11 aprilie 2010

Muntele- inceput si sfarsit (partea a III-a)

Pana in ziua excursiei mama s-a straduit sa ma convinga sa nu plec, ca e periculos sa plec cu atatia copii la drum. Eu insa stiam ce aveam de facut, alesesem traseu usor, de incepatori si nici n-ar fi fost frumos sa dau inapoi dupa ce se straduisera atata baietii sa nu ma supere. Ii testasem, multi nu mersesera niciodata cu trenul fara parintii lor (de cine-mi aminteau ei oare?), iar unul din baieti nu mersese cu trenul niciodata. Asa ca in gara, amintindu-mi de primul meu drum spre Brasov cand mi-a pus mama banii in mana sa ma duc sa-mi iau bilet, eu i-am dat imediat inapoi si i-am zis sa se duca sa ia ea (nu stiu ce-am avut, mi-era rusine, sau ce?), mi-a venit ideea sa ii las pe copii sa-si cumpere fiecare bilet. Asa am evitat si orice fel de discutii, deja auzisem ceva comentarii cum ca e convenabil sa fii profesor ca mergi in excursii pe banii elevilor. Deci, prin mana mea n-a trecut niciun ban, de asta puteti fi siguri.
Dupa ce ne-am vazut toti cu bilete, a ramas sa stam cuminti pe peron sa asteptam sa vina trenul. Daca am fi asteptat in deplina liniste totul ar fi fost perfect. Dar nu, se gasea sa ma strige cate cineva din 10 in 10 secunde si n-ar fi fost nicio problema daca mi-ar fi zis si ei alftel, dar toti imi ziceau "doamna-domnisoara" (mi-am facut-o cu mana mea, stiu). Nu mi-a placut niciodata sa fiu in centrul atentie, iar acum situatia era mai mult decat stanjenitoare pentru mine, ca daca la scoala, pusa la patru ace cu fusta si tocuri (cosmarul vietii mele!), aratam si eu (poate) o lecuta mai mare decat baietii, acum la bocanci, jambiere, hanorac (oh, daaa!), lucrurile pareau a sta invers. Aveam baieti cu un cap mai inalti ca mine, care ma strigau "doamna-domnisoara". O scena de tot hazul, cred ca le-am facut dimineata mai frumoasa multor navetisti. Am rasuflat usurata cand a venit trenul, credeam ca acolo o sa scap de privirile curioase ale celor care se intrebau ce e cu "doamna-domnisoara" asta. Numai ca in tren a fost si mai rau, ca dupa ce ne-am asezat care pe unde a gasit, si-aducea aminte cate unul ca are ceva sa-mi comunice, ceva ce nu mai suferea amanare si ma striga peste banci si in secunda doi vedeam cateva capete ridicate si priviri uimite, ba isi mai dadeau unii coate si susoteau intre ei. Mare belea cu "doamna-domnisoara" asta.
Cand am coborat din tren, i-am convocat pe toti la mine si le-am zis (citat aproximativ, cat a retinut si neuronul meu singuratic): "Fiti atenti, din momentul asta, pana ajungem acasa, toata lumea imi zice pe nume, dar doar in perioada asta, s-a inteles?" Oh, da, chestia asta a fost primita cu mare bucurie. Eu aveam oaresce retineri, ma gandeam daca nu cumva am exagerat. Ce aveam sa fac daca ma trezeam ca-mi spun pe nume si la scoala? Acum imi dau seama ca asta nu m-ar fi deranjat decat pentru ca mi-ar fi produs neplaceri in cancelarie, nu din alt motiv.
Asa, ce sa va mai spun? Drumul a fost destul de usor, vremea a fost frumoasa, de vaitat s-au vaitat doar fetele, unele, cele care aveau ideea preconceputa ca ele sunt niste printese si baietii niste printi care trebuie sa le care rucsacul, sa le dea mana cand trec peste un bustean cazut in poteca si alte chestii de-astea. Eu niciodata n-am fost pe principiul asta, muntele ne solicita pe toti la fel, ne face pe toti egali, iar baiatul nu-ti poate cara rucsacul pentru simplul motiv ca ARE SI EL UNUL. Si e preferabil sa ai un partener mai putin politicos langa tine, dar in plina forta si daca se poate si vesel decat unul lesinat in mijlocul potecii cu doi rucsaci in spinare.
M-a umplut de bucurie excursia asta, copiii nu mi-au creat probleme, erau fascinati de ce vedeau, ii vedeam de-acum privindu-ma cu mare admiratie, ceva de genul: unde ne-ati aduuuus... Si sincer, dupa ce i-am lasat sa-mi zica pe nume m-am simtit foarte in largul meu, ca-n vremurile bune din facultate cand mergeam cu muntzomanii mei pe coclauri si cantam si faceam glume, si era totul o incantare.
La intoarcere eram toti obositi, murdari, dar fericiti, si cum am pus piciorul in gara, toti, dar absolut toti au uitat cum ma cheama si eram iarasi "doamna-domnisoara" dar acum parca o spuneau altfel, pe un ton complice, parca spuneau, stim ca e o gluma, iti spunem asa pentru ceilalti, ca noi de-acuma suntem prieteni, dar numai noi stim asta si e mai bine asa, e secretul nostru.
Si daca pe coclauri avusesem eu grija de ei, acum le venise randul sa aiba ei grija de mine, o parte din baieti, m-au insotit pana la autogara, ca era intuneric de-acum, si cum ar fi fost sa se lege cineva de doamna-domnisoara? So sweet...

4 comentarii:

  1. Ei,Ina,Ina! La cu cat drag ai povestit totul, sa nu mai spui la nimeni ca nu ti-a placut sa lucrezi in invatamant!:)
    Asta-i si frumusetea acestei meserii...ramai cu foarte multe amintiri frumoase pe care nici macar salarul mic,directorul sau inspectorul nu ti le pot lua,amintiri pe care le imparti cu generetiile care au trecut prin...mana ta.

    RăspundețiȘtergere
  2. ina, pai te mai asteptam la munte...

    RăspundețiȘtergere