28 mai 2015

Cheia drumetiilor noastre

Cu plecarile noastre la munte se intampla cam asa: ori facem planuri cu prietenii toata saptamana pentru ca sambata seara, din diverse motive (in special prognoza meteo) sa ne razgandim, ori ne trezim sambata seara ca zicem: gata, maine mergem la munte! Cu copii, fara copii, cu prieteni, fara prieteni, noi mergem!

Asa s-a intamplat si sambata trecuta cand la ora 21 ne anuntam prietenii ca noi a doua zi mergem la Cheia, stim ca voi nu puteti veni, dar va zicem asa, sa nu va suparati... "Ba venim!" Aaaa, asa va vreau! Si duminica dimineata ne-am luat bocancii si sosetele norocoase (cine are :)) si p-aci ti-e drumul.

Pana la un punct traseul a coincis cu unul facut si anul trecut, atata doar ca am fost in alta perioada a anului si atunci nu am dat de "lanul" asta de leurda inflorita. Eu nici n-am recunoscut floarea pana nu m-a izbit asa un damf de... usturoi. Cineva m-a intrebat daca nu vreau sa-mi pun o floare la ureche. Sa miros a tocanita? Nu, multumesc!


Drumul prin padure a fost unul obisnuit, nici prea greu nici prea usor. Asta daca ma intrebati pe mine. Daca ii intrebati pe cei ce fusesera cu o noapte inainte la un bairam s-ar putea sa primiti alt raspuns :)

Daca o fi sa-mi amintesc ceva peste 5 ani sigur o sa-mi amintesc cum ne-am ratacit noi fetele de baietii nostri, prin padurea deasa, si cum am inceput sa-i strigam  ca apucatele de vuia padurea. Fiindca am ramas la un moment dat fara marcaj, fara baieti si fara semnal la telefon, ne-am hotarat sa ne intoarcem putin sa dam de ultimul marcaj. Ne-am invartit ce ne-am invartit, i-am strigat pe baieti, individual, dupa aia in grup, nimic! Eu le-am zis fetelor sa stea pe loc si am luat-o intr-o directie care parea a fi o poteca. M-am departat destul de mult, n-am mai gasit niciun marcaj, am inceput sa-mi strig consortul, cam fara convingere ca eu nu prea am "volum", el nici prin casa nu ma aude darmite in padurea asta deasa... Zic mai bine ma intorc la fete ca incepe sa fie cam creepy, singura prin padure, niciun zgomot, doar respiratia mea si fosnetul copacilor. Si cand ma apropii de locul unde stiam ca trebuie sa fie fetele constat ca nu mai sunt. Atunci un pica am intrat in panica, unde ati plecat feeeetelor, pe mine cui m-ati lasaaaat? M-am linistit insa, erau acolo, numai ca de unde veneam eu nu se vedeau din cauza unui damb.
Dupa mine a venit randul prietenei mele sa plece in recunoastere, ea a avut mai mult noroc, a gasit marcajul pe un copac rupt de la mijloc, fix in dreptul marcajului.
Ne-a mai venit un pic inima la loc, hai in pas saltat sa-i ajungem pe baieti, care apropo, ar fi putut si ei sa fie ingrijorati, pe bune, si sa se intoarca dupa noi...
Hai mai ca se intoooorc, uite-i colo cu mainile in sold, privind amenintator. Au crezut, dragutii de ei, ca am lalait adunand muguri de brad. 
La scurt timp dupa reintregirea familiilor am ajuns pe un drum drept si baietii ne-au calauzit catre o poiana pe care o descoperisera in vremea in care noi faceam rosu in gat de atatea strigaturi. Am scos ce aveam de haleala prin rucsaci si ne-am pus pe mancat. Era si timpul, se cam golisera bateriile. Siesta n-am mai apucat sa o facem fiindca exact cand strangeam noi "masa" a inceput sa picure. Pe bune? La prognoza nu zicea! Am tras pelerinele pe noi si am plecat mai departe, baietii stiau incotro, la Poiana Stanii cica. Multe poiene din astea am mai intalnit eu la viata mea, cred ca fiecare munte in parte are cel putin o poiana a stanii. (De plouat nu a plouat, doar ne-a picurat un pic.)

Poiana la care am ajuns e chiar minunata, a meritat tot efortul, toate emotiile, mai putin alea cu cainii, o sa vedeti voi...


Are un coltisor langa un mic paraias, care e frumos amenajat, cu masute de lemn, bancute.




Apa potabila direct din pamant.


Poiana asta este de fapt un imens dormitor.
 Ciripit de pasarele, susur de izvor, somn usor!





In timp ce lumea se odihnea in acest minunat colt de rai eu m-am departat numai un pic de grup, cu o punga de hartie in mana, luata de acasa special pentru muguri de brad, si m-am pus pe treaba. Cand aproape sa umplu pungociul, ce sa vezi? A aparut de nicaieri un cioban cu trei caini, ati ghicit, ciobanesti. Eu am inghetat cand am vazut cainii care dadeau tarcoale copiiilor adormiti. Norocul nostru ca-l aveam pe tati cu noi, stiti voi cum sperie el cainii cu... "Patrocle, pleaca de aici ca-ti mananc urechile!" Ciobanul, simpatic om, nici pomeneala sa se opreasca din drumul lui sa-si adune cainii, striga doar dupa ei, dar ai naibii de-l ascultau vreun pic. A reusit jumatatea mea sa-i alunge de langa grup numai ca i-a apropiat de mine. Eu am paralizat! Ciobanul striga din mers la mine ca sa nu-mi fie frica, sunt blanzi, tre' sa strig mai ferm la ei, sa nu-mi fie frica. Si nu mi-a fost frica. Am facut direct infarct ! Cand i-am vazut ca m-au inconjurat si se inalta sa puna picioarele pe mine nici sa tip nu mai puteam, tot agitam punga cu muguri de brad, dar se pare ca asta ii intarata mai mult. EI bine, daca punga asta o vreti, poftim luati-o, ce daca am muncit toata ziua la ea. Si am aruncat punga si, minune, cainii au tabarat pe ea. In momentul ala a sosit si jumatatea mea si a indepartat cainii care au plecat spre simpaticul lor cioban. Eu m-am asezat pe jos, sprijinita de un copac si m-am pus pe plans. De nervi, de frica de suparare ca-mi pierdusem mugurii. Dar in cinci minute mi-a trecut, doar "gladiolele" inca imi tremurau, in rest eram bine. Cineva a zis ca trebuia sa-mi faca o poza inconjurata de caini. Ei, da, ar fi fost valoroasa, dar nu s-a gandit nimeni la asta.

Dar totul e bine cand totul se termina cu bine, nu?


Si ca sa contribuim si noi cu ceva la frumusetea locului, la plecare am schimbat floricele din glastruta din copac cu unele proaspete. Ne-au bucurat pe noi cand am ajuns in poiana, au fost ca un "Bun venit", sa bucure si pe urmatorii sositi.


Drumul de intoarcere a fost fara peripetii, am mers parca mai hotarati, mai grabiti, unii  mai aveau poezii de invatat, ghiozdane de facut, era musai sa n-o mai lalaim :))

Ce sa zic? Sosetele mele rosii si norocoase si-au facut treaba si de data asta. Mai putin cu rataceala... si ploicica... si cainii, dar si astea au avut farmecul lor, ca noi nu bagam in seama toate fleacurile :)
Zi faina sa aveti!

10 comentarii:

  1. Palpitaaaant! Pozele sunt superbe, sa stii ca imi pare mie rau de mugurii tai de brad. Ai cumva si o reteta pentru cum faci tu siropul?

    RăspundețiȘtergere
  2. Lasă, sa nu-ți para rău de muguri ca am cules pe drumul de întoarcere. Și m-au ajutat și alții, n-am mai cules singura.
    Rețetă e simpla, un strat de muguri, un strat de miere, și tot asa, pus la frigider, amestecat din când în când, după vreo 4 săptămâni strecurat, pus la sticle, la beci sau frigider. Ah, amestecate doar cu lingura de lemn sau plastic. Asta o știu eu asa... după ureche, sunt rețete mai riguroase pe blogurile de bucătărie, deci pe net ☺

    RăspundețiȘtergere
  3. Frumoase aceste drmetii! sursa sigura pentru relaxare, chiar daca fizic presupune pe moment un pic de efort :))
    Cine iubeste natura, are suflet frumos si spirit mereu tânar!
    Un weekend minuna sa petreceti! asteptam urmatorul fotoreportaj de drumetie ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh, ce dragut... Sper sa pot urca pe munte pana la 100 și ceva de ani, ca să-mi păstrez spiritul tânăr.
      Știi ca toate drumețiile ajung povestite aici, asa ca drumeții sa fie!

      Ștergere
  4. vai ce frumoase locuri!!!! superb!!!!!!!!!!!!!!!!
    ultima poza trebuie sa o pun si eu in aplicare! cu drag, Ioana

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, foarte frumoase locuri. Și poienita cu băncuțe și izvor e ceva deosebit.
      Cat despre glastrutele din copac, asa am zis și eu când le-am văzut: tre' sa fac si eu acasă. Rămâne de văzut cam unde as putea sa fac.
      Weekend plăcut, draga Ioana!

      Ștergere
  5. Te-am urmarit pas cu pas. Ce fain a fost!
    Ufff! Cainii astia! Parca mi te si imaginez cum plangeai ca o fetita mica si speriata...
    Am sosete de multe culori, dar rosii nu am... poate de asta... mi se pare ca nu am noroc destul. :)
    Va pupam!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Catrinel, nu ai un ghem rosu rămas de la alte... proiecte? Măcar pentru la iarna niște șosete roșii tricotate... Ei, mai glumim și noi, dar știi ca ma mai întreabă lumea când plecam pe munte "ia sa vedem, ce șosete ți-ai pus?"
      Dacă asta ar fi secretul norocului, as umbla cu șosete roșii și la rochie de mătase ☺
      Weekend plăcut! Ce a mai rămas din el.

      Ștergere
  6. Ce frumos....Ma bucur pentru iesirea voastra..Ma intreb daca si noi vom avea weekend-ul acesta de o iesire asa neprogramata...
    Imi place poza cu paraul si poiana chiar este de o frumusete deosebita...
    odihna placuta sa aveti...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draga Ghemulet, sper ca ești deja pe munte la ora asta. Eu am un munte la mine acasă, respectiv în bucătărie, și mai exact, în chiuveta. Da' să-l escaladeze altcineva. Weekend plăcut în continuare!

      Ștergere