Miercurea fara cuvinte

Ideea pozelor ce nu au nevoie de cuvinte a plecat de la Carmen

Pseudo-știri...

... agricole bineînțeles. 

Știți cum îmi răspunde Pufoasa la o întrebare de genul "cum e prăjitura?", dacă o întreb și eu exact cănd e cu gura plină și evident nu poate să vorbească, pentru că așa a învățat-o mama ei?  Face un simplu gest. Acuma... dacă m-ar întreba pe mine cineva cum e să ai pătrățelul (și triunghiulețul și dreptunghiul) tău de pământ pe care să pui tot felul de semințe și răsaduri pe care să le îngrijești și urmărești zi de zi și să te extaziezi la orice progres înregistrat, aș răspunde cu același gest. Adica așa:

Poza am făcut-o imediat ce am teminat de săpat. Între timp pătratul l-am "populat" cu roșii, castraveți și fasole. Poze noi... când o sta ploaia.

Asta văd eu când îmi beau cafeau pe banca din curte. Vedeam... pentru că acum sunt roșioare și ardei și vreji de fasole și de castraveți pe unde se vede pământ negru.

Nuuu, n-am înnebunit (cred)... în peturi am pus spanac, pe care îl mâncăm crud în salate. Peturile  mi s-au părut soluția ideală pentru a-mi mări grădinuța.

Mazărea acum are păstăi. Un pic mă îngrijorează, cred că din pământ ceva îi face rău. Dreptunghiul pe care e plantată are un pământ foarte rău, plin de râme și pietre și cine mai știe ce altceva. O să vad... dacă nu-i merge bine măzărichii o să pun iar gazon și am terminat povestea.

Tufa aceasta de levănțică am primit-o prin poștă, de la  Catrinel , mare surpriză mi-a mai făcut! Nu credeam să reziste o săptămână în cutie, supusă la stres (a mers și cu bacul pe Dunăre, a fost și aruncată de colo colo de manipulații de la poșta română), dar a rezistat și acum crește frumoasă la mine în grădină.

 Căpșunelele au venit odată cu levănțica, tot de la  Catrinel, se pare că sunt din acelea alpiniste cățărătoare.

 Acuma vă las să credeți ce vreți... poate chiar sunt dusă un pic cu pluta... am găsit în cămară niște cartofi cu "musteți" și ce puteam să fac cu ei? Să-i planteeez, ați ghicit.... I-am pus pe unde am mai găsit și eu locșor gol, două cuiburi, sper să mâncâm la toamnă o tigaie de cartofi prăjiți "marcă înregistrată" cum zice Maria.

Firicelul ăsta are o poveste foarte frumoasă. De ziua ei, Pufoasa  a primit un joc sau așa ceva, o cutiuță   în care erau câteva ghivecele mici-mici de tot, niște pastile de pământ (atunci am văzut și eu prima oară așa ceva) și o punguță cu semințe. Semințele trebuiau puse peste noapte la înmuiat în vată umedă,  pastilele de pământ lăsate într-un bol cu apă. A doua zi am pus pământul "expandat" în ghivece și semințele în pământ. Plăntuțele care au ieșit ulterior, spre uimirea și bucuria noastră, le-am "translatat" la loc de cinste în nanogrădină. Porumb dulce avem două fire, cel din fotografie este al Ioanei, ea s-a ocupat de el :)

Și vrejul ăsta de fasole ar avea o poveste, alta decât aceea cu Jack, dar nu prea știu dacă puteți păstra un secret... Biiiine, fie, îmi pun libertatea în mâna voastră :) 

Anul trecut am pus în pământ o mulțime de boabe de fasole. Pe lăngă boabele obținute pe cale legală, cumpărate, sau primite, am mai făcut rost de o boabă, da, una singură, luată cu japca, ca să nu zic furată, de la un prieten. Ca să înțelegeți... eram în vizită la Ionuț, și în timp ce acesta se conversa cu jumătatea mea, eu îmi făceam rondul prin casa lui proaspăt renovată. Pe pervazul uneia dintre fereste era un pahar cu câteva boabe de fasole. Am băgat mâna în pahar, am luat o boabă, am strigat la Ionuț "asta se confiscă", el zice "ia mai multe", "nu, merci, mi-ajunge asta". Ajung acasă pe întuneric, scot boaba din buzunar o înfig așa pe orbește undeva lângă stâlpul de la sârma de rufe și aproape uit de ea. Care dintre boabele de fasole plantate credeți că a răsărit? Ei bine, cea confiscată, celelalte nu au ieșit deloc. Și vrejul de la fasolea lui Ionuț a crescut chiar ca în povești, ajunsese să invadeze sârma de rufe, mereu o dădeam jos și o îndrumam spre alte căi de expansiune. În toamnă am umplut o jumătate de pungă de hârtie (de la zahăr) cu boabe de fasole mare. A ieșit cel mai gustos castron cu fasole bătută, ever!

 Așaaa... anul acesta, făcându-mi cumpărăturile într-un supermarket (nu vă zic că era Kaufland că nu vreau să mă trezesc cu poliția la poartă), amintindu-mi cît succes am avut anul trecut cu boaba de fasole confiscată, nu știu cum, mi s-a lipit o boabă de fasole de degete. Am ajuns cu ea acasă și am plantat-o cam unde a fost plantată și cea de anul trecut. Este cea din poza de mai sus. Paiele marchează, v-ati prins, locurile unde dormitează boabele "cu acte în regulă". 

Acuma eu v-am povestit... mizez pe discreția voastră :)

Miercurea fără cuvinte 07

"Bătrânica"

Miercurea fara cuvinte 06 - La munte (2008)

Dacă doriți să participați la "Miercurea fără cuvinte" sau doar să admirați poze ce vorbesc singure-singurele, aflați detalii la Carmen.

Miercurea fără cuvinte - 05 - 2008

Viața la țară...

Detalii la Carmen

Miercurea fără cuvinte 04 - 2007

Detalii la Carmen.

Ziua Pufoasei

Sâmbătă a fost ziua Ioane, cu invitați, cu tot tacâmul... Poze am făcut și n-am făcut, adică am făcut foarte puține, ocupată fiind cu așezat masa, distrat copii...  și din acelea încă și mai puține sunt  bune de arătat.

După Paște, ce zic eu, ia să încerc să păstrez cât mai mult curățenia asta obținută în două săptămâni de șmotruială, să nu mai fie nevoie de ziua Pufoasei (peste o săptămână) s-o iau de la început. Zis și făcut, în fiecare zi șters praf, aspirator, scuturat pleduri, haine, etc. Așa, și? În fiecare zi era praf, de fiecare dată scuturam sacul aspiratorului, de unde frate atâta praf?

Vineri seara, înainte să mă bag în pat, îi zic Ioanei să ia o foaie și un creion și să facă o listă cu ce mai aveam de făcut a doua zi înainte de venirea copiilor. Ioana când aude de liste e cea mai fericită, a sărit în sus de bucurie: "iuhuuu, iubesc listele!". Și e atât de meticuloasă, face liste pentru orice și apoi are grijă să taie sau bifeze ce a dus la bun sfârșit. Am făcut lista și m-am culcat.

Sâmbătă m-am trezit pe la 7.30 dar nu știu de ce mă simțeam de parcă atunci ar fi trebuit să mă culc, nicidecum că abia m-am trezit. Am luat  poziția gânditorului de la Hamangia și am făcut o recapitulare finală a listei "to do", am pus deoparte ce putea face jumătatea sau copii și am tras concluzia că-mi pot permite să mai stau un sfert de oră în pat. Sfertul s-a transformat în jumătate dar tot cam fără folos, mă simțeam ca după maraton, obosită frântă! O fi ceva în aer îmi zic, mă târăsc pănă la bucătărie, mănânc ceva, beau o cafea cu cofeină (de obicei beau fără), o trezesc și pe Ioana. Îmi pusese în vedere de cu seară s-o trezesc pe la 6 să-i zic la mulți ani. Îi zic la mulți ani, o mângâi, o mumulesc cum fac eu în fiecare dimineată, era așa călduță și pufoasă... numai că nu voia să se trezească. Dacă vii la mine în cameră o să primești cadoul. S-a trezit instantaneu, abia am putut să mă țin după ea pe scări. Îl scol și pe tati, pupăm copil, vine și Ma cu cadoul ei, o urmărim pe Pufoasa cum desface cadourile, încercăm să sesizăm din mimica feței dacă-i sunt pe plac sau nu. Eu tot cu ochii pe ceas, încerc să mobilizez tot familionul că doar aveam o listă de lucruri de făcut până în ora 13. Jumătatea zice: eu nuș' ce am, mă simt fără vlagă. Aoleu, și tu, o fi ceva în aer... După micul dejun vine rândul Mariei să ne zică: eu m-aș mai băga în pat, mă simt cam moale așa... Caut vitaminele, calciul, le înghițim, doar doar ne-om veni în fire să ne apucăm de treabă. Vitaminele, cafeaua, placebo-ul, nu știu care și-a făcut efectul că am reușit să ne mobilizăm în cele din urmă.

În sfârșit... am reușit să bifăm cam tot ce aveam trecut pe listă, mai puțin spălatul aragazului, dar el a fost cea mai mare parte din timp acoperit cu tăvi de prăjituri sau alte ustensile. Și apoi ce copil sesizează la o petrecere că aragazul din bucătărie e nespălat?

O mică eroare s-a strecurat când am calculat cam cât mi-ar lua mie să fac platourile cu aperitive. Am crezut că o oră și un sfert ar fi de ajuns. N-a fost! Când au început să vină copiii eu încă mai lucram la șoricei  și ciupercuțe și angry birds. N-a fost chiar așa o problemă, că s-au mai jucat puțin până am teminat eu, numai că n-am apucat să pozez nimic. Cel mai mare succes au avut angry birs. După ce am așezat pe masă platoul mi-am amintit că era bine să-l și pozez. Cand m-am întors mi s-a întins platoul, GOL, și mi s-a spus MAI VREM!!! Pentru că nu am făcut propriile poze, o să vă arăt de unde m-am inspirat. Îmi pare rău că nu știu sursa fotografiilor, le-am salvat cu multă vreme în urmă, sper să nu se. supere nimeni.

În afară de mâncare cel mai tare eram preocupată de următoarea întrebare: cum distrez eu copiii? Se pare că și ei erau preocupați de același lucru, încă de la aperitiv am fost întrebată: și după ce mâncăm ce facem? Acum e-acum, mi-am zis... Le-am spus ce aveam noi în plan, când au auzit de pictat borcane au ciulit urechile și s-au declarat încântate, ar fi vrut să lase mâncarea baltă și să trecem la masa de pictură.

Am reușit să fotografiez o parte din borcănele. La sfârșit eu le-am uscat cu uscătorul de păr :) și le-am lăcuit pentru a putea fi spălate fără grijă, am pus dulciuri în ele și fiecare fetiță a fost încântată să prezinte părinților ei, la plecare, opera de artă pe care o realizase.

Au mai fost și desene pe asfalt (în curte proprie) și alte jocuri sub directa îndrumare și supraveghere a Mariei. 

Eu zic că a ieșit bine, copiii au părut a fi destul de încântați, am auzit o fetiță spunând: ziua asta aș vrea s-o iau de la început. O alta i-a răspuns: și eu, dar numai de la ora unu.

Miercurea fără cuvinte 03 - 2006

Cum stă treaba cu cărțile

O rog pe Ioana într-o zi să-mi aleagă și mie o carte din bibliotecă (mai fac eu d-astea, mă las pe mâna ei la alesul de cărți).
- Ți-o împrumut pe a mea.
- Da' nu e de copii?
- Ba da, dar sigur o s-o înțelegi și tu...

Ordine cronologică inversă

Eu nu știu ce să mai cred... ori am încurcat eu semințele, ori mi le-a schimbat cineva... nu cred că "palmierii" ăștia sunt niște tomate nevinovate. O să vedem...

19.04.2012

 9.04.2012

24.03.2012

Miercurea fără cuvinte 02 - 2005

A venit un iepuraș

Astăzi am primit darul de blog de la Alina  (v-am povestit eu despre cei  3 de 8).  Sper că n-am speriat bietul om de la livrări, că eu, acu' când sunt 20 de grade afară, am ieșit să-mi primesc coletul îmbrăcată cu pulovăr de lână, căciulă pe cap și eșarfă la gât. Nu, nu e frig în casă, centrala își face treaba, cred că centrala de la purtător are oareșce defecțiuni,  ce mai tura vura, sunt răcită cobză! Noroc cu jumătatea, care, dragul de el, a dat fuga de dimineață la farmacie să-mi ia Humex (cel mai eficient în cazul meu) de a și întârziat la serviciu. (Fac cinste cu o cafea când te intorci!)

Dar nu asta voiam eu să zic, despre cadou... Am avut ce studia vreo juma' de oră cu Pufoasa și Firicica, am scos totul din cutie și ne-am minunat de fiecare lucrușor. E atâta migală și sunt atâtea lucrușoare mărunțele în cutiuța Alinei că nici nu știam la ce să ne uităm mai întâi. Fetele au încercat toate ștampilele pe ce au avut ele mai la îndemână, respectiv pe mâinile lor... nu vă imaginați cum arată! Și-a adjudecat fiecare câte un ornament de Paște, sper să le și termine de decorat, poate o să le fac și ceva poze la final. Cartonașele pentru felicitări mi-au amintit de o vară în care mă apucase așa o frenezie a confecționării felicitărilor că nu mă puteam opri nici măcar atunci când îmi veneau prietenii în vizită. Îmi ceream scuze, stăteam de vorba cu ei și în același timp tăiam și lipeam și coloram, Doamne, cum m-or fi suportat? Ce să mai zic, felia de portocală uscată miroase bestial, parfumul ei se simte chiar și pe hol, o să încerc și eu să confecționez un așa "parfum de cameră". 

Dar nu vă mai zic nimic, mai bine vă las să priviți:

Mulțumesc frumos, Alina! Sărbători frumoase, să aveți și să avem cu toții!!!

Miercurea fără cuvinte 01

Mi se întâmplă uneori să rămân blocată în fața calculatorului privind la poze vechi și minunându-mă. Și cum am văzut pe unele bloguri că există această "miercurea fără cuvinte", am zi de ce nu?

Dacă doriți să participați la Miercurea făra cuvinte nu trebuie decât să postați pe blogul vostru o fotografie sau mai multe care "să vorbească fără cuvinte", apoi să mergeți la Carmen  pe blog și să introduceți linkul postării.

Știri agricole... pseudo-agricole

Fiindcă nu am mai postat știri pseudo-agricole sper că nu v-ați imaginat că nu mă mai ocup de grădinărit. Nuuu, nanogradina mea e in fierbere, o parte și-a primit semințele, alte două părticele încă sunt în așteptare. Ca să ne lămurim, tarlaua mea e formată dintr-un dreptunghi pe care am pus deja mazăre și e pozat pe-aici pe undeva, un pătrat și un triunghi, toate ca în povești, numai bune de regat pentru un personaj liliputan, să zicem Neghiniță, nu,  nu Neghiniță, n-are ce căuta neghina pe ogorul meu, Tom Degețel ar fi mai potrivit. Pătrățelul și triunghiulețul  nici măcar nu le-am săpat (decât în toamnă), am avut motive serioase, în zona lor s-au executat lucrări de înlocuit gardul cel "bătrân" și muncitorii nu aveau acces la gard decât călcând pe cele doua parceluțe de pământ. 

Că veni vorba de muncitori, am mai stat de vorbă cu ei în timp ce-și beau cafeaua, am aflat că unul dintre ei are o microfermă de vaci, pământ cultivat cu legume si alte verdețuri. Acest muncitor îmi tot sugera ca pe pătrățelul meu să pun o bancă și o măsuță. Prima oară nu am răspuns, a doua oară iar nu am răspuns, dar a treia oară îi spun timid că de fapt pătrățelul are altă destinație, respectiv o să pun legume. Eram sigură că o să-l umfle râsul, el cu hectare de pământ cultivat avea tot dreptul să mă privească cu superioritate. Eu nici pământ nu am, nici nu mă pricep (noroc că există Google) dar vreau să am grădină de zarzavaturi. Numai că omul nu a râs, chiar m-a încurajat, mi-a dat și o groază de sfaturi, mi-a promis că-mi aduce gunoi să fertilizez la toamnă, m-a lăudat că mi-am pus singură răsaduri "să nu luați de la ăștia de la piață că vând numai ce nu le place lor". Deci nu-s chiar de râsul curcilor cu ambiția mea, doar prietenele mele mai râd din când în când, când le spun că păstrez pliculețele de ceai folosit, cojile de ouă, zațul de cafea, cojile de ceapă, le usuc și le prepar așa cum scrie pe net, pentru că pot fi bune ca îngrășăminte sau pe post de bau-bau pentru dăunători. 

Anul trecut nu știu dacă am avut norocul începătorului sau altceva... dar fără să stropesc cu nimic tot ce am însămânțat sau plantat a ajuns să rodească, roșiile cherry chiar m-au lăsat cu gura căscată. Au crescut mai înalte de 2 metri, au fost și 16 roșioare pe o crenguță, le-am numărat, iar un fir de roșie avea mai multe astfel de crenguțe pline de rod.

Am făcut si suc din ele și tot n-am reusit să le dovedesc pe toate, așa că am pus la congelator ( Chilly Willy) și cine "aruncă" acum în ciorbică roșii cherry? Moi. 

Cel mai drag însă mi-a fost de gogoșar. Greu, greu domnule s-a mai lăsat copt. Roșiile erau de mult epuizate, recolta strânsă, lujerii uscați smulși și aruncați,  numai gogoșarii și ardeii grași nu vroiau și pace să se coacă.  Dar și când s-au copt, cine ieșea pe întuneric afară și pe pipăitelea lua un ardei capia sau un gogoșar și-l pârâia în dinți, auuu, cu pâine de casă și brânză? Moi, bien sûr!

Ei, ce să mai zic, sper ca și anul acesta să-mi fie roditor, măzărica deja a scos nasul din pământ, fac o tură în fiecare dimineată să văd cât a mai crescut, ceapă verde mi-am pus în niște ghivece (până o să dau în folosință triunghiulețul) ca să am de Paște, răsadurile de roșii stau încă pe geam la căldurică, alte neamuri de răsaduri o să iau totuși de la piață.  Timp, sănătate, vreme bună să fie și ne-om ocupa de toate! 

Sper că nu v-am adormit :)

8 de 3 ori

Astazi m-am hotarat, imi schimb numarul norocos (nu aveam unul!) si daca pe viitor o sa ma intrebe cineva de am un numar norocos acum cu siguranta pot spune 8. Bine, e o cifra nu un numar, ca sa fim foarte corecti.

Mi s-a intamplat de-a lungul timpului sa ma inscriu la diverse concursuri, giveaway-uri, dar de blog sau ce nume or mai fi avut. Din acelea la care se extrage castigatorul cu random nu stiu cum. La cateva am si castigat, respectiv la trei. Stiti care e marea, dar marea coincidenta? La toate trei am fost a 8-a participanta inscrisa, deci domnul random a extras cifra 8.

Azi, 8 aprilie, a fost extras din nou nr.8, si iar eram eu inscrisa la acest numar. Cum sa nu devin superstitioasa, cum?

Premiul III

Casutica mea, martisorul participant la Concursul National de Martisoare a luat premiul III. M-am bucurat foarte tare mai ales ca a fost "ales"  de  o comisie, un comitet, sau asa ceva, si nu votat. Eu cu votarile nu ma mai impac, ca nu mai stiu sigur daca lumea voteaza cu ce-i place sau cu prietenii mai mult sau mai putin virtuali.

Astazi am ridicat de la posta si premiul, un chit pentru confectionat felicitari, foarte interesant, sper ca in curand sa-mi gasesc timp si inspiratie sa ma apuc de lucru. Diploma era insotita de acest text plin de sensibilitate:

“Draga Irina, martisorul tau este atat de delicat, de plin de amintiri rascolitoare, vorbind despre copilaria noastra, a fiecaruia dintre noi in parte, dar si despre joaca, primavara, bucurie, incat ne-a cucerit  de indata. Iti multumim din tot sufletul pentru efortul si dorinta ta de a te alatura noua tuturor in acest concurs, dar mai ales pentru disponibilitatea ta de a sustine un gest atat de plin de semnificatie pentru primavara romaneasca: martisorul!

    Te asiguram, inca o data, de admiratia si incantarea care ne-a oferit-o martisorul Casuta bunicilor – o miniatura atat de delicata insotita de detalii alese.

   Misiunea noastra nu a fost una usoara, datorita multumii si diversitatii de lucrari bine realizate, migalite, din materiale deosebite, cu toate acestea, martisorul tau a rezonat, la unison, in sufletele noastre cu aceeasi vibratie: a copilariei!

      Te felicitam, asadar si te imbratisam cu toate inimile!”

Va multumesc si eu!

Nu puteam eu sa stau cuminte?

Imi programasem inca de ieri ca astazi sa merg in oras sa fac niscai cumparaturi. Pentru ca portofelul meu era cam nud, jumatatea-mi zice: iti las dimineata cardul meu.  Si ce credeti... a uitat! Eu... setata pe cumparaturi mai studiez o data portofelul, vad ca am tichetele de masa aproape neatinse, ceva bani lichizi (ce ciudat suna, lichizi, parca i-ai purta in pahar), zic las' ca ma descurc, merg la un supermaket, nu e nicio problema... Unde sa merg, unde sa merg? Ah, la Lidl sa-mi iau si cafeaua preferata, ca numai acolo o gasesc. Nu puteam eu sa stau cuminte in banca mea? Se pare ca nu.

O iau pe Pufoasa de la scoala si mergem in statia de autobuz. Dupa vreo juma de ora de asteptat vine si autobuzul, ajungem coapte de caldura la Lidl, studiem fara graba toate rafturile, punem in cos, probam niste crocsi, n-avem noroc (sau poate avem), nu e masura potrivita, ne mai intoarcem pe la dulciuri, in fine, facem o "piata" moderata, nu de alta dar nu suntem cu masina sa putem transporta mari greutati. Ne asezam cuminti la casa si dupa ce ne scaneaza domnisoara tot ce-am pus pe banda ne informeaza foarte nevinovata ca nu se mai primesc bonuri. Pai de cand, ca mi-amintesc eu ca odata am consumat toate bonurile aici la Lidl numai pe dulciuri. Pai mai nou nu se mai primesc. Aoleu, toate lichidele din paharul meu (a se citi portofel) nu ajungeau la nivelul sumei inscrise pe ecran. Ce ne facem, ce ne facem? Trebuie sa mai renuntati la niste produse. Si uite asa, prima oara in viata mea am returnat niste produse deja scanate pentru ca nu-mi ajungeau banii. (Unii ar putea spune ca pentru orice exista un inceput.) M-am enervato-panicat si am dat inapoi ce mi-a venit intai la mana, printre care si cafeaua preferata, mare greseala! A fost haioasa Pufoasa care incerca sa-mi arate cat de intelegatoare e ea, e in stare sa renunte la punga de pufuleti (care nu costa mai mult de 2 lei, deci nu ma ajuta prea mult), ea punea punga pe banda, eu o aruncam inapoi in cos, ea o punea pe banda, eu o aruncam inapoi in cos.

In sfarsit, cum necum am iesit basma curata, ba am mai ramas si cu ceva banisori in buzunar pentru ca atunci cand am inceput sa renunt la produse parca nu ma mai puteam opri. Am iesit din magazin si am pornit-o agale spre statie. Primul tramvai l-am pierdut pe motiv de sacosa grea, n-am putut sa ma grabesc nici un strop. Si pe urma am stat... si am stat... Ii spun Ioanei ca orice ar veni, autobuz, sau tramvai, ne suim  in el pentru ca, in principiu, toate merg in centru. Vine un 28 cam gol, din statie doar doua persoane se indrepta spre el in afara de mine si de Ioana. Mi s-a parut cam suspect, o intreb pe doamna cea in varsta daca autobuzul asta merge in centru, ea zice nu, merge la... O mai intreb o data unde, ea zice merge la... si iar nu inteleg nimic. Ma las pagubasa, zic lasa ca-l asteptam pe urmatorul, dau sa-i comunic asta si Ioanei, dar ia-o pe Ioana de unde nu-i. Fac ochii roata, nici urma de Ioana. Ma uit dupa autobuz o vad pe Ioana cu o fata disperata la geamul din spate. Eu alerg dupa autobuz dand din maini cat sa ma vada soferul in oglinda retrovizoare, numai ca nu s-a inventat inca un semn "vezi ca s-a urcat copilu' fara mine, fa bine si opreste!" As minti daca as spune ca nu m-am speriat, dar mai tare m-am speriat cand am vazut ca nu e in statie, acum stiam ca e in autobuz, ma rugam sa-i treaca prin cap sa coboare la prima statie, eu oricum as fi mers dupa autobuzul ala pana in panzele albe. Si apoi stie pe deasupra numarul meu de telefon, am mai discutat cu ea treba asta, la o adica poate ruga pe cineva sa ma sune. Am vazut cum o  doamna o bate pe umar si-i spune ceva si-i arata ceva in fata. Dupa o scurta urmarire ca-n filmele cu Stan si Bran, vad ca se opreste autobuzul si coboara Pufoasa mea cu ochii in lacrimi. O linistesc eu cum necum si incepem sa mergem spre casa. Ne-au intrat picioarele in gat de atata mers pe jos, am ajuns acasa semi-moarte de foame (noroc cu bananele si chiflele de la Lidl pe care le-am devorat pe drum), si inca imi mai pun intrebarea: nu puteam eu sa stau cuminte in banca mea, sa-mi astept jumatatea si sa merg cu masina la cumparaturi, ca o lady?  

Postarea asta contine o mica eroare

Weekendul trecut am fost la tara sa-l vedem pe tata si sa-l invitam pe Victoras la masa de Paste. 

Vremea a tinut cu noi, doar putintel cam racoare, fetele s-au dat cu rolele, cu bicicleta, si-au vizitat prietenii. Eu am stat mai mult prin curte, care e impanzita de primule iesite asa de capul lor, ca nu le-a plantat nimeni, am mai aranjat una, alta, iar jumatatea mea a fost la inaltime... la propriu... adica s-a apucat de curatat pomii.

Ca o recunoastere a meritelor deosebite, socrul lui, tatal meu adica, l-a lasat sa altoiasca un ciresc, sub atenta supraveghere insa.

Cea mai incantata de vizita noastra cred ca a fost Miuta.

Pe Miuta am gasit-o acum vreo doi ani la usa casei parintesti. Nici acum nu pot sa-mi explic cum a ajuns acolo (portile erau inchise), fix la o zi dupa ce tata a decretat: Hai mai ca de dragul vostru o sa iau un catelus sa-l cresc. Si cum spuneam, a doua zi l-am gasit schelalaind la usa, jigarit ca vai de lume, mort de foame, si nu, nu tata l-a adus. Eu tocmai ce terminasem de facut o ciorbica, i-am pus intr-un castron si a hapait-o in doi timpi si trei miscari. De atunci, cum ieseam prin curte el era printre picioarele mele, de multe ori chiar ma impiedicam de el si nu e doar un fel de a spune. Acum a crescut. Cum aude ca trantim portiera masinii cum incepe sa latre, desi din locul in care sade nu poate vedea ce masina este si cine se da jos din ea. Are simtul ala al nu stiu catelea, stie el ca vine cineva cu ceva bun si pentru el.

Singurul care nu s-a bucurat de venirea noastra a fost Victoras, cocosul care s-a facut cam rau si cam gras si nici nu a auzit de legea aia care interzice violenta in familie, a trebuit sa taiem o gaina din cauza ranilor provocate de pintenii lui cei ascutiti, si se pare ca mai este o "suferinda" in familia galinaceelor. Asa, apropo de gaini, le-am depistat mari devoratoare de oua, da, da, de propriile oua. M-am suparat asa de tare ca m-am transformat pe data in detectiv particular, am stat de paza cu batul intr-o mana si cu telefonul in alta, motiv pentru care sotul meu drag a gasit de cuviinta sa faca glume pe seama mea: "Si uite asa nevasta mea in timp ce pazeste gainile verifica si ea mailul". Ce sa fac, el e de vina, pe cuvant, eu n-am vrut absolut deloc internet pe telefon :), el mi l-a facut cadou asa cu touch si cu internet, adica exact cum ii spusesem sa nu fie.

La tara sunt multe treburi acum si in perioada asta as face o mica rocada, sa fie saptamana de doua zile si weekendul de 5, ca sa apuc sa fac si eu mai multe pe acolo. Dar pana mi s-o indeplini dorinta, ma multumesc si cu cele doua zile.  Ce e mult strica, parca asa zice o vorba inteleapta, nu?

N-o sa va las sa va "spargeti" capul sa gasiti eroarea din postarea asta desi ma batea gandul la un moment dat :). Eroarea se afla chiar in fraza de inceput: invitatia nu e LA masa ci PE.

Mazăre sau gazon?

Am avut de luat o decizie foarte grea. Bucățica de pământ din stanga casei, aceea care se transformase în tranșee atunci când au  venit meseriașii să-mi desfunde canalizarea, rămăsese cheală pentru că, nu-i așa, GAZON și TÂRNACOP nu-s prea buni prieteni. Am supus dezbaterii publice problema dreptunghiului de pământ, ce facem cu el, punem iar gazon sau... îl folosim pentru experimentele noastra agricole? Nu am reușit să obțin o unanimitate, fetelor le-ar fi plăcut să mai aibă un locșor cu iarbă ca să poată merge desculțe dar le-ar fi plăcut la fel de mult și să mai vadă evoluând vreo plăntuță dătătoare de păstăi sau în alt fel roditor. Jumătatea era de acord cu orice hotărâre aș fi luat eu, așa că greul a picat pe umerii mei. Dreptu-i că și mie mi-ar fi  plăcut  să mai am ocazia să admir fâșiuța aia de gazon, de multe ori ieșeam pănă în ușa casei doar cu gândul  ăsta, dar nu am rezistat tentației de a-i da o altă utilizare. Așa că săptămâna trecută am săpat-o (o săpasem și-n toamnă și a mers ca uns) și, ajutată de Ioana am pus mazăre. Așa arată acum, nu ne rămâne decăt să zicem Doamne-ajută!

Tolba cu povești

Mai nou citesc o carte de povești. Nu mă întrebați dacă am dat în mintea copiilor, eu sunt un copil cu copii ca să-l citez pe tata. Și e bine să rămâi copil, am citit eu undeva că pe aceia care nu mai știu să fie copii îi ia Tata Dumnezeu la el. Eeeeh, și eu nu vreau să plec nicăieri ... :)

Cartea se numește "Tolba cu povești", a primit-o Ioana în dar chiar de la amabila autoare, Claudia Groza.  Pufoasa când a văzut cartea cu autograf și tot tacâmul a exclamat: oaaaa, ce fain, e a doua carte pe care o primesc cu autograful autorului, a picat la fix, chiar nu mai aveam nimic de citit.

Am vrut să scriu mai devreme despre asta, dar m-am luat cu alte treburi, acuma-mi fac timp, până nu e prea târziu. Trebuie sa vă spun că pe blogul Claudiei Groza puteți citi despre un Eveniment INTERESANT PENTRU MĂMICI ŞI COPII la care mi-ar plăcea să particip dacă aș fi din București. Cum nu sunt, dau sfoară în țară pentru cei care sunt interesați.

Cu cine mă întâlnii eu azi

În dimineața asta mi-a revenit mie sarcina, plăcută de altfel, de a o duce pe Ioana la școală. Jumătatea a plecat cu noaptea-n cap cu niște treburi, așa că am luat copil pufos de mână și p-aici ți-e drumul, am tăgârțat-o după mine, la propriu, fiindca așa plecăm noi două de acasă, ca niște dive, cu cel puțin 10 minute în întârziere. Minute pe care încercăm să le recuperăm mergând ca la maraton. Pe drum o întreb pe Ioana dacă vrea să mai trec pe la piață să cumpăr niște salată că aia de ieri s-a terminat. Ea intră în panică: noi suntem în întârziere și ție îți arde de salată. Nu acuma măi omule, după ce te las pe tine la școala. Ah, bine, du-te.

Am ajuns la școală  la ora opt fără un minut (ceeeeee, n-am întârziat), după aceea dau o fugă la piață și mai iau una, alta, până fac de două sacoșele respectabile. O apuc pe străduța mea preferată, ajung la chioșcul de ziare, mă opresc, cumpăr nr. 1 din revista " Ușor de croșetat", și merg agale către casă. Nicio grabă, niciun gând care să-mi accelereze pasul. La un moment dat văd venind din față o mașină care urcă încet pe trotuar la zece pași în fața mea. Pe trotuar era un stâlp ancorat în asfalt cu o sârmă groasă. Mașina înainta foarte încet spre stâlp și eu eram curioasă să văd când o să se oprească, fiindca mai avea foarte puțin și ajungea la sârma. Când a oprit eram deja în dreptul ei și-mi arunc un ochi înspre șofer, acesta îmi zâmbea. Hiiii, dar asta e bărbatul meu! Și mașina asta e mașina noastră! Și eu mă uitam la sârma aia amărâtă fără să văd ce era mai important.

Jumătatea zice, hai bagă capu-aici, ne pupăm de bun rămas, el își continuă drumul spre treaba lui, eu îmi balansez molcom salatele și ridichiile spre casă.

Să-i dăm o mână de ajutor Gabrielei

Ieri am primit un mesaj de la Ady. Îmi spunea despre boala mamei sale, o  tumoră cerebrală benignă care ștrangulează nervul optic. Momentan, Gabriela nu mai vede deloc cu ochiul drept și fără intervenţie chirurgicală, tumora duce la orbire. În ţară, nu există aparatura necesară pentru o astfel de operaţie de mare precizie şi fineţe, și totuşi speranţă există: medicii din ţară i-au indicat Gabrielei Tudorache Institutul Internaţional de Neuroştiinţe (INI) din Hanovra, Germania, mai exact pe prof. dr. Rudolf Fahlbusch, dar costurile acestei operații depășesc cu mult posibilitățile modestei familii.

Este greu să vorbești despre suferința altora, cel puțin mie îmi este greu, de cele mai multe ori nu-mi găsesc cuvintele potrivite. Puteți citi întreaga poveste aici și dacă vă este cu putință, ajutați!

DIVERTA - Magazin (ne)preferat

Ioana are doua magazine preferate. Unul cu tot felul de bibelouri și obiecte numai bune de făcut cadou, si al doilea, Diverta. Dacă la primul mergem nu mergem când ieșim în oraș, la Diverta, face ea ce face si mă convinge să intrăm măcar un pic. De multe ori, fiindcă Diverta este in mall, eu mă duc prin magazinele vecine si ea mă asteaptă să vin s-o iau. Eu mă bucur că e așa atașată de cărți, în vremile astea când aud tot mai mulți părinți plângându-mi-se: "nu vrea domnule să citească o carte... acuma ce să-i fac, să-l bat, să-l omor?" Cum spuneam, eu sunt mândră că fetele mele găsesc, împreună cu mine, plăcerea de a citi o carte, și, în naivitatea mea, mă gândeam că pentru vânzătoarele din magazinele de cărți trebuie sa fie o bucurie să vadă copii răsfoind cărți. Mda, asta gândeam eu... 

Odată mi-a spus Ioana că nu crede că-s prea încântate vânzătoarele când o văd prin magazin. Eu am zis, ei, aș, de unde ți-a mai venit și ideea asta? Păi, uite, răsfoiam o carte și a venit vânzătoarea, a ridicat un ghiozdat care era căzut de pe un raft, dar nu-l dădusem eu jos, s-a uitat urât la mine și mi-a zis: dacă l-ai văzut căzut puteai să-l așezi la loc. Eu atunci i-am luat apărarea vânzătoarei, i-am zis că o fi avut și ea o zi grea si că poate până la urmă nici nu s-o fi uitat așa urât la ea. Nu, nu, știu eu ce-am vazut, a zis ea.

Am uitat întâmplarea asta, până azi când, după o săptămână de stat în casă pe motiv de febră și roșu in gât, ne-am oferit un moment de răsfăț în oraș. Și unde credeți că i-a fost dor Ioanei să meargă? Bineînțeles la Diverta. Am stat multicel, recunosc, am rasfoit cărți,  ne-am uitat după niște cadouri, am și cumpărat o carte... Dar nu asta e important. La un moment dat vine vănzătoarea printre rafturi ață la noi si ne abordează, dar mai mult parcă pe Ioana, o informează că atunci când mai intră singură în magazin să nu se sperie dacă ea o s-o controleze prin buzunare, uite așa, si-ncepe să-i pipăie geaca în zona buzunarelor. Si nu se oprește aici, zice "ia arată-mi tu mie ce ai în buzunare". Ioana s-a conformat. Doamna zâmbea, zâmbet fals, pe care l-am mai vazut în viața mea pe fețele celor neobișnuiți cu zâmbetul. Îi tot repeta Ioanei să nu se sperie, că ea o avertizează, că altă dată poate fi o altă colegă pe schimb și o poate căuta prin buzunare la ieșire, ea să nu se sperie. Îi tot dădea înainte cu să nu se sperie ăsta, exact așa cum ar comunica pasagerilor un pilot de avion în cădere liberă: păstrați-vă calmul! Ioana mea devenise roșie toată, nu înțelegea neam ce vrea femeia aia de la ea. Doamna s-a scuzat față de mine, că e nevoită să facă lucrurile astea, că mulți copii intră în gașcă și se îndeamnă la furat și se întoarce către Ioana: tu să nu te iei după alți copii dacă o să vii cu colegi de-ai tăi pe aici. Măi femeie, în primul rând că educație îi fac (i-am făcut) eu, mama ei adică, aici de față, poate n-ai observat. În al doilea rând, te uiți că vorbeși cu un copil de 8 ani și ceva care n-a ieșit în viața lui singur din casă nici până la colțul străzii, cum ar putea să vină în gașcă la furat? Și în al treilea rând, cum îți permiți să jignești în așa hal un copil și implicit pe cea care-l însoțește, scotocindu-l prin buzunare în magazin? Aaaaa, te simți un James Bond în varianta feminină? Atunci fă bine și așteaptă-ne la ieșire, acolo poți să ne ceri să ne întoarcem hainele pe dos, să ne cauți în genți, dar până atunci, lasă-ne să rasfoim în tihnă. Adică nu, știi ceva, nouă ne-a cam picat un păr in pofta de răsfoit, la revedere, adică nu la revedere, asta ar însemna să ne mai întoarcem... Bineînțeles că răspunsul ăsta i l-am servit DOAR în mintea mea și mult mai regret acum asta. La zâmbetul forțat al vânzătoarei am răspuns si eu cu un zâmbet, la fel de forțat, sper că măcar asta s-a văzut, i-am spus că înțeleg că-și face meseria, dar în același timp sper că nu a speriat-o pe Ioana  așa de tare încât sa nu mai calce de acum înainte prin magazinul ei preferat. Doamna ar mai fi avut chef de vorbă dar mie, cum am mai spus, îmi picase un păr în pofta de discuții. Mi-am luat copilul de mână, am achitat cartea aleasă și am plecat.

Pe drum am devenit din ce în ce mai tristă, bănuiam eu ceva...  Ioni, mai mergi la Diverta? Neeeeee! M-a speriat rău de tot...

Ioana la Diverta cu jucăria pe care și-o dorește de ziua ei. (Sper să existe și prin alte magazine)

Puișor cu dor de verde

Ieri am făcut  un puișor, provocarea plecând de la  Atelierul Elenei.

După o zi de trebăluit pe afară (cât e de frumos să pregătești pământul pentru semințele și răsadurile ce urmează să le plantezi, eu sunt fascinată!), pe seară zic: ia să mă odihnesc eu un pic meșterind un puișor. Asistentă mi-a fost Ioana, controlor de calitate tot Ioana, pfiuu... câteodata poate fi atât de categorică... La sfârsit am fost amandouă mulțumite de rezultat,  mai aveam însă de rezolvat o problemă: unde o să stea puișorul? M-am plimbat cu el prin casă încercând să-i găsesc un loc confortabil dar într-un moment de neatenție a zbughit-o din palma mea si unde credeți că a aterizat?

În cutiuța cu răsaduri! Măăăi, acolo nu e voie!!! Dupa mutrița dezamăgită pe care a făcut-o  mi-am dat seama că suntem frați de suferință, că după atâta iarnă amândoi tânjim după verde, așa că l-am lăsat să-și așeze cartierul general acolo, dar nu înainte de a-mi da în scris că nicio frunzuliță n-o să se miște de la locul ei...

Ultimul martisor... cred

Ultimul martisor din anul acesta. N-am putut refuza invitatia de a participa la un alt concurs, de data aceasta pe Scrapper in Romania, http://scrapper-in-romania.blogspot.com 

Sunt o capsunica romaneasca. Nu va uitati ca-s alba, sunt doar un PUI de capsunica! Pana la vara ma si inrosesc ma si indulcesc iar de aroma... nici nu vreau sa amintesc. Na, c-am facut o rima. Capsunica poeteasa, cine a mai pomenit? 

Am Marie de 13 ani

Azi e ziua Mariei (Firicica), 13 ani. De o saptamana freamata de nerabdare. Ii plac surprizele, nu vrea sa primeasca daruri inainte de ziua ei.  Sora ei (Pufoasa adica)  i-a pregatit un cadou cu banisori din pusculita ei. Nu mai poate nici ea de nerabdare, uite-o, s-a sculat cu noaptea in cap si-a venit la mine in dormitor cu cadoul Mariei in brate. L-a asezat pe un fotoliu si s-a bagat in pat, la caldurica. O asteapta pe Ma sa se trezeasca. Acum toti o asteptam sa se trezeasca. Urari n-am sa-i fac aici, nici nu ma pricep (remember?). Cred ca azi va beneficia de imbratisari suplimentare, pe langa cele 200 de zi cu zi. Dar sa stiti, n-o sufoc eu cu imbratisarile, vine si ea la mine cu bratele deschise. Odata, cand era cu ghiozdanul in spate gata de plecare la scoala, se cam grabea, i-am zis: stai sa imbratisez si eu un ghiozdan. Si de atunci asa a ramas.  Cand ma vede ca-s ocupata si dau semne ca as omite acest gest zice: hai, nu imbratisezi si tu un ghiozdan? Doamne, ce bine e sa ai asa copii...

Acum fug, am un tort de ornat, care-mi da emotii. Am zis sa incerc o reteta noua si mi s-a rupt blatul cand l-am scos din forma, arata vai de mama lui :(  Sper sa mai pot indrepta ceva ca de gustos cred ca e tare gustos. 

P.S. Despre freza mea... N-am socat pe nimeni, cica-mi sta bine, au fost pareri ca mergea si mai scurt. Mai copii, n-am zis ca ma tund zero, ci doar scurt. Oricum toata lumea (mai ales jumatatea) sta cu mana in parul meu si eu parca-s o pisica alintata care sta la mangaiat. Daca faceti liniste o sa auziti cum torc.

M-am facut Woody!

Stiti ca acum ceva vreme ma plangeam ca n-am avut si eu in viata mea codite impletite. Si mai stiti ca mi-am pus ambitia la incercare, mi-am lasat parul lung si mi-am facut codite. Dorinta asta deci am taiat-o de pe lista.

Acuma, mai nou, imi tot dadeau tarcoale ganduri de tuns par scurt-scurt. Cu vajaiala asta de dinainte de 1 si 8 Martie n-am prea gasit timpul necesar sa-mi vopsesc podoaba. Rau, ar putea spune unii. Bun, zic eu. Vopseaua din par s-a cam dus, radacinile au crescut, si cand bag mana in par simt la radacini parul ala aspru si sanatos pe care l-am avut pana sa-l vopsesc. Mi-a intrat deci in cap sa nu-l mai "otravesc", cel putin o vreme. Asa o sa vad si eu cam cum arat de-adevaratelea. 

Buuun, mi-am anuntat familionul ca nu ma mai vopsesc o vreme si ca o sa ma si tund foarte scurt ca sa se duca si urmele de vopsea ce-au ramas. Sa va spun care au fost reactiile: "mi se pare cam stupida hotararea asta", "daaaa, vrei sa nu te mai vopsesti niciodata?", "te tunzi scurt, dar o sa stai cu vopseaua langa tine, nu?", "Ah, iar te faci Woody? Bravo!" Nu stiu cat de incantata e de lumea de hotararea mea, eu sunt extrem de incantata, exagerat de incantata, atat de incantata incat dupa ce am iesit de la coafor mi-am scos caciula (aici iar ninge) de trei ori ca sa vada si prietenii si cunostintele cu care m-am intalnit ce grozavie am facut eu. Parerea mea sincera e ca totul se reduce la cat sunt eu de pregatita sa ma accept asa cum sunt, cu 10 fire de par alb sau cu 100. Si ma cam accept, sa stiti! 

Dragul meu sot, te anunt pe aceasta cale ca ti s-a indeplinit dorinta, cand o sa te intorci acasa o sa mananci spagete facute de ciocanitoarea ta draga :)

Casuta bunicilor

Ziceam acum cateva zile ca am incheiat activitatea de confectionat martisoare. Anul acesta am fost harnica, m-am pus pe treaba inca din primele zile ale lui ianuarie, martisoare am facut destule si  de tot felul, se pare insa ca nu suficiente. Cu siguranta lipsea unul, altfel nu m-as fi apucat sa scot cutiile cu materiale de pe unde le facusem culcusul pentru un an (credeam eu) si sa confectionez casuta aceasta (casuta bunicilor, vedeti, are si iarba verde...). De ce? Pentru a o inscrie in  Concursul National de Martisoare

Casuta bunicilor - confectionata din lut, pictata cu acrilice. Acoperisu-i luminos in soare. Strasurile sa fie de vina? Neee, mai degraba amintirile luminioase care umezesc ochii orisicui si-a petrecut vacantele copilariei in casa bunicilor.

Cum a fost ieri

Ieri a fost o zi a femeii mai extinsa, adica m-am gandit ca ar cam fi si ziua fetitelor si  ca sa simta si ele ca sunt sarbatorite le-am facut... clatiiiite! Daaa, nu va mirati, la noi e sarbatoare cand fac eu clatite, anul asta deja au fost doua sarbatori d-astea mari. Dar se pare ca sarbatoarea de ieri a fost extrem de mare pentru ca am facut clatite in doua reprize, pranz-seara. Cele de la pranz au fost devorate instant, asa ca am facut un repetir ca sa apuce si tati.

Aveti trei secunde sa ghiciti cine a facut aceasta felicitare...

Gata, timpul a expirat. Deci, care este opinia voastra? Cine? Eeeeu? Neeeh, nu sunt eu asa de talentata. Hai ca v-am lasat si un indiciu (tablouasul). Bravooo, ati ghicit, Ioana! A fost cadoul meu de 8 martie. Firicica, cum altfel, mi-a adus cateva fire de frezii, iar jumatatea a venit cu prajituri. Mai mult decat meritam suficient :)

O zi faina tuturor!

Omul cela ce-o fi zis?

Zilele trecute mergeam  pe straduta ce-o iubesc eu cu Pufoasa cel mai mult. Pe straduta asta mergeam  noi cu rolele sa o luam pe Firicica de la scoala, atunci cand era cald si frumos.  De cate ori trec pe acolo mi-aduc aminte de o intamplare de anul trecut, care inevitabil imi pune un zambet pe buze.

Plecaseram noi vesele de acasa, Pufoasa intr-o forma de zile mari, facea tot felul de piruete cu patinele ei, canta, se oprea sa mangaie toate pisicile ce-i ieseau in cale, vorbea cu cainii de prin curti, era plina de verva, ce mai, eu nu puteam sa ma tin dupa ea... In capat de strada o vad ca se opreste in fata unei masini si incepe sa danseze. Masina era proaspat spalata, se vedea dupa lipsa de praf ce-o avea, si Ioana se reflecta in ea ca intr-o oglinda. Eu eram cu foarte mult in spate, o urmaream cu privirea si nu intelegeam ce-a apucat-o sa se prosteasca asa  la omul ala, saracul, ce statea in masina si se uita la ea cu ochii cat cepele. Abia cand am vazut-o ca s-a intors catre mine, rusinata, cu umerii ridicati si cu o figura spasita, mi-am dat seama ca ea nu observase ca era un om inauntru, de aceea se si scalambaia in halul ala in geamul masinii. Cand a ajuns la mine, s-a ascuns dupa mine si cand am trecut prin dreptul masinii s-a aplecat foarte tare in speranta ca omul acela n-o s-o vada. Eu am ras cu lacrimi, a ras si ea, dar dupa ce am trecut de masina respectiva. Radem si acum de cate ori ne aducem aminte de intamplare. 

Cand am ajuns la poarta casei i-am zis: Mai Ioana, mi-ar fi placut sa fiu si eu in masina si sa te fotografiez, ei, dar nici acum nu-i timpul trecut, ia arata-mi tu cum faceai cu parul... Si am prins-o in poza ca intr-un fel de  reluare adica...

Totusi, cred ca am ratat ceva mult mai... inspaimantator.