor (din nou, da, dar pe alta cale), traseu scurt  de o ora jumate.

Chiar de la inceput am gasit niste bureti galbiori (pe care nu i-am pozat, dar i-am adunat ca-i recunosc) si o multime de alti bureti despre care nu stiam nici unul nimic asa ca nu ne-am riscat.

Frumosul asta sigur era nebun! :)

Am vrut sa trimit poza de mai jos unor specialisti (se stiu ei care) sa-mi zica in direct daca recunosc "personajul". Mi-a murit insa telefonul asa ca l-am aruncat, personajul, nu telefonul, ca prea se scurgea din el o zeama portocalie ce mi-a vopsit mainile, dubios!

Drumul prin padure a fost frumusel, deloc anevoios, ploaia ne-a lasat in pace, deci n-aveam de ce ne plange.

Credeam ca la cabana n-o sa gasim tipenie de om, totusi era destula lume pe acolo de unde tragem concluzia ca mai sunt si altii "virusati" ca noi.

La cabana a fost rost de ceva mancare, ne-am riscat inca o data cu o ciorbita, mda, a cam ramas in strachioare, tot slaninuta si branzica si ouale fierte din rucsac ne-au potolit foamea. 

Si dupa o binemeritata pauza si dupa un big-big hug, ne-am pornit din nou la drum. 

Trebuia sa ajungem inapoi la masini dar am luat-o pe alt drum. Am mers putin inspre cabana Trei brazi si pe la jumatatea drumului se face o poteca la dreapta ce coboara prin padure. 

Eu as fi preferat sa ne intoarcem pe acelasi drum, mai conservatoare ce sa-i faci, ma gandeam ca pe drumul pe care am venit ajungeam cu siguranta chiar langa masini, dar ne supunem majoritatii, nu?

Of, drumul asta pe care am apucat-o nu e neted deloc. La propriu! Am intalnit nenumarate zone ca astea unde se vedea clar ca niste vacute avusesera dificultati in a inainta. Norocul nostru a fosta ca pamantul era relativ intarit, n-am intrat pana la genunchi in noroi.

Am ajuns la un luminis, am dat si de vacute...

Am intalnit si alte vietati impestritate...

Numai marcajul l-am pierdut. Nici urma de triunghi albastru! 

Am continuat sa tinem drumul forestier prin padure, eu un pic stresata, daca era sa facem cale intoarsa mi-era groaza de zona cu mocirla.

Am ajuns insa foarte aproape de locul unde parcaseram masinile si unde mai pui ca nu ne-a udat nici picatura de ploaie. Sa mai zica cineva ca sosetele mele rosii nu sunt norocoase. A meritat sa le caut 10 minute de dimineata, nu?

Ei si la un moment dat a rasarit si soarele. 

Care va sa zica, totul e bine cand se termina cu bine,

dar daca-mi este permis un sfat, cand aveti nori negri deasupra capului nu mizati prea mult pe sosetele norocoase! 

Vi-l prezint pe Gigel

Ieri și azi...  ce mai zile! 

Sa începem cu ieri.  Jumătatea mea mai mare a făcut acum ceva vreme o programare la un control oftalmologic pentru copilu' mare. M-a informat ca joi, 19 septembrie, tre'sa merg cu copilul la control. I-a mai zis  și Firicelului de câteva ori,  vezi sa nu uiți ca joi trebuie sa mergi la oftalmolog .  Ok,  mergem,  nicio problema. Copilul a chiulit la ultima ora,  ne-am întâlnit în statia  de autobuz,  am înotat prin ceva tranșee pentru ca da,  orașul nostru parca ar fi răscolit de bombe de când scot ăștia liniile de tramvai,  ne modernizam,  bravo,  dar pana se termina treaba,  vai de pingelele noastre.  

Ajungem la cabinet,  maaama ce norocoase suntem, nu mai e niciun pacient!  Doamnele asistente ne întreabă amabile ce-i cu noi pe acolo,  noi zicem ca avem programare.  Imposibil,  nu azi, ca domn' doctor nu are program azi.  Se uita în agenda,  aveți programare pe 19 septembrie.  Da, da, da,  asa am zis și noi. Pai nu,  19 este mâine, vineri.  Oookey, venim maine! 

Asta a fost ieri.  Azi înainte de a merge la oftalmolog a trebuit  să ma ocup de niște minunate pere,  am făcut marmelada/pasta de pere cu portocale.  Da,  iar!  Pe când marmelada  mea era aproape gata,  ma informează copilu' micu' ca n-a prea înțeles ce le-a predat azi la geometrie.  Pai ce v-a predat?  Despre semidrepte, semiplane,  d-astea...  Ah, banal,  ia da tu caietul lu' mami  a ta,  să-ți explic eu,  sa vezi ce chestii banale sunt astea...Zis și făcut,  după vreo 5 minute copilu s-a declarat pe deplin edificat și eu m-am întors la marmeladele mele care,  de geloase ce-au fost ca le-am părăsit au avut o tentativa de suicid.  Altfel nu-mi explic de ce s-au  lipit  atat  de tare.  Și de parcă  asta  nu  era de ajuns,  când am manevrat cratița și rotocolul metalic pe care-l pusesem sub ea (sa nu se ardă,  doamne ferește,  pelteaua mea)  am reușit sa scap rotocolul fierbinte  pe jos. Și ce am eu pe  jos? O minunata (a se citi groaznica,  de mult voiam s-o schimb) mocheta.  Acum nu mai este o banala mocheta,  este personalizata, rotocolul fiind fierbinte a lăsat o arsura perfect rotunda pe obrazul bietei mochete. Mie nu-mi venea sa cred ce-am făcut, râdeam ca proasta,  Ioana zicea ca ei ii place,  avem mocheta cu model. Pana la urma,  asta e,  se mai întâmplă și de-astea ..

Și era prea tentant... nu am putut sa nu iau un marker argintiu și sa completez modelul.  Acum avem o mascota care face parte din comitetul de primire si cum ar fi mai potrivit să-ți întâmpini musafirii decât cu o față  zâmbitoare?! 

Vi-l prezint pe Gigel! 

Drumetia la Poiana Secuilor

Duminica tre-trecuta mi-am luat iar rucsacul in spinare si sosetele rosii in picioare pentru o mica drumetioara. 

Am fost gasca mare de data asta, 18 cu copilasi cu tot, am mers iar cu trenul, pana la Predeal si de acolo pe sosea si prin padure, pana la  cabana Trei brazi, in prima faza.

N-am facut traseu nou sau greu, spre dezamagirea unora care se simt cocosi pe gard si ar cara intreaga gasca pe trasee imposibil de lungi si grele :), ci am mers la Cabana Trei brazi pentru ca aveam noi intrati in grupul nostru de muntomani si ne-am gandit sa alegem un traseu si frumos si usor, sa nu-i speriem chiar de la inceput (mai avem noi timp :))  

Aici e pauza de rontait o fructa.

In poiana de la Trei Brazi am facut o pauza mai lunga..

Mi-am extras si eu picioarele din bocanci si mi-am expus la soare sosetele cele rosii... Ceee, si magenta e tot un fel de rosu numai ca-i lipseste galbenul.

Dupa ce ne-am odihnit o lecuta am pornit-o iar la drum, spre cabana Poiana secuilor, sa ne incercam norocul cu o ciorbita, stiti voi regula drumetiilor noastre. La Secui eu n-am mai fost din studentie si atunci mi-a lasat impresia de... mic si paraginit, dovada ca nici n-am mai dat pe acolo niciodata, chiar daca am mai ajuns prin zona de cateva ori, iar de la Trei brazi pana la Poiana secuilor nu faci mai mult de juma' de ora, maxim. 

Dar sa vezi surpriza..."Cenusareasa" noastra mica si paraginita s-a transformat intr-o frumusete de printesa. Mi-a produs o impresie foarte placuta, se vede ca e renovata, ingrijita, are multe flori, mese si banci afara, chiar si un nenisor care sa intretina atmosfera cu cantece de foc de tabara, mai mult sau mai putin.

Traditionala ciorba... Buna, dar nu sa cazi pe spate (ca asa sunt eu, sincera)

 Si dupa masa, leneveala de voie si cantat impreuna cu nenisorul care  ne transmitea  prin statie, fara sa fie stresant, ca "locuinta mea de vaaraaa, e la taaraa, acolo era sa mooor, de urat si de-ntristaaree... si "a fost si soare, au fost si plooi, dar important este c-ai stat cu miine..." 

A fost fain, chiar mi-am amintit de studentie cand purtam in rucsac caietul cu cantecele, suna ciudat acum, dar la focul de tabara cantam cu totii si cei mai dotati si cei mai afoni, nu conta.

Unii mai curajosi s-au apucat sa se dea de-a dura pe iarba, eu nu, abia mancasem si nu voiam  sa transmit bietului meu stomac mesaje gresite :) A fost haios de privit.

Dupa ce ne-am facut suma de leneveala ne-am luat picioarele la spinare si am pornit-o pe drumul de intoarcere, altul decat la venire, n-am mai trecut pe la Trei brazi, am ajuns prin padure direct in Predeal.

N-am mai inventat bancuri de data asta, nu stiu de ce, poate pentru ca am mers destul de dispersati fiind asa de multi. Ziua a fost insa productiva, am pus bazele unor "afaceri". O zgaiba mica de fetita m-a tocmit de partener la un viitor targ la ea in oras. A si impartit indatoririle, eu fac bratari, inele, brose, margele, genti, suporturi de creioane, ii, iar ea aduce masuta si imparte fluturasi pentru reclama si aduce cumparatori. Pai da, i-am si zis mamei ei sa nu-si faca griji, fata n-o sa moara de foame cand o fi mare ca de pe acum se pricepe  la afaceri. 

Si al doilea gen de afacere la care am lucrat noi mamele in varf de munte a fost schimbul de conservarai. Adica daca eu am surplus de dulceturi ma ofer sa fac schimb cu cine are surplus de bulioane sa zicem, cine are zacusti in plus poate doreste sa dea la schimb cu muraturi, variantele sunt multiple, mai avem de pus la punct mici formalitati... :)

Cand am iesit din padure la sosea ne-am asezat sa ne odihnim pe marginea drumului, pe gardul acela de beton. Nu stiu care a venit cu ideea sa facem cu mana tuturor masinilor care treceau pe langa noi si ca sa fim si mai "vizibili" am inceput si sa chiuim. Ar fi fost interesant de pozat sau filmat si figutrile celor din masini. Cum ieseau masinile din curba cum dadeau de niste zanateci care chiuiau si faceau cu mana. Unii incepeau sa rada si ne raspundeau si ei veseli, altii se faceau ca nu ne observa, altii doar ne zambeau, reactii si reactii. Cred ca asta a fost momentul cel mai haios al zilei, dupa ce m-am dat jos de pe balustrada aia ma dureau falcile de ras. 

Pai cam asta a fosta tura noastra  de duminica! 

Nici prea grea nici prea obositoare, dar de baterii incarcatoare :)