Muntele- inceput si sfarsit (partea a III-a)

Pana in ziua excursiei mama s-a straduit sa ma convinga sa nu plec, ca e periculos sa plec cu atatia copii la drum. Eu insa stiam ce aveam de facut, alesesem traseu usor, de incepatori si nici n-ar fi fost frumos sa dau inapoi dupa ce se straduisera atata baietii sa nu ma supere. Ii testasem, multi nu mersesera niciodata cu trenul fara parintii lor (de cine-mi aminteau ei oare?), iar unul din baieti nu mersese cu trenul niciodata. Asa ca in gara, amintindu-mi de primul meu drum spre Brasov cand mi-a pus mama banii in mana sa ma duc sa-mi iau bilet, eu i-am dat imediat inapoi si i-am zis sa se duca sa ia ea (nu stiu ce-am avut, mi-era rusine, sau ce?), mi-a venit ideea sa ii las pe copii sa-si cumpere fiecare bilet. Asa am evitat si orice fel de discutii, deja auzisem ceva comentarii cum ca e convenabil sa fii profesor ca mergi in excursii pe banii elevilor. Deci, prin mana mea n-a trecut niciun ban, de asta puteti fi siguri.

Dupa ce ne-am vazut toti cu bilete, a ramas sa stam cuminti pe peron sa asteptam sa vina trenul. Daca am fi asteptat in deplina liniste totul ar fi fost perfect. Dar nu, se gasea sa ma strige cate cineva din 10 in 10 secunde si n-ar fi fost nicio problema daca mi-ar fi zis si ei alftel, dar toti imi ziceau "doamna-domnisoara" (mi-am facut-o cu mana mea, stiu). Nu mi-a placut niciodata sa fiu in centrul atentie, iar acum situatia era mai mult decat stanjenitoare pentru mine, ca daca la scoala, pusa la patru ace cu fusta si tocuri (cosmarul vietii mele!), aratam si eu (poate) o lecuta mai mare decat baietii, acum la bocanci, jambiere, hanorac (oh, daaa!), lucrurile pareau a sta invers. Aveam baieti cu un cap mai inalti ca mine, care ma strigau "doamna-domnisoara". O scena de tot hazul, cred ca le-am facut dimineata mai frumoasa multor navetisti. Am rasuflat usurata cand a venit trenul, credeam ca acolo o sa scap de privirile curioase ale celor care se intrebau ce e cu "doamna-domnisoara" asta. Numai ca in tren a fost si mai rau, ca dupa ce ne-am asezat care pe unde a gasit, si-aducea aminte cate unul ca are ceva sa-mi comunice, ceva ce nu mai suferea amanare si ma striga peste banci si in secunda doi vedeam cateva capete ridicate si priviri uimite, ba isi mai dadeau unii coate si susoteau intre ei. Mare belea cu "doamna-domnisoara" asta.

Cand am coborat din tren, i-am convocat pe toti la mine si le-am zis (citat aproximativ, cat a retinut si neuronul meu singuratic): "Fiti atenti, din momentul asta, pana ajungem acasa, toata lumea imi zice pe nume, dar doar in perioada asta, s-a inteles?" Oh, da, chestia asta a fost primita cu mare bucurie. Eu aveam oaresce retineri, ma gandeam daca nu cumva am exagerat. Ce aveam sa fac daca ma trezeam ca-mi spun pe nume si la scoala? Acum imi dau seama ca asta nu m-ar fi deranjat decat pentru ca mi-ar fi produs neplaceri in cancelarie, nu din alt motiv.

Asa, ce sa va mai spun? Drumul a fost destul de usor, vremea a fost frumoasa, de vaitat s-au vaitat doar fetele, unele, cele care aveau ideea preconceputa ca ele sunt niste printese si baietii niste printi care trebuie sa le care rucsacul, sa le dea mana cand trec peste un bustean cazut in poteca si alte chestii de-astea. Eu niciodata n-am fost pe principiul asta, muntele ne solicita pe toti la fel, ne face pe toti egali, iar baiatul nu-ti poate cara rucsacul pentru simplul motiv ca ARE SI EL UNUL. Si e preferabil sa ai un partener mai putin politicos langa tine, dar in plina forta si daca se poate si vesel decat unul lesinat in mijlocul potecii cu doi rucsaci in spinare.

M-a umplut de bucurie excursia asta, copiii nu mi-au creat probleme, erau fascinati de ce vedeau, ii vedeam de-acum privindu-ma cu mare admiratie, ceva de genul: unde ne-ati aduuuus... Si sincer, dupa ce i-am lasat sa-mi zica pe nume m-am simtit foarte in largul meu, ca-n vremurile bune din facultate cand mergeam cu muntzomanii mei pe coclauri si cantam si faceam glume, si era totul o incantare.

La intoarcere eram toti obositi, murdari, dar fericiti, si cum am pus piciorul in gara, toti, dar absolut toti au uitat cum ma cheama si eram iarasi "doamna-domnisoara" dar acum parca o spuneau altfel, pe un ton complice, parca spuneau, stim ca e o gluma, iti spunem asa pentru ceilalti, ca noi de-acuma suntem prieteni, dar numai noi stim asta si e mai bine asa, e secretul nostru.

Si daca pe coclauri avusesem eu grija de ei, acum le venise randul sa aiba ei grija de mine, o parte din baieti, m-au insotit pana la autogara, ca era intuneric de-acum, si cum ar fi fost sa se lege cineva de doamna-domnisoara? So sweet...

Muntele - inceput si sfarsit (partea a II-a)

Acum nu cred ca as mai fi in stare sa repet povestea cu lucratul in invatamant. S-au si schimbat lucrurile de atunci, si dupa parerea mea, numai in rau. In fine... altul era subiectul in propozitie.

Trebuia sa vorbesc despre baietii mei, cei carora le-am fost diriginta, eu fiind doar cu 7-8 ani mai mare, dar aratand exact ca ei.

Cand am intrat prima oara in clasa am vazut pe fetzele lor mirare. Atunci am interpretat mirarea lor ca fiind: "ooh, in sfarsit s-a gasit si pentru noi o diriginta", dar cred ca mai degraba era ceva de genul: "daca avem o colega noua, de ce are catalogul nostru in mana?" De emotii ce sa zic... Acum cand am reusit sa ma cunosc o lecuta, am ajuns la concluzia ca fiecare eveniment are alocata o "cantitate" maxima de emotii, atatea si nimic mai mult! Ori daca eu imi consum emotiile astea cu trei zile si trei nopti inaintea evenimentului, "stocul" fiind epuizat, la evenimentul cu pricina eu ma comport normal, nici urma de emotii. La inceput chestia asta ma enerva foarte tare, ca aveam impresia ca s-ar putea fara emotii absolut deloc, daca as fi si eu un pic mai altfel. Dar acum nu, nu cred ca se poate fara emotii, cel putin nu in cazul meu.

Incerc sa-mi amintesc o suparare pe care mi-au produs-o baietii si nu-mi vine nimic in minte. Nu erau chiar niste ingerasi, dar nu-mi amintesc sa fi facut vreuna boacana. Eu am realizat din start ca nu puteam fi nici prea dura cu ei, ca n-as fi fost credibila, dar nici sa-i scap prea tare din mana ca altfel mi s-ar fi urcat in cap. Ii lasam uneori, dar numai uneori, sa ma pacaleasca, adica ma lasam descusuta de cum a fost prin facultate, cum e in Brasov, bla-bla-uri din astea. Eu stiam ca nu-i interesa asta absolut deloc, dar cine lucreaza in invatamant stie ca elevii ar face orice ca sa te tina de vorba astfel incat sa nu-i asculti sau sa nu le predai. Si eu ii lasam din cand in cand sa creada ca m-au pacalit, ca asa fara sa-mi dau seama am uitat sa-i ascult sau sa le predau. Dar eu imi dadeam seama, dar aveam grija sa nu se repete prea des. Ei, dar cand le-am vorbit de munte am observat o schimbare, imi sorbeau cuvintele din gura, era o liniste desavarsita. Si atunci am stiut ca asta ar putea fi cheia succesului meu. Ca era mare presiune si de la directiune, cancelarie, copiii trebuiau tinuti in mana, iar eu ma simteam urmarita foarte de-aproape. Si la mine in cap s-a aprins un beculet. Le-am spus: uite, am sa organizez o excursie (mai mult o drumetie) la munte, dar am sa iau numai copiii care nu m-au suparat cu nimic si despre care nu am auzit nicio plangere la cancelarie. Poate n-o sa ma credeti dar din momentul ala chiar s-au transformat in niste mielusei. Si eu chiar eram hotarata sa-i iau numai pe cei cuminti. Acuma, cand faceau ei vreo traznaie nu se mai temeau de nota la purtare, veneau la mine sa-mi explice de ce s-a intamplat ce s-a intamplat si dupa ce-mi explicau ma intrebau daca i-am taiat de pe lista. Pentru ca eu chiar aveam o lista unde-mi notam, asa de ochii lumii, si de sperietoarea copiilor, cine ce boacana a facut.

Ma asteptau seara la terminarea programului, ca am uitat sa va spun ca invatam dupa-amiaza, si ma conduceau la autogara (aaah, colac pest pupaza faceam si naveta!). Asta din proprie initiativa, pentru ca ei cunosteau bine zona si pe acolo treceau multi vagabonzi, si culmea, multa vreme becul de pe stalpul din fata scolii a fost ars sau spart si nu venea nimeni sa-l schimbe desi domnul director daduse telefon si la politie. Asa ca ieseam din curtea scolii intr-o bezna desavarsita. Grija asta a lor m-a induiosat foarte tare, cumva ma simteam mai aproape de ei decat de colegii din cancelarie.

Inca de la inceput mi s-au adresat cu "doamnaaaa" (cine nu stie cum vorbesc elevii?) Numai ca eu nu eram casatorita si le-am aratat mana stanga cu degetele rasfirate si i-am anuntat ca abia cand o rasari acolo o verigheta, pe degetul inelar, abia atunci or sa aiba voie sa mi se adreseze asa. I-am vazut pusi in incurcatura dar nici nu le-am dat solutia ajutatoare. Asa ca de multe ori cand voia vreunul sa-l parasca pe un altul si inceapeau cu: "doamnaaaa, Vasilescu a...", eu ridicam repede, fara sa zic o vorba, palma stanga cu degetele rasfirate cat sa vada ca n-a rasarit verigheta si se oprea incurcat, de multe ori nici nu mai continua fiindca nu stia cum sa mi se adreseze. Recunosc, ma amuza sa-i pun asa in incurcatura, dar trebuia sa-mi scot si eu parleala pentru nenumaratele ore in care stateam si invatam si iar invatam si cand aveam un moment liber... iar invatam. Ca aveam multe ore si de diferite materii si la diferite clase si spun acum cu mana pe inima, cred ca eu invatam cel mai mult din scoala aia, daca nu cumva singura, ca era o scoala de meserii si elevii nu se omorau cu invatatul. Asa ca daca totul era plicticos si anost trebuia sa ma mai amuz si eu din cand in cand de ceva si mai faceam glume cu ei, ca v-am zis, eu daca nu fac glume sunt moarta! Deci, era problema asta cu adresatul, care in cele din urma s-a rezolvat foarte haios, imi ziceau "doamna", eu ridicam palma stanga si imediat se corectau, "domnisoara". Asa ca rezultatul a fost: "doamna-domnisoara". Prima, dupa elevi, care mi-a zis asa a fost femeia de servici si de aici n-a mai fost decat un pas ca sa-mi zica si colegii din cancelarie tot "doamna-domnisoara".

M-am tinut de cuvant cu excursia aia, mai ales ca-mi sfaraiau si mie calcaiele dupa o iesire. S-a dus vestea si la clasele celelalte, asa ca am primit cereri si de la clasa de fete. Am luat si cateva fete, desi va spun sincer ca ma gandeam ca or sa-mi faca mai multe probleme decat baietii.

Unul din baietii mei, cumva liderul clasei, cel care era ascultat si urmat de toti, m-a informat ca maica-sa nu prea l-ar lasa. Si cum statea in apropierea scolii, m-a intrebat daca vreau eu sa trec intr-o zi s-o conving. Sigur ca da. Eu o mai vazusem pe maica-sa, era vanzatoare la un aprozar, cumparasem ceva de acolo si ea ma apostrofase, fara sa stie cine sunt, sa nu mai pun mana pe rosii, stiti stresul tuturor, sa nu pipai marfa (Vreun proces de hartuire, ceva? Sa nu dau vreo idee...)

Asa ca am sunat la usa apartamentului respectiv, mi-a deschis baiatul, a aparut si mama, am vazut uimire pe fata ei (mai vazusem eu uimirea asta pe fata multora, deci eram obisnuita), si parca ceva in plus, un schimb de priviri cu fiul ei si un zambet intr-o parte, ceva de genul: cu copilul asta vrei sa te las eu la munte? Ba chiar m-a intrebat direct: "si ai curaj sa pleci cu toti copiii astia la munte?" M-a deranjat foooooarte tare ca mi-a vorbi la per tu. Eu venisem pregatita, venisem cu harta, i-am aratat traseul pe care urma sa-l parcurgem pe jos, lista cu ce trebuia sa aiba baiatul in rucsac, orele la care erau trenul de dus si de intors. Era totul planificat cu precizie, n-avea ce sa nu iasa, trebuia doar sa ne rugam de vreme buna. Cand am plecat doamna a zis ca nu-i nicio problema, o sa mearga si fiul ei, si chiar mi-a spus: "mai poftiti pe la noi". Eu asta am inregistrat-o ca pe o victorie, nu ca o convinsesem sa-si lase baiatul in drumetie ci pentru ca trecuse de la "ai curaj" la "mai treceti", intelegeti ce vreau sa zic.

Dar... mai e si maine o zi. (Hihihi, daca mai folosesc mult formula asta o sa devina ca "traim in Romania..." a lui Mircea Badea)

Muntele-inceput si sfarsit (parte I )

Muntele l-am vazut de-aproape prin clasa a noua. A fost o excursie mai... nu stiu cum. Erau rezervate cateva vagoane dintr-un tren, special pentru liceeni. Eu la munte nu mai fusesem, singurele concedii petrecute cu parintii... evident la mare. De fapt unul. Da, parintii mei nu erau prea plimbareti. Pentru concedii exista mereu ceva mai important de facut. In fine...

Am fost emotionata sa plec singura de acasa, cu trenul, evident nici asta nu mai facusem (singura). Era iarna, nu-mi spusese nimeni cum trebuie sa ma imbrac, sau poate spusese cineva sa ne imbracam bine, nu mai stiu. Eu prin imbracat bine, la cat sunt de friguroasa, intelegeam sa iau pe mine tot ce am in dulap. Dar stati linistiti, pe vremea aia dulapul meu nu era chiar asa de intzesat.

Deci, cel mai potrivit mi s-a parut sa iau paltonul verde care mai avea putin si ajungea la pamant, mobutii imblaniti si ceva pulovere, cred. A trecut mult de-atunci, nu-mi amintesc toate amanuntele, stiu doar ca ne-am dat jos din tren in Predeal si am plecat spre partie. Eram foarte multi liceeni, cine a venit cu noi ne-a informat la ce ora este trenul de intoarcere, deci sa avem grija sa fim in gara la ora aceea daca cumva ne pierdem de grup. Cum sa ma pierd de grup, gandeam eu, ia uite aici ce "popor" de liceeni in jurul meu...

Am ajuns pe partie si am fost oarecum uimita, ce sa faci pe partie fara sanie? Cred totusi ca aveam colegi mai bine informati ca mine, venisera pregatiti cu saci si alte chestii care alunecau pe zapada. Nu stiu daca am fost bucuroasa la prima mea intalnire cu muntele, mai degraba nu, am realizat destul de repede ca nu-s imbracata corespunzator, blana mobutilor mi se imbibase de zapada, in scurt timp apa ajunse si la sosete, haina care-mi ajungea pana la mobuti ma exaspera ca nu ma lasa sa ma misc liber, deja inghetasem si gandul ca trebuie sa stau asa pana seara imi dadea fiori. N-au fost de ajuns toate astea, a trebuit sa ma pierd si de grupul meu. Poate nu-mi amintesc bine chiar tot, dar cum stateam eu pe partie SPERIATA imi amintesc perfect. Parca intrasera in pamant toti colegii mei. Acum nu mai faceam altceva decat sa urmaresc toti sacii alunecatori si toate saniile care treceau pe langa mine, sa vad daca pe ele sunt fetze cunoscute. Si daca erau ce aveam sa fac, sa ma agat de sanie sau de sac ca sa nu-i mai pierd din nou? Poate nu pare, dar pentru mine ala a fost un moment groaznic. Incercam sa refac in minte drumul partie-gara, sa vad daca-s in stare sa ajung la ora potrivita la tren. Nu prea eram convinsa nici de asta, ca eu fusesem sigura ca o sa ma intorc cu "turma" si nu-mi luasem repere pentru intoarcere. Cred ca aveam lacrimi in ochi cand am vazut o figura cunoscuta, prea cunoscuta ca sa fie adevarat. Intai am zis: n-are cum sa fie el ca el e la Brasov. Si s-a mai apropiat putin si cand am realizat ca era intradevar frate-miu m-am pus pe alergat, am alergat pentru ca as fi alergat oricum, ca mi-era dor de el, nu-l mai vazusem de mult si acum, in mod exceptional, alergam pentru ca el era SALVAREA MEA!!! Cand am ajuns la el l-am imbratisat atat de tare si atat de lung ca nu-mi mai venea sa-i mai dau drumul. Mi s-a parut o minune intalnirea asta. Ca daca ne dadeam intalnire aveam mai putine sanse sa ne intalnim in aglomeratia aia decat asa pe nestiutelea. M-a prezentat colegilor lui si i-am auzit pe acestia spunand: "Daaa...sigur... sora-ta...las' ca nu-i zicem nimic Corinei".

In sfarsit, partea care mi-a placut cel mai mult: am mers cu George si cu colegii lui la restaurant. Nu stiu ce am mancat dar stiu ca era CAAAALD si BINE. M-a dus frate-miu la tren la ora potrivita, deci a fost o zi minunata. Nu stiu daca m-a intrebat cineva cum a fost la munte, dar doar asta ar fi putut fi raspunsul: A fost misto la munte... ca m-am intalnit cu frate-miu!

Dupa cum se vede prima intalnire cu muntele nu m-a impresionat prea tare. Am stat insa 5 ani in Brasov, cel mai frumos oras din Romania (pentru mine!) si m-am indragostit iremediabil de munte.

Dupa ce am terminat facultatea m-am intors acasa. Asta a fost o ruptura pe care greu am acceptat-o. Iubeam orasul, iubeam muntii, iubeam libertatea pe care o aveam. Nu puteam accepta ca toate astea se sfarsisera pentru mine. Stiu ca am stat mult in gara inainte de a ma sui in trenul spre casa, am pierdut toate trenurile pe care le puteam pierde. Stiam ca ma pot intoarce in Brasov oricand, ca mai aveam multi prieteni inca studenti, cu care mai puteam merge pe munte, dar nu mai era acelasi lucru. Mergeam spre casa, unde trebuia sa-mi caut de lucru si unde trebuia sa-mi continui viata.

Si am ajuns acasa, unde parintii mei, fericiti ca li s-a intors copilu' acasa, au facut tot posibilul sa ma simt in continuare asa, adica un copil. La un moment dat asta devenise extrem de daunator pentru mine. Cu serviciul era deja nashpa. Treceau zilele si eu aveam tot mai putine sperante sa-mi gasesc ceva pe meseria mea. La inceput a fost reconfortant sa vad ca toata lumea din jur era interesata sa-mi gasesc eu de lucru. Te bucura, nu, sa vezi ca vine vecinul la tine cu un ziar in mana sa-ti arate un anunt de angajare pe un post care ti s-ar potrivi. Dar cand vezi ca e vorba de un post de vanzatoare la un chiosc, sau de unul de gardian public, parca-ti piere zambetul... Pai bine, nenisorule, da' aicea scrie "studii minime - 10 clase", eu ce fac cu alea 7 in plus pe care le am? Dar ti-ai gasit sa incurci nenisor batran trecut prin toate. "Pai scrie minim, nu zice ca n-ai voie mai multe". Da, dar uite, mai zice sa fii apt sa porti arma, ma vezi pe mine cu arma la sold? Poate asa pe post de balast, sa nu ma zboare vantul. "Ei lasa, tu du-te acolo, ca s-o gasi si pentru tine un post la un birou". Da, sigur, deja e un birou cu numele meu pe el, ma asteapta sa-l pazesc cu arma la brau. Devenise deja stanjenitor, auzeam tot mai des, spus in soapta: da, e clar, fata asta nu vrea sa se angajeze.

Dar intr-o zi aflu ca o scoala duce lipsa de profesori si deja era octombrie. Ei, asa mai veniti de-acasa, mai lucrasem eu un pic in invatamant, nu ca ma topisem dupa activitatea asta, dar era ceva. Asa am ajuns pe la inspectorat unde un domn inspector m-a primit binevoitor, m-a intrebat daca facusem Pedagogie in facultate (normaaaal!) si ca daca vreau pot incepe de luni. Dupa aceea a inceput sa rasfoiasca hartiile si sa-mi enumere ce materii as fi avut de predat. Maaaama, da' multi profesori mai lipsesc la scoala asta, si eu un firicel de fata tre' sa ma impart in atatea bucati sa acopar toate golurile astea? Da, a fost raspunsul, ah, si mai e si chimia, sper ca te descurci cu chimia. Ah, nu, orice, mai pune o japoneza, o chineza orice limba straina, dar nu chimia, il imploram eu in genunchi pe domn' inspector. Imaginar bineinteles, pentru ca de zis am zis: sigur ca ma descurc cu chimia.

De la scoala asta am amintiri si d-alea si d-alea, daca intelegeti ce vreau sa spun. Profesorii m-au primit fara prea mult entuziasm, (ca sa nu zic "fara pic"). Eu am facut marea greseala sa raspund cu o gluma la intrebarea daca sunt nepoata inspectorului. Ca asa sunt eu, daca nu fac glume, unele stiti voi, neprajite, nu ma simt bine. Si uite asa dupa gluma asta, toti profesorii au inteles ca eu sunt nepoata inspectorului care-mi daduse verde sa incep orele la scoala respectiva. Pai daca era unchiul meu nu l-as fi convins eu sa-mi taie de pe lista afurisita aia de chimie? N-am sesizat imediat pericolul, ca eram si eu un pui naiv, dar profesorii ma ocoleau cat puteau de tare, ba imi dadeau activitati suplimentare cand voiau sa scape de mine din cancelarie, pentru ca, v-ati prins, eu daca eram nepoata de inspector nu se putea sa nu "scap" ceva din bucataria interna a scolii. Dar cu timpul cred ca am reusit sa-i conving ca s-au inselat, desi nu m-au lasat niciodata sa fiu prea de-a lor.

Cu elevii a fost o chestie... Cred ca a fos un act de inconstienta din partea mea sa ma angajez ca profesor suplinitor (ca nu pot sa zic "profesori", desi tineam locul multora) la o scoala de meserii, unde elevii, cei mai mici, aveau cel putin 14-15 ani. Cam de atat aratam si eu. Dar cred ca inconstienta asta m-a facut sa reusesc sa trec prin toate. Dupa ce am facut cunostinta cu noii mei colegi de serviciu, am fost informata rapid ca sunt diriginta la clasa a IX-a. Oh, ce onoare pe capul meu! La o clasa de baieti! Intai am ramas fara aer, apoi in inconstienta mea am zis: ah, pai eu intotdeauna m-am inteles mai bine cu baietii. Si chiar asa a si fost. Glumeam cu prietenii mei din facultate (o sa ajung eu sa povestesc despre ei) si le ziceam: mai baieti, voi sunteti cele mai bune prietene ale mele!

Deci, am luat catalogul si am deschis usa clasei unde se gaseau toti baietii carora urma sa le fiu diriginta. Nu stiu daca era galagie, stiu insa ca elevii stateau in banci si eu in primul moment am zis: Baaai, baai, bai baieti, ce-ati facut, ati ocupat toate bancile? Pai eu unde mai stau? (In gand bineinteles). E greu sa treci de la locul din amfiteatru camuflat (ca sa zic asa) de 150 de colegi, la locul singular, unic, doar pentru tine, de la catedra. Si va dau cuvantul meu ca multa vreme, cand intam in clasa cautam in primul rand un loc liber in banca.

Stiu ca pana aici, partea a doua a povestii pare a nu avea legatura cu muntele. Ba are, si prea are, pentru ca el m-a ajutat sa-mi apropii copiii. Dar, mai e si maine o zi...

E legal?

Pot sa-mi fac singura un cadou de Iepuras? Adica imi este permis? Nu ma aresteaza nimeni? Eeeei, stiam eu, ca altfel n-as fi indraznit sa fac tricoul asta pentru propria mea folosinta...

Revin... promit!

N-am mai scris, n-am mai migalit fiindca n-am fost "in the mood", cum zice rusu' [:)]. M-am mobilizat totusi si am mesterit doua coliere la baza gatului pentru doua fetite, prietenele fetelor mele, pentru ca nu se putea, nu-i asa, sa mergem la ziua Anei fara ceva realizat de mine.

Ma "bantuie" de ceva vreme povesti de munte, intamplate demult, nu prea stiu ce vor ele acuma, dar am vaga impresie ca se vor povestite. Am mai promis asta, nu stiu de ce aman, poate pentru ca le mai vreau o vreme doar pentru mine...

O sa revin eu... promit!

Fiecare om seamana cu blogul lui

Ma uit de ceva vreme la blogul meu si tot mustacesc. Orice lucru poate fi imbunatatit, nu? Ma gandeam, dar asa foarte vag, ca as putea sa mai fac un blog, pe unul sa scriu si pe celalalt sa-mi postez "drighidelele" (asa s-a exprimat cineva, nu va spun cine, ca o sa ma straduiesc sa nu mai dau din casa, sper sa rezist macar cinci minute!)

Doua bloguri? Asta ar inseamna de doua ori mai mult timp in fata calculatorului. Da, ar fi o solutie, dar o pastrez pentru atunci cand s-or prinde astia ca au calculat gresit si de fapt ziua are 48 de ore...

Si la ce-mi trebuie mie sa scriu? Sa va spun ce se intampla, cand am folosit blogul doar ca sa-mi postez "migalurile", s-au trezit unii sa ma intrebe de ce nu mai scriu. (Stati un pic, ca nu-s cine stie ce vedeta, apropiatii m-au intrebat, cei care ma iubesc...) Cand am fost lenesa si doar am scris fara sa mai postez si niste "ceva-uri" facute de mine, iar m-a intrebat cineva daca nu mai lucrez. Eu am fost uimita in ambele cazuri, sincer!

Blogul asta s-a nascut asa cam... cu pistolul in ceafa. Exagerez, nu era chiar pistol, era DITAMAI aruncatorul de grenade. Nepoata mea preferata, singura de altfel, ma tot batea la cap sa-mi fac blog... sa-mi fac blog, ca "uite, ai putea sa-ti expui bijuurile, sa vada lumea ce poti sa faci". Oi fi eu impulsiva, dar unele lucruri le rumeg mult pana ma decid ca... nu, n-am nevoie de asa ceva. Am intrat pe niste bloguri, unele mi-au placut foarte mult, altele m-au facut sa ies val-vartej de nu mai nimeream mous-ul... Pana la urma am zis: ia sa vad daca sunt in stare sa-mi fac si eu un blog... Si l-am facut si dupa aia cred ca nu l-am mai deschis cateva luni, ca-mi uitasem si parola, noroc ca am fost prevazatoare si am scris-o in agenda. Si la un moment dat, nu stiu cum, am vazut utilitatea blogului.

Fac o mica paranteza, toata copilaria mea am avut jurnale. Le ascundeam pe unde te asteptai si pe unde nu, ca nu-mi placea absolut deloc sa fie citite de altii, si ma credeam mare experta la ascuns jurnale, numai ca in casa mea exista un super-mega-expert in GASIT jurnale: mama. Deci nu se exista ascunzatoare pe care sa n-o depisteze. Poate nu m-ar fi deranjat, daca ar fi depus un minim efort sa le puna cam in acelasi loc in care le-a gasit. Nu, ziceai ca suntem la concurs, eu incercam sa le ascund cat mai bine ea sa le gaseasca cat mai rapid. Si apoi ma provoca la discutii pe tema data, tema din jurnal adica. Nu intelegea si nu intelegea de ce ma suparam atat de tare, fiindca ea de drag le cauta, ca-i placea cum scriu eu si de tare ce-i placea mai povestea si prietenelor ei. Asa ca... daca aveti probleme cardiace nu cititi ce urmeaza... intr-o zi, dupa ce am gasit toate jurnalele facute teanc, aliniate in dulapul meu de carti, desi eu nu puneam niciodata toate ouale in acelasi cos, you know what I mean, am scos jurnalele afara, le-am pus gramada si le-am dat foc. Nu sunt foarte mandra de gestul asta, acuma cred ca ar fi fost aur curat, ce m-as mai fi distrat cu fetele, dar a fost o decizie pe care am luat-o eu atunci si nu incerc sa o judec.

In momentul in cand am realizat ca jurnalul meu ar putea fi pe blog am zis: wow, ce misto, o sa am iarasi jurnal si nu mai trebuie sa-i caut ascunzatoare. O sa fie pe blog si n-o sa-l citeasca nimeni ! Bineinteles am luat in calcul sansa, minima credeam eu, sa dea din intamplare cineva de jurnalul meu, dar ziceam, ei na, ca doar n-oi fi vreun Mircea Badea sau vreo Andree Marin sa intre lumea sa vada ce perle mi-au mai iesit din gura... pardon, tastatura.

M-am cam inselat, sunt cativa oameni care dau din cand in cand pe aici si pe mine asta ma sperie si ma bucura in acelasi timp. (Inca n-am stabilit proportiile, e in calcul!)

Asa... ma cam departai de subiect, ziceam ca poate ar trebui sa mai fac un blog, sau un pic de ordine pe aici. Dar stiti ceva? FIECARE OM SEAMANA CU BLOGUL LUI. Daca as incerca sa fac blogul asta altfel, ca asa da bine, as fi poate tot eu, dar cu 5 kg de machiaj in plus. Cui i-ar placea? Mie sigur nu.

Daca vi se pare ca asta e un blog AIURIT, sa stiti ca macar e... SINCER.

Ne vedem peste cinci ani

De curand mi-a facut jumatatea mea un test, de pe net. Foarte misto testul, bazat numai pe culori, mi-a iesit numai de bine de m-a facut sa ma si minunez: mama, ce fiinta grozava mai sunt si eu si eu habar n-aveam... (Dupa aia i l-am facut si Ioanei si am constatat ca i-a iesit exact acelasi rezultat, nici macar un cuvintel schimbat. Hmm!)

Cum ziceam... toate de bine. Un singur lucru m-a pus pe ganduri, cica-s impulsiva si romantica. Adica amandoua deodata, sau pe rand? Pai n-a avut cine sa-mi raspunda, ca na, calculatorul e si el un obiect, ce sa-i ceri?

Dar stai un pic... Ce, eu sunt impulsiva? Am aruncat eu teancul de discuri de vinil pe care l-am gasit in dormitorul de holtei al jumatatii mele ? Am aruncat eu tabloul ala imens cu vaporul din panusi de porumb? Sau maimuta aia hidoasa cu o gura mare si neagra de aveai impresia ca poate inghiti tot globul doar sa-si puna mintea cu el... am aruncat eu toate astea (asa cum ma pregateam)? Nu, le-am pus bine. Dar numai eu stiu unde (hi-hi-hi). Deci, am stabilit, nu sunt (prea) impulsiva.

Dar romantica? Daaa, asta da... Cand am fost ultima oara romantica? Stati sa ma gandesc ........................................................ Aveti putintica rabdare, ma gandesc ........................................................ Gata stiu. Intr-o seara dupa ce ne-am uitat la un film, s-a dat Corne jos din pat sa stinga lumina. In timpul asta eu m-am furisat pe sub plapuma la celalalt capat al patului, de-mi veneau picioarele in locul capului. Ca pe vremea lui Stefan cel Mare: "si unde-i stau picioarele acolo ii va sta si capul!" Si cand sa-si pupe de noapte buna gingas cap de nevasta, jumatatea mea a dat de 10 tentacule miscatoare (a se citi degete de la picioare), de a sarit ca ars din pat. Eu am ras trei zile, si-acuma mai rad...

Am fost romantica, nu? NU? Nici un pic? Un pic, un pic? Deloc? Of, daca ziceti voi...

Ei, uite, ca sa-mi iau revansa o sa pregatesc un moment romantic pentru sotul meu (poate ma iarta ca am dat din casa), poate vreo cina in doi cu lumanarele. Beah, nu prea cred, mi se face rau de la fumul de lumanari, poate altceva, mai vedem...

Asa... daca vedeti ca nu mai apar pe aici in urmatorii cinci ani sa stiti ca s-a parolat calculatorul, el singur, ca prea am dat din casa, si cam cinci ani imi ia mie sa sparg parola...

Ne vedem peste cinci ani!

Asta n-as fi crezut

Printre atatea defecte am si eu o calitate (de fapt tot un defect), ma atasez prea mult de lucruri. Si de data asta e vorba de ceva ce nici eu n-as fi crezut ca mi se poate lipi de inima.

Ce stiam eu despre masini cand mi-am cunoscut jumatatea? (La vremea aceea, eu eram la nivelul de bocanci, jambiere, rucsac, umblat pe jos pe coclauri, de preferinta pe varf de munte.) Daca ii comunicam ca a trecut pe langa mine un prieten de-al nostru cu o masina si el ma intreba "ce masina era?", eu ziceam: "una albastra". Cam la atat se reduceau cunostintele mele intr-ale masinilor. Bine, ca o patrioata ce sunt, stiam si eu cum arata o Dacie, dar fara alte amanunte.

In primul nostru concediu petrecut la mare, Cornel a tinut un curs intensiv de recunoscut marci de masini pe strada. Recunosc ca mi s-a parut ca-mi stresez inutil neuronul, dar pe vremea aceea nu il menajam chiar atat de tare, pe el, neuron adica, si cum nu voiam sa-mi dezamagesc "printul" am acceptat cursul. Numai ca tot incurcam marcile astea de masini, ca prea sunt multe si atunci am inventat niste asocieri. Ziceam asa: Audi, patru cerculete, pot fi asociate cu patru urechi, are patru urechi, AUDE mai bine, deci AUDI. Peugeot, are un leu, Cornel este leu, merge PE JOS ca n-ar masina, deci merge PE JOS egal PEUGEOT. Nu mai continui, consider ca m-am facut de ras suficient pana aici...

In decursul timpului am avut mai multe masini, n-am suferit dupa nici una cand le-am dat, poate fiindca nici nu aveam de ce. Am luat tot masini noi, de productie autohtona. Le-am luat noi, fiindca speram sa aiba cat mai putine hibe. Doua dintre masinile autohtone, luate din fabrica, mergeau perfect cu conditia sa nu ploua. Sau daca ploua si eram in mers atunci trebuia sa nu oprim nicicum fiindca era mai mult ca sigur ca nu vor mai porni. Deci, nici un regret...

Ultima masina achizitionata a iscat oaresce convulsii in sanul familiei, asta din cauza mea, recunosc, fiindca mie mi se pare absurd sa-ti bagi toate economiile, sau sa te indatorezi foarte tare pentru o bucata de fier. Am fost eu Gigi Contra pana am vazut masina. Ei, din momentul ala n-am mai comentat nimic, nu stiu ce-a avut masina asta ca mi-a intrat pe sub piele din prima secunda in care am vazut-o si tineti cont ca am vazut-o noaptea, pe intuneric.

Dar n-am realizat cat de tare iubesc masina asta decat atunci cand mi-a spus Cornel, dupa accident, ca e posibil sa nu poata fi reparata. Intai am ras, am zis cum sa nu poata fi reparata, haide, lasa, ca nu-i atat de sifonata. A mai deschis subiectul in alta zi si a mai introdus si alte detalii, "au zis baietii de la service ca se repara, dar ca nu mai e sigura in trafic, ca s-au strambat lonjeroanele si..." Hai, lasa-ma pe mine cu lonjeroanele, ca stii ca nu ma pricep, mai du-te si la alti meseriasi, ca eu sunt sigura ca se repara. Si dupa o scurta pauza, in care am simtit ca mi se aburesc si ma ustura ochii, stiti voi, ca atunci cand iti vine sa plangi dar vrei sa te abtii, am zis: EU IMI VREAU MASINA INAPOI!

Norocul meu ca m-a pregatit Cornel asa... step by step pentru ce avea sa vina. Mi-a zis: "dar mai exista si varianta sa vindem epava pentru piese de schimb". Cum ai ziiiis, mi-ai facut masina epava? (Acum dint-o data devenise masina mea, ca daca era vorba s-o spalam era a lui.) Cine ia o masina busita, zic eu? Ei, nici nu stii tu cati sunt interesati, zice el, de unde deduc ca deja luase hotararea din moment ce aflase lumea.

Si a doua zi dupa ce am adus-o acasa, a venit un om s-o vada. A vazut-o si a plecat... cu ea.

Acum m-am mai obisnuit, zic eu, dar tot ma mai uit dupa Octavii negre pe strada.

Asta n-as fi crezut...

Simplu

Scurt tablou casnic. Eu pictez, el... la calculator.

Eu - De 8 Martie... doua pensule cu par de veverita!

El - Trei iti iau!

Ce simplu.

Prima lor expozitie cu vanzare

Martisoarele facute de copii la scoala (as putea spune "copiii mei"?) au ajuns in parte la mamici si bunici iar restul impodobeau astazi un panou. O miniexpozitie. Am vazut-o de dimineata si m-am minunat, ce schimbate pareau martisoarele, asa pictate! Am revenit cu aparatul de fotografiat ca sa pot sa va arat produsele finite. Numai ca, atunci cand am ajuns la scoala era aglomeratie la panouri (toate clasele I expusesera martisoare, dar pe panouri separate). Am zis: nu-i nicio graba, pot face poze dupa ce se mai elibereaza. Numai ca, surpriza, expozitia era cu vanzare, puteau parintii cumpara martisoarele facute de odraslele lor (sau ale altora). Asa ca, va dati seama, cum eu am asteptat sa plece toata lumea, de pe panou isi luasera zborul mare parte din martisoare. Oricum am mai avut ce poza, iata:

1 Martie la Ioana

Ziua de martisor la 6 ani...

Nu mi-am respectat promisiunea

Vineri n-a fost chiar cea mai vesela zi din viata mea. Sunt oameni care pot fi tristi cu zambetul pe buze. Eu nu. Asta e defectul meu, daca sunt trista, se vede cu ochiul liber. Uneori insa nu-mi trebuie mult ca sa ma inveselesc, e de ajuns un zambet venit de undeva si gata, zambesc si eu. Alteori e mai greu...

Vineri a fost insa usor. Cand am intrat in clasa Ioanei, s-au ridicat copiii in picioare si m-au salutat, copiii cu care facusem martisoare, stiti voi. Vai ce dragut. Unii m-au intrebat daca raman ca urma sa picteze martisoarele. Doamna, si ea mi-a zambit. Atunci am realizat ca pentru a zambi am nevoie doar de zambetele celor din jur. Am plecat la posta mare din centru. Am intins o hartie inspre doamna de la ghiseu. Doamna mi-a inapoiat-o zambind spunandu-mi ca trebuie sa merg la ghiseul urmator. Uite, nici macar nu m-am suparat ca am stat la rand degeaba, doamna mi-a spus ZAMBIND ca am gresit. M-am asezat la celalat ghiseu, doamna de acolo nici nu si-a aruncat ochii spre mine. M-am dus apoi la ghiseul urmator sa cumpar timbre. Acolo alt zambet, am zambit si eu. In momentul ala mi-am zis: AZI AM NEVOIE DE ZAMBETE! Ar trebui sa tin minte cine mi-a zambit azi, sa ma intorc si sa aduc si eu un zambet cu un martisor. Tin minte exact, cine si unde mi-a zambit vineri si ar fi fost frumos daca ma puteam tine de promisiune.

Weekend-ul asta am mesterit brose si martisoare pentru prietenele fetelor, pentru colegele lor de clasa, pentru prietenele mele, pentru rudele noastre. A durat mai mult decat ma asteptam. Poate daca n-as fi fost atat de pretentioasa as fi terminat mai repede si mai multe. Dar am tinut ca prietenele fetelor mele, cele care primisera in dar de la noi tricouri pictate, sa aiba brosa exact cu modelul de pe tricou. Eu zic ca asta e o surpriza placuta, cel putin mie mi-ar face placere sa primesc un asa martisor. In sfarsit... azi noapte, pe la 12, am realizat ca n-am sa reusesc ce mi-am propus, ca trebuie sa mai tai pe cineva de pe lista pentru ca efectiv nu mai aveam puterea sa mai mesteresc ceva. Si atunci am renuntat la a mai rasplati zambetele. Imi pare rau pentru asta.

Si ca sa ma simt si mai prost ca nu mi-am tinut promisiunea (fata de mine), in drum spre scoala Ioanei m-am intalnit cu doamna ZAMBET, de la posta mica. Am observat-o abia dupa ce m-a salutat si mi-a zambit cu zambetul ei larg. Ioana m-a intrebat cine e doamna, si daca nu stiu cum o cheam de ce m-a salutat. Eu i-am zis, ai uitat, e doamna de la posta mica, cea care zambeste tot timpul. Abia mai tarziu mi-am dat seama ca degeaba a intrat Iona cu mine la posta de cateva ori, tejgheaua aceea e asa inalta, incat ar fi trebui s-o ridic in brate s-o vada pe doamna ZAMBET.

Dupa intalnirea asta am zis, ma duc fuga acasa si mesteresc un martisor, macar doamnei zambet sa-i daruiesc. Cand eram la piata am realizat insa ca sunt prea obosita si ceva facut la repezeala... nu stiu cat de frumos ar fi. Am trecut pe langa o batrinica cu ghiocei. Pe mine bunicutele astea de la tara venite cu un ghiocel sau cu o legatura de patrunjel sau cu doua buchetele de tufanele toamna, ma induiaseaza rau de tot. Pai ce sa-i mai ramana si ei, sarmana, din banii luati pe 5 buchetele de ghiocei, daca mai plateste si vreun autobuz? Si de cele mai multe ori cumpar ceva de la ele, fie ca-mi trebuie fie ca nu.

Si uite asa mi-a venit ideea sa iau de la o bunicuta cateva buchetele de ghiocei, pe care le-am daruit doamnei de la posta, cea care-mi zambeste chiar si atunci cand ii spun ca mi-am uitat portofelul acasa si n-am cu ce plati scrisoarea recomandata (o sa va povestesc eu si asta).

Si i-am spus ce-i cu ghioceii aia si am stat de vorba mult, desi nu ne cunoastem. Am plecat doar atunci cand a intrat primul client, oarecum impacata cu mine insami, am adus si eu un zambet cuiva pe ziua de azi...

Si timida si "nebuna"

Am tot respectul pentru cei care scriu fara autocenzura. Daca vor sa scrie despre un prieten care i-a dezamagit, o fac, chiar cu riscul de a strica prietenia. Si nu isi spun tot timpul: asta nu pot s-o scriu ca citeste si tata (norocul meu ca tata nu are net, am scapat cel putin de stresul asta)... Ah, a nu se intelege ca ii admir pe cei care pun pe blog chiar toata murdaria de pe lume, am facut la un moment dat niste "expeditii" prin niste bloguri asa la intamplare. Unele chiar m-au oripilat, dar sunt eu mai sensibila, poate nu era chiar asa de ingrozitor ce scriau ei acolo. Si apoi cine-s eu sa judec pe altii?

Azi, uite sunt in toane bune, desi n-as fi zis acum o juma' de ora cand am bocit la cafeaua de dimineata (m-am descarcat si eu de niste chestii...) si am de gand sa vorbesc despre mine, desi nu prea vad cui i-ar folosi. Poate doar mie. Sau poate NICI mie...

N-o sa va spun toate "calitatile" mele, mai las si pentru alta data. As incepe cu faptul ca sunt foarte timida uneori. Dar nu tot timpul, doar atunci cand n-as prea avea motive sa fiu.

Sa va dau un exmplu de cat de timida pot fi. Am vrut la un moment dat sa merg la seful meu sa cer o marire de salariu. Stiti si voi cum e la angajare, de proba nu stiu cate luni cu salariul asta, dupa care va creste si salariul. Daca i s-a intamplat cuiva sa i se mareasca salariul dupa perioada de proba, asa fara sa se duca s-o ceara, sa ma anunte si pe mine, eu mananc o tasta de la tastatura! Nu va spun cu cat ar trebui sa inmultiti perioada de proba ca sa aflati la cat timp am inceput eu sa ma gandesc ca asa nu se mai poate, trebuie sa-mi mareasca naibii salariul ala! Nu va spun pentru ca ati exclama: maaaama, da' fraiera mai esti! Asa, dupa ce am luat hotararea ca tre' sa merg sa vorbesc cu sefu' am fost multumita de mine ca in sfarsit m-am hotarat si am mai lasat un timp sa treaca, sa-mi fac si eu discursul, sa fiu pregatita cand o sa intru in biroul cel mare. Ei, dupa asta am trecut la faza a doua in care mergeam in fiecare zi, (de mai multe ori pe zi) pana la usa sefului, de-am facut poteca, am tocit mocheta de cate drumuri am facut. Ajungeam in anticamera, o intrebam pe secretara daca sefu' e liber, ea zicea ca e, mai faceam doi pasi spre usa si dupa aia faceam stanga-mprejur si ma intorceam rapid la mine in birou. Era o treaba acolo care "ardea", era musai s-o rezolv in momentul ala. Ei, si lucrul asta ma macina zi de zi, pana ajunsesem eu sa clocotesc ca o oala sub presiune. La un moment dat deruland filmul trecerilor mele prin anticamera am avut o revelatie: secretara e de vina! Adica eu plec plina de elan din biroul meu, cu discursul in cap, intru in anticamera in forta, o intreb pe secretara daca e sefu' si dupa aia fiiiiis, ma desumflu. Pai, da, asta e, secretara e de vina. Dupa ce am avut revelatia asta, m-am ridicat de pe scaun, am intrat in anticamera, n-am mai intrebat nimic, am batut repede la usa sefului sa n-aiba timp secretara sa-mi spuna ca e ocupat, l-am salutat pe boss, l-am intrebat daca are un minut pentru mine, m-a invitat pe scaun si eu in doua vorbe am facut rezumatul discursului pe care-l repetasem de atatea ori in cap. Sefu', de pe scaunul lui impozant, ca am impresia ca fotoliul ala intimida mai mult decat persoana care statea in el, mi-a zis: "Pai vezi daca n-ai rabdare, daca asteptai si tu pana maine aflai ca ti-am marit salariul. Uite aici, decizia!" Si deschide asa la intamplare un ditamai dosarul din fata lui, in care puteau sa fie si scrisori de dragoste ca intr-o miime de secunda cat mi-a aratat el un colt de A4, tot n-as fi reusit sa-mi dau seama ce-i acolo. Eu am zis: Sanchi bulimaci, chiar asa fraiera ma crezi? Bineinteles in gand, ca v-ati obisnuit ca eu port 50% din dialoguri in gand. Dar atunci chiar era de apreciat ca am "vorbit" in gand pentru ca v-am zis, eram ca o oala sub presiune, si daca incerci sa deschizi capacul cat inca e pe foc, e pericol de explozie. Am simtit ca daca deschid gura ii spun tot ce cred eu despre dosarul ala si poate multe altele, ca v-am zis ca sunt timida, dar nu mereu, cateodata am un curaj nebun si spun exact ce gandesc, chiar daca nu e tocmai placut pentru cei din jur si in cele din urma nici pentru mine. Oricum, am iesit semivictorioasa din biroul ala (desi parea ca nu am niciun merit pentru victoria asta), am primit cresterea de salariu, pana la urma asta era cel mai important.

Deci cu timiditatea am lamurit-o. Uneori sunt, alteori chiar deloc. Am zile in care imi vine sa dansez cu oamenii pe strada, ma prostesc mergand pe o bordura ingusta tinandu-mi echilibrul cu mainile intinse, intru in vorba cu vanzatoarele de prin magazine, dar doar cu cele care-mi zambesc, am si eu criteriile mele de selectie, fac glume, unele chiar neprajite*, dar asa sunt glumele mele, unele dintre ele. Exemplu: eram intr-o zi la posta mica din centru, evident intr-o mare intarziere si evident lume multa, ca daca aveam tot timpul din lume nu era nici tipenie de om. Completez eu formularul, il gresesc, mai stau o data la coada, incearca doamna sa-mi explice cu zambetul pe buze cum trebuia sa fac, numai ca intre timp se baga cineva in vorba. Doamna, amabila (o sa scriu eu o data numai despre doamna asta, care-i de-o amabilitate iesita din comun), ii explica, dupa aia se intoarce la mine, iar o intrerupe cineva, cauta ceva prin niste hartii, se intoarce iar la mine si in mijlocul frazei se aude o voce: doamna, nu va suparati, aveti timbre fiscale? Nu stiu ce m-a deranjat mai mult, ca iar m-a abandonat doamna de la posta pe mine sau ca vocea aia nu a asteptat sfarsitul frazei. Am si eu fixurile mele, daca "arde" poti intrerupe pe cineva, dar doar daca a pus un punct. Adica sa ramana omul la jumatea cuvantului nu se face... Bineinteles ca doamna amabila de la posta iar cauta prin nush ce caiet si zice tot zambind: da, doamna mai am doua! La care eu zic: DAR PE ASTEA DOUA LE CUMPAR EU!!! Aud un AAAAA!!!! in spate si cand ma intorc vad o domna in varsta, mica si ... plinuta sa zicem (ca sa fiu politicoasa), cu o fata rotunda, rosie si transpirata, care-si tragea un scaun. Parea daramata. Am regretat pe loc ce-am facut si am zis repede: am glumit doamna, imi cer scuze! Chiar am regretat, saraca femeie alergase prin tot orasul dupa timbrele alea si eu... sa-i provoc infarct nu alta. Asa ca am lasat-o chiar sa cumpere cele doua timbre inainte de a ma fi lamurit eu ce aveam de facut cu formularul ala, la cat intarziasem nu mai conta un minut in plus...

Cam atat despre mine azi. As mai scrie, dar mi-a pierit cheful. A intrat jumatatea mea si m-a intrebat: ce mancam noi astazi?

P.S. Ah, mai am de lamurit un lucru, n-am gresit cand am scris ca fac glume neprajite. Acum ceva vreme m-a intrebat Ioana ce inseamna glume nesarate. I-am explicat eu cum m-am priceput. Peste vreo trei zile am facut eu o gluma pe seama ei (ca nu pot sa ma abtin) la care ea zice; mamiii, asta a fost o gluma neprajita! Uitase mititica expresia. Si de atunci noi numai asa zicem.

Acestea sunt florile pe care mi le-a daruit cumnata mea azi. Sunt foarte valoroase, credeti-ma. O sa-mi dati imediat dreptate. Uite cum vad eu intamplarea. Este doar un exercitiu de imaginatie dar cu mari sanse de a fi cat de cat aproape de realitate.

Sambata de dimineata, coloana de masini ce ies din Bucuresti... Printre masini, una alba cu doua persoane inauntru, el, fratele meu, ea, cumnata mea. In dreptul padurii de la iesirea din Bucuresti, (imi pare rau, nu stiu cum se numeste, adica stai asa, nu-mi pare rau deloc), Corina zice:

C - Hiii, or fi aparut ghioceii? Opresti un pic sa ma duc sa vad?

G- Vrei tu acuma sa opresc... aci pa DN1... cu jda de mii de masini in spate... sa vezi daca sunt ghiocei in padure...

C- Hai maaaaai, ca nu stau mult.

G- Beneeee... da' eu nu mai cobor, sa stii.

Si coboara Corina si intra in padure si probabil nu gaseste asa multe flori cate se astepta, si se departeaza si George n-o mai vede si se da jos din masina si-si aprinde o tigara, daca tot a coborat, si o vede si pe Corina venind concentrata, privind in jos sa nu cumva sa treaca pe langa o floricica si sa n-o observe. Si cand il vede pe G ridica florile si le flutura in tacere, tot cu ochii in patru, ca pe ultima suta e posibil sa mai gaseasca ceva si frate-miu ii striga amuzat:

- Hai, baaaai, ca eram ingrijorat, credeam ca te-a mancat un iepure!

Dupa cum vedeti, florile astea chiar sunt valoroase, sunt "riscate", ce e de colea sa te muste un iepure? Tratament antirabic, alea-alea, o groaza de belele...

Si florile astea, culese cu drag, sunt sigura, mi-au fost daruite mie.

Dar sa vedeti coincidenta... am cules si eu ceva pentru cumnata mea, tot dintr-o padure... O ciupercuta si o floricica pe care le-am pus intr-un martisor, alaturi de o inima, ca sa fie clar pentru toata lumea ca l-am facut si l-am daruit cu drag.

Ce mai zi

Aseara n-am putut sa scriu despre ce-am facut la scoala. Intai pentru ca n-am avut timp, apoi n-am mai avut loc la calculator, si pe urma n-am mai avut porneala.

Sa o luam cu inceputul. Dupa ce mi-am pus toate materialele intr-o geanta, am sarit in cizme, alea cu toc, v-am zis eu, si-am plecat in viteza spre scoala. Noroc ca pe holul de la intrare am o oglinda, ca altfel plecam cu un bigudiu in frunte, s-ar fi prapadit copiii de ras, dar si lumea de pe strada. Stai, nu mi-am pus bigudiuri special pentru lectie, numai unul, ca eu am parul rebel si daca ma mai si culc cu el ud, a doua zi sta in toate directiile, iar bretonul fix in sus, zici c-am dormit in cap. Si nu tine sa-l ud putin cu apa, trebuie "constrans" cu un bigudel. Ei, cu bigudelul ala era sa ies eu pe usa.

Cu mersul pe tocuri m-am reobisnuit rapid, cam prin curtea scolii am simtit si eu ca merg oarecum normal, as mai fi dat roata scolii de vreo doua ori ca sa fiu sigura, dar nu mai aveam timp ca si asa intarziasem 10 minute. Cand am intrat in clasa am constatat ca de fapt nu intarziasem, copiii inca mancau. Si stiti ce, nici urma de emotii... Eram sigura ca asa o sa fie. Lucrurile par mai grele atunci cand te gandesti la ele decat atunci cand treci prin ele.

Am profitat de faptul ca prichindeii erau ocupati, mi-am scos ustensilele si am inceput sa tai lutul, sa pun pe farfurioare bucuruzele, floricelele si ce mai pregatisem eu acolo, ca sa-mi fie mai usor sa le impart. S-au apropiat asa timid cateva fetite care m-au intrebat ce fac eu acolo. Le-am spus: martisoare. Atunci mi-am dat seama ca doamna invatatoare nu le spuse nimic de treaba asta, era o surpriza si pentru ei. Tot ele m-au intrebat: putem sa va ajutam si noi? Eu am zis NU. Le-am vazut dezamagite, apoi am continuat: VOI o sa le faceti si EU o sa va ajut. Ohhh, ce bucurie a declansat fraza asta...Si de aici a inceput nebunia, nebunia in sensul bun, nu stiu cand au trecut aproape trei ore. Copiii... nemaipomenit de dornici de a afla si de a face. Si daca aveti impresia ca numai fetele au fost entuziasmate va inselati. Am constat si cu alta ocazie, anul trecut am facut martisoare cu copii de gradinita, baietii sunt la fel de interesati de activitatea asta.

Cel mai nazdravan baietel din clasa, asa credeam eu ca e pentru ca-l vedeam mereu alergand pe hol si tipand si luandu-se la tranta cu baietii, a fost un mielusel, era mana mea dreapta, ma urmarea printre banci ajutandu-ma sa impart farfurioarele sau imi tinea vasul cu apa cu care eu trecem pe la copii si le mai udam servetul in care tineau bucata de lut. Si facea asta fara sa-l fi rugat cineva.

Si mi-a mai placut de ei ca stiau sa zica "va rog" si "multumesc" de cate ori ii ajutam sau le dadeam ceva, ca eu sunt foarte sensibila la lucrurile astea...

Si mi-a placut de doamna ca a vorbit cu ei asa... pe sufletul meu, le-a explicat aproape in soapta ca martisoarele nu se fac asa oricum, ca trebuie sa pui suflet in ceea ce faci, sa simta cea careia ii oferi martisorul tau ca ti-ai pus toata dragostea in el. Norocosi copii!

Bineinteles ca de aparatul de fotografiat nu am avut cum sa ma apropii decat atunci cand am vazut ca mai erau vreo 10 minute si copiii trebuiau sa plece acasa. Si asa murdara de lut, l-am scos din geanta si-am facut cateva poze. Martisoarele gata-gata vor fi abia azi, dupa ce le vor fi pictat copiii. La activitatea asta nu voi mai participa, stiu ei si cu doamna ce au de facut.

Am plecat de la scoala vesela, cu 33 de prieteni mai mult. Pardon, 34. Si doamna.

P.S. Am observat ca am scris bucuruze in loc de buburuze si n-am sa corectez. Degetele mele au stiut ele bine cand au tastat... acelea sunt BUBURUZE care aduc BUCURIE.

Sa-mi tineti pumnii!

Ma copii, am emotii... Va vine sa credeti? Ma pregatesc sa plec la scoala sa fac martisoare din lut cu copiii de clasa intai. Si am fluturasi in stomac! Mi-am scos si cizmele cu toc, nu va spun pe unde erau, le-am facut cu crema de aseara... Ar fi mama mandra de mine. Sper sa mai stiu sa merg cu ele.

Ma bazez foarte tare pe Ioana sa ma ajute, ca ea stie despre ce e vorba.

O sa va povestesc eu cand ma intorc, o sa iau si aparatul foto, sper sa nu uit de el in geanta. Ar trebui sa nu uit, ca am promis niste poze din toiul actiunii unei doamne foarte simpatice care mi-a facut rost de snurulete pentru martisoarele copiilor.

Ar cam trebui sa ma pregatesc. Sa-mi tineti pumnii!

Parola: INGHETATA

Am luat o pauza de la brose fiindca am decis ca e timpul pentru o gustare. (Ce gustare? Mic dejun de-adreptu', ca dimineata am sarit peste el.) Asa... si aveam eu o pofta nebuna de paine prijita cu sunca si zacusca, numai ca in frigider nu mai era bucatica aia de sunca acolo unde stiam eu. Ma si vedem ratoindu-ma la jumatatea mea: Bine, bai Grasule, ai mancat toata sunca? Si ce daca n-am voie sunca, daca mi-e pofta...

Sa vezi bucurie pe capul meu cand am gasit bucatica aia in spatele unui borcan in frigider. Mi-am prajit painea, am acoperit-o cu zacusca, am pus sunca taiata marunt langa si sa te tii gustare(chiar acu' mananc). Parca as fi in copilarie, cand intram tiptil in casa, imi faceam un mega-senvis cu tot ce se gasea si incapea intre doua felii de paine mare si neagra si ieseam tot tiptil, sperand sa nu ma vada mama, sa ma opreasca la masa. Pai ce, uite, mancam, nu muream de foame... Chiar daca dadeam si copiilor de pe strada din mega-senvisu' meu, tot ma saturam, ca mai veneau si altii asa ca mine, faceam schimb, mancam variat cum s-ar zice. Daca mai scoteam si doua mere din buzunar, iata si desertul. Aoleu, ca adusei vorba de desert, acuma as da toate dulciurile din supermarketuri pentru inghetata pe care o aducea nea Mitu cu motoreta, de la oras, cale de 9 km prin caldura. Va dati seama cum ajungea inghetata aia? Dar N-AM MAI MANCAT din copilarie inghetata BUNA ca aia. (Grasule, daca citesti, si stiu ca citesti, sa nu vii acasa fara o inghetata, de care vrei tu, sa nu zici ca sunt fata rea...)

Gata pauza de masa ca am de terminat brosele astea (si inca altele):

Copilaria = Cafeaua de dimineata

Vedeam un film la televizor, dar mainile imi faceau carari prin par, incercau sa impleteasca o codita. Asa, stand in pat, pe nepieptanatelea si nu e prima oara cand ma surprind ca fac asta. Si gandindu-ma ca trebuie sa fiu amuzanta pentru cei din jur tot tragand de par, doar doar s-o mai lungi, sa am si eu codita aia impletita pe care o visez din copilarie, am avut o revelatie... Domnule, visele din copilarie te urmaresc toata viata!!! E ca micul dejun pe care daca l-ai luat ai o zi buna, plina de energie, daca nu, stai toata ziua cu gandul la el, sau nu, e ca si cafeaua de dimineata. Daaa, asta e, Copilaria = Cafeaua de Dimineata. Daca ai baut-o, pleci linistit la treburile tale, daca nu, stai toata ziua cu gandul la ea, si printre treburile tale tot incerci sa-ti faci un minut liber sa iei macar o gurita din lichidul aburind. Altfel nu-mi explic cum, ajunsa la maturitate (asa zice buletinul si nu-mi pun mintea cu el sa-l contrazic) imi doresc asa de tare codita aia impletita. Toata copilaria mea am visat sa am parul lung. Cand ajungea pana la umeri, ma convingea cineva ca nu-mi sta bine si tzop, la frizer. Ma tundea tanti Mimi baieteste (fiindca asa stia ea sa tunda...) si cand ma uitam in oglinda ziceam: gata, e ultima oara cand ma tund, o sa-l las sa creasca sa vad cum imi sta cu codite impletite.

Si-a trecut atata amar de vreme si eu sunt la un pas de a avea codite impletite, si stiti ce, poate sa-mi zica tot mapamondul ca nu-mi sta bine, EU TOT O SA AM CODITE IMPLETITE! Macar o zi.

Sa fie dor de mare?

Nu stiu ce m-a apucat, de mare parca nu mi-ar fi inca dor, nu stiu, poate ca m-au induiosat perlele care stateau cuminti in cutiuta, alaturi de sideful verde (preferatul meu). Le-am scos doar un pic, sa le privesc, urmatoarea miscare a fost sa-mi trag scaunul la birou, sa ma asez... si uite ce-a iesit:

Perle de cultura albe, sidef verde, lungime 45 cm -45 lei- disponibil

Lollipop

Fular ca o acadea, cu ciucuri mari, dulci si veseli...

Fular cu ciucuri, lungime aprox. 175 cm - 45 lei-disponibil

KA

Trust in me... trust in me... de unde mi-e cunoscut cantecul asta? Ah, da, mi-amintesc... Ka, "prietenul" sarpe din Carte junglei. Daca nicio alta metoda n-a dat rezultate in incercarea de a afla ce cadou ti se pregateste de 8 Martie, ai putea incerca cu cerceii acestia. Nimeni, dar nimeni nu le poate rezista...

Cercei din ceramica de modelaj (diam. 3 cm), colaj, vopsele acrilice, lac, accesorii metalice argintate, model pe ambele fete.- 15 lei- disponibili

Labirint cu nivel scazut de dificultate

Labirint cu nivel scazut de dificultate... asta inseamna ca se descurca oricine chiar si fara ghemul de sfoara atat de necesar in cazul labirinturilor mai "obraznice".

Cercei din ceramica de modelaj (diam. 3 cm), colaj, vopsele acrilice, lac, accesorii metalice argintate, model pe ambele fete.- 15 lei- disponibili

Un taur special

Cerceii acestia sunt juma'-juma'. Adica nici mari nici mici, nici albi nici negri, nici cuminti dar nici prea rai...

Ah, si sa nu uit, taurul asta e unul special, iubeeeeste rosul...

Cercei din ceramica de modelaj, colaj, acrilice, model pe ambele fete- 15 lei

disponibili

Inca alb-negru

Se pare ca nu pot iesi inca din faza alb-negru...

Cercei cu model pe ambele fete - 15 lei- disponibili

Fata verde cu parul padure

Am un obicei destul de ciudat, cand fac ceva ce-mi place foarte mult, il tin, o vreme, doar pentru mine, ca si cand nu m-as indura sa ma despart de el prea curand. Il mai tin putin doar sa-l privesc. Asa s-a intamplat cu cerceii si cu brosa "Fata verde cu parul padure", cu flori in par si privire trista... Acum cred ca e vremea s-o scot in lume...

Brosa din eramica de modelaj decorata prin tehnica colajului, pictata cu vopsele acrilice, lacuita, completata cu margele de lemn si de nisip - sold

Cercei din ceramica de modelaj- sold

stya are si ea fularul ei...

M-am tot gandit daca sa postez si cel de-al... nici nu mai stiu al catelea e, fular cu ciucuri. Asta nu pentru ca nu mi-ar placea cum a iesit ci pentru ca e pozat cu blitz-ul. Teoria mea: blitz-ul-moartea culorilor (stiu ca nu e chiar asa, dar lasati-ma si pe mine sa ma alint, sa dau si eu vina pe aparat...). Deci... stya are si ea fularul ei, acesta:

Si credeti-ma, culorile sunt mult mai vii in realitate. Daca nu ma credeti... intrebati-o pe ea.

Ziua de maruntis

Imi aduc aminte cu drag cum m-a intrebat Maria, acum cativa ani, "cat mai e pana la ziua de maruntis?". Am crezut ca vrea sa-i dau niste banuti, niste monede. "Nuuu, cat mai e pana la ziua in care dam si primim martisoare?"

Acum iar sunt interesate fetele de "ziua de maruntis", dar in alt fel, vor sa faca ele singure martisoarele. Eu, sincera sa fiu, nu prea voiam sa migalesc la martisoare, nu stiu de ce, poate pentru ca lumea nu prea mai poarta si, in orgoliul meu, n-as prea vrea sa muncesc la ceva ce va ajunge in minutul urmator intr-un sertar. Bineinteles nu aveam de gand sa las "ziua de maruntis" fara sa fac ceva pentru ea, dar imi propusesem sa fac brose, unicat, v-am mai zis eu ca de ceva vreme am un chef nebun de brose. Numai ca mi-am schimbat planurile in momentul in care a venit Ioana cu o lista cu toate persoanele carora are in intentie sa le dea martisoare, facute de mine bineinteles. 27 numai pentru ea, ca lista era deschisa si pentru Maria. Atunci am hotarat: anul asta facem impreuna martisoare! Cel mai usor mi s-a parut sa facem ciresele, iubesc ciresele. Am lucrat aseara impreuna vreo patru ore. A fost nostim... Cireselele abia le-am copt, o sa le postez cand vor fi gata-gata.

Pana atunci... din cerceii dansati (dupa care eu una ma topesc)... Frumoasa din padurea adormita

Cercei din ceramica, colaj, vopsele acrilice, model pe ambele fete, accesorii metalice argintate -15 lei -disponibili