Mi-au crescut niste aripi...

M-am trezit ieri dimineata pe la cinci. Gandurile si grijile s-au strans de urgenta sa-mi ureze "buna dimineata" (daca poate fi ceva bun cu ele prin preajma). Sa va spun, la mine, spre seara totul e frumos pentru ca-mi zic: gata, domne, gata, mai e si maine o zi, mai am cand sa-mi sparg capul cu toate astea. Si ca prin farmec, se aude semnalul de retragere. Dar nu ma mai las pacalita, nu cred ca pleaca cu adevarat, altfel nu-mi explic cum, dimineata, inainte sa deschid ochii, ma "bombardeaza" toate de-odata. Incerc sa le ignor scotand ceva frumos din nenumaratele mele "sertarase" umplute cu amintiri frumoase. Continutul acelor sertarase ma ajuta sa trec peste multe neplaceri. Spre exemplu, eu nu mai am nicio problema cand ma duc sa-mi fac analize. Daca in timp ce ma inteapa tanti asistenta in brat eu scot de la "sertaras" o amintire minunat de frumoasa, nici nu-mi dau seama cand se umple sticluta, ma ridic frumusel si plec de parca as si fost la coafor. Bine... cu conditia sa nu-mi arunc ochii spre sticluta plina cu lichidul ala rosu, ca de frica ce mi-e de el nici nu-i pot rosti numele, ca daca din intamplare am zarit-o m-am si "scurs" pe jos, de bag spaima in tanti asistenta care nu stie ce sa-mi mai dea, apa, palme... Una mi-a dat o gura de cafea chiar din ceasca ei, ca asta zicea ea mi-ar ridica tensiunea. Sigur ca da, daca as mai fi avut puterea in momentul ala sa ma gandesc ca impreuna cu cafeaua mi-a facut cinste (poate) si cu un herpes, probabil ca mi-ar fi crescut si tensiune. Dar eu eram prea ocupata sa ma inteb cat o dura pana oi vedea si eu din nou colorat, ca m-a invatat Firicica mea, negrul nu e culoare, e nonculoare. Dar... am eu mare grija sa nu vad ce nu trebuie si de aceea pot chiar sa ma laud ca-s cea mai curajoasa din lume.
Ieri dimineata am scos de la "sertaras" o amintire cu... bocanci, jambiere si rucsac. Ohhh, rucsacul meu portocaliu, de fapt al lui frate-miu, ce drag mi-a fost mie de el... Asa de tare l-am iubit, ca nu-l luam numai pe munte, il luam si cand veneam acasa de la facultate, sa mi-l umple mama cu bunatati. Si cand ma vedea mama venind acasa tot in blugi si hanorac si cu rucsacul in spinare nu se putea abtine sa nu-mi zica: Iar ai venit, mama, cu dulapul in spinare? Nu mai ai si tu o rochita, un pantof cu toc? Doaaamne, ce ma mai amuza cand imi zicea asa... Acuma am lacrimi in ochi, ca mama nu mai e...
Tot ieri dimineata rememorand o multime de amintiri, mi-a trecut prin cap ca ar fi frumos sa scriu aici pe blog depre viata mea de muntzoman inrait care-am fost. Mi-ar fi placut sa spun "care este", dar nu prea mai este... Si am inceput chiar sa fac, mental, o "ciorna". N-am reusit decat sa ma enervez. Pentru ca as fi vrut sa povestesc la modul cel mai frumos posibil, ori eu nu am darul de a impleti cuvintele asa incat orice scriere sa-ti para o poezie. Asta a fost o neimplinire a copilarie mele. Ca nu puteam scrie si eu poezii. M-am chinuit ceva vreme cu asta, credeam ca e ca la sport, daca faci mult antrenament, pana la urma reusesti sa scoti un timp bun la norma la viteze. Gresit, cu poezia e altceva, te nasti cu ea in... lichidul ala rosu, sau nu...
Asa ca o paranteza (a cata oare?)... eram odata la tara cu Maria si uitasem sa iau de acasa o carte de povesti ca sa-i citesc seara la culcare. Asa ca am luat si eu o carte de poezii din biblioteca parintilor. Cred ca era Bacovia. Greu, stiu, pentru un copil de 4-5 ani. Dar am citit o poezie, am citit-o si pe a doua, o intreb pe Maria: iti mai citesc? Sigur ca da. Era Maria mea fascinata. La un moment dat o intrerup din visare, ei, cum ti-a placut? Raspunsul ei: "n-am inteles nimic, dar suna asaaaa de frumos!" Eeeeei, cam asa mi-am dorit si eu in copliarie sa scriu...
Bun, deci asta gandeam eu ieri dimineata la ora cinci. Bineinteles ca ieri n-am scris nici despre iesirile mele pe munte nici despre altceva, am lasat scrisul pe seama celor care se pricep. Si acum urmeaza partea pe care ma chinui sa v-o povestesc de juma' de ora. Pe seara ma buzz-uie frate-miu pe mess, trimite copiii dupa mine sa ma aduca la calculator, ca are sa-mi comunice ceva important. Inainte sa va spun ce mi-a comunicat trebuie sa va zic doua vorbe despre frate-miu. In copilaria mea el a fost... cum sa va spun eu, un fel de "autoritate suprema in stat". Ca sa intelegeti mai bine... daca ma intreba o vecina: pe cine iubesti tu mai mult, pe mama sau pe tata?, eu raspundeam invariabil: pe Georgica! Sau... daca ma servea un coleg cu bomboane de ziua lui, eu luam doua, una o mancam eu, una o bagam in penar, i-o duceam lui Georgica. Daca zicea George (cand a crescut a trecut asa usor-usor de la Georgica la George), ca nu-mi sta bine cu o haina, pai n-o mai puneam in veci pe mine. Ati inteles cum sta treaba, da?
Ei, acest frate al meu, unicul de altfel, m-a chemat de urgenta aseara in fata calculatorului sa-mi comunice ca...II PLACE CE SCRIU EU PE BLOG!!! Cred ca va dati seama ca pentru mine nu mai conteaza ca nu stiu si eu sa "crosetez" niste poezii sau niste metafore mai acatarii. De-acum e batut in cuie, ne punem pe scris. Si m-am si gandit ce o sa scriu, o sa scot din sertarase multime de amintiri. Am unele pe care nu le-am spus nimanui pentru simplul fapt ca mi-am zis, lasa ca si asa n-o sa te creada nimeni. Dar ce mai conteaza, acum am aripi si daca nu-mi place ceva pot oricand sa zbor.

Exact asa e Ana mea

Acum ceva timp am avut ocazia, bucuria de fapt, de a lucra cu niste fetite. Am facut impreuna cercei si coliere din lut. Asta am mai spus. De ce revin la o poveste veche? Pentru ca atunci s-a intamplat un lucru ce mi-a ramas agatat in memorie. Si de cate ori imi amintesc nu reusesc sa scap de mirarea care ma cuprinde.
Este foarte simplu. Fetitele, colegele mele de migalit, au rotunjit margele din lut, le-au gaurit, le-au asezat la uscat. Au asteptat cu mare nerabdare sa treaca cele 24 de ore necesare uscarii pentru a se apuca de pictat. Si a pictat fiecare asa cum a crezut de cuviinta. Si iarasi le-au asezat la uscat. A iesit frumos ce au facut ele, dar la una din perechile de cercei am observat ca pe o parte erau mai mult buline decat pe cealalta parte. Am vrut sa corectez lucrul asta, era simplu. Atunci a intervenit mama fetitei: nu, lasa-le asa! Exact asa e Ana mea!
Ooooo, atunci s-a nascut in mintea mea intrebarea: oare si eu sunt exact ca bijuteriile mele? Sau mai corect ar fi sa ma intreb daca bijuteriile mele seamana cu mine? Inca nu stiu raspunsul. Stiu sigur ca de ceva timp imi lipseste un "nu stiu ce" fara de care nu mai pot face nicio bijuterie. Nu stiu unde a fugit, nu stiu cat o sa lipseasca, sper doar sa se intoarca foarte curand...

Pareri

Asta trebuie s-o povestesc... m-am abtinut destul. Asa ca o introducere, fiecare tricou pe care-l pictez are povestea lui. Intr-o zi am zis: ia sa vad cam ce intelege lumea din tricoul (maieul) mov-roz-inchis? A fost foarte interesant... Singura care a ghicit exact-exact, si din prima, a fost Maria care a exclamat: stiu, stiu, nu-mi spune, e o pasare care imprumuta niste petale de la o floare si si le pune pe ea. Da, asta era ideea, ca floarea voia sa zboare iar pasarea ar fi vrut sa se transforme intr-o floare.
Cum spuneam, singura care a ghicit a fost Maria. Nici nu se putea altfel, nici nu ma asteptam sa nu inteleaga ea din prima, Maria sunt Eu, cea de acum... 100 de ani, asa de tare semanam.
Restul lumii... unii mai pe aproape, altii la ani lumina. Cel mai tare m-a amuzat... hai ca nu-i dau numele ca se supara ca dau din casa, care a vazut pe tricou un dragon care sufla foc catre Zana Maseluta.
Dar are dreptate, gandesc eu prea abstract...

Experiment

Daca vrei sa afli cum te vad altii si sa te amuzi un pic pe seama ta, pune-i pe cei din jur sa te imite. Vei avea sigur multe surprize si vei exclama de multe ori: "Nu, eu nu fac asa. Hai, maaaai, ca eu nu zic asa..." Cel putin eu asa am facut.
Ce-am descoperit nou? Ca am multe ticuri verbale, de care eu credeam ca ma feresc ca... stim noi cine de tamaie, ca niciodata cand le trimit pe fete sa-mi aduca ceva de la frigider nu zic si eu ca oamenii, simplu, frigider. Zic, adu-mi si mie, te rog, laptele de la FRIGI-BRIGI. Asta m-a amuzat foarte tare. Stiam ca ma prostesc uneori si zic asa, dar mi s-a confirmat ca INTOTDEAUNA zic asa.
Am mai aflat ca sunt foarte amuzanta, cel mai amuzanta de fapt, cand spun PISICI. Asta la mine e un fel de injuratura, adica daca sunt imbracata in ce-am eu mai frumos si mananc cu cea mai mare grija posibila, ca ma grabesc sa plec si nu vreau sa dau ceva pe mine, ca n-as vrea sa-mi patez minunatie de haine si nici timpul necesar sa ma schimb nu-l am, si cu toate astea eu scap furculita incarcata cu tot ce putea ea lua din farfurie, direct in poala... atunci cu siguranta scap si un PISIIIICI !!!! Am fost un pic dezamagita ca se considera ca atunci sunt eu cel mai amuzanta, am crezut o clipa ca e o greseala, ca se mai razgandesc, ca mai fac si eu din cand in cand glume, ca mai rade lumea si la altceva, dar nu, s-a decretat, atunci sunt eu cel mai amuzanta. Deci, mai am de lucrat daca vreau sa dovedesc ca am un strop de simtul umorului.
Si multe multe alte gesturi care nu pot fi "povestite" am descoperit ca le fac, desi as fi bagat mana in foc ca nu, eu nu fac asa ceva. Cel mai greu a fost sa-l conving pe Cornel ca eu, dimineata cand ma trezesc, chiar daca ma asez pe marginea patului inainte de a ma da jos din pat, nu-mi "turtesc" bretonul de trei ori, in dorinta de a aseza eventualele suvite rebele din frunte. As fi facut si pariu pe tema asta. Imi place sa fac pariu cu ei, pentru ca de cele mai multe ori castig. D-aia fetele nu mai fac pariu cu mine nici macar atunci cand sunt sigure 100%, "nu, lasa, Ioana, nu face pariu, stii ca mami intotdeauna castiga". De data asta ceva m-a oprit, n-am acceptat pariul, dar mi-am propus sa ma urmaresc. A doua zi dimineata, cred ca era duminica, m-am trezit, m-am asezat pe marginea patului, si in timp ce pipaiam podeaua cu picioarele in dorinta de a gasi macar de data asta papucii pe care i-am lasat de cu seara langa pat (sau poate nu, papucii intra tot la categoria obiectelor cu personalitate proprie), aud un HI-HI-HI in spate si dau sa ma intorc. Dar chiar inainte de a ma intoarce am avut o revelatie: hopaaaaa, am mana in par, cum a ajuns ea acolo ca eu nu i-am dat instructiunea asta.
Si uite asa am descoperit eu o groaza de lucruri despre mine de mi-am zis: Doamne, cat de putin ma cunosc!

Visul Ioanei

In momentul asta s-a trezit Ioana:
-Neata! Mami stii ce-am visat? Eram toate trei aici la birou, tu erai la calculator, eu eram in picioare, Maria era pe scaunul asta. Eu am intors capul si mi s-a parut ca vad pureci albi in baie, puncte albe care se tot miscau. Dupa aia a inceput sa ploua in casa cu picaturi in forma de inimioare si am fugit la voi in camera si-am vazut saci mari de cadouri, cam atata de mari (cam cat ea), am deschis televizorul si-am vazut un guguloi galben si in guguloiul ala era tati.

Acum mi-ar place sa stiu sa interpretez vise.

MULTUMESC !

Sunt putin buimaca... se pare ca am primit un premiu, pentru blogul asta, care de urat ce-mi pare chiar i-am pus gand rau...
Pentru ca am citit undeva ca femeile, spre deosebire de barbati, nu stiu sa primeasca un compliment, inventeaza scuze: ei, ti se pare, lumina e de vina, etc... nu vreau sa cad in pacatul asta si o sa spun doar MULTUMESC!
Cand o sa ma dezmeticesc si o sa inteleg exact ce mai am de facut (aici exagerez, stiu ce am de facut, dar mai trag un pic de timp)... o sa revin.

O zi... mai altfel

Azi a fost o zi de mare exceptie. N-as vreau sa intru in prea multe amanunte (incerc!)... Iar am avut in "vizita" oamenii de la Gaze. Incercam de ceva vreme, animati de cele mai bune intentii, sa definitivam dosarul instalatiei de gaze. Acum vreo 2 ani am crezut ca e gata, numai ca la inspectia finala, sau cum s-o fi numind, s-a constatat ca nu este gauroiul ala in perete, in camera cu centrala. Adica un patrat de 10x10 cm decupat in perete, astupat cu niste aparatori din plastic. O mare aberatie, suiera alizeul pe acolo ca in codru. Ori cu gaura aia ori cu un geam deschis (iarna) cam tot aia e. Bun, am facut gauroiul, au venit iar oamenii, nush' ce-au gasit la proiect, trebuie refacut! Am refacut proiectul, vin iar oamenii, stai ca tot ce e p-aci prin casa (pe la tzevarai, ca nu ma pricep la denumiri) e vechi, nu mai e conform STAS, trebe schimbat. Am schimbat, au venit iar oamenii, au verificat, e in regula. Cand sa puna seful al mare semnatura vede o perdea fluturand la un geam deschis, aoleu aveti termopane in toata casa? Da, ne scuzati, e contra legii? Nuuu, dar in cazul asta tre sa puneti senzori de gaze in toate camerele. Haide nene, lasa-ne, ce vrei sa zici ca in toate casele cu termopane s-au spart peretii ca sa puna senzoruri d-astea? Nu stiu cum e in alte case, dar asa trebe, ca asa zice legea. Da' acu 6 luni cand venira aialaltii dinaintea matale de ce nu zisera nimic? Nu stiu, eu doar aplic legea. Ok, am spart peretii am pus senzor de gaze in toata casa. Evident, arata ca foamea, cabluri peste cabluri, prelungitoare peste prelungitoare, ca toate senzoarele alea, ma scuzati dar m-au enervat atat de tare ca ma simt oarecum razbunata daca le pocesc numele, tre sa intre cum necum intr-o priza. Azi, cand credeam in sfarsit ca e totul in regula, dupa mai bine de doi ani de frecus, vine iar "inspectia", alti oameni decat aia de acu vreo trei luni care ne pusera sa spargem peretii. Mie mi-a crescut instant tensiunea, am prevazut ca astia, de noi ce sunt, tre sa gaseasca ei ceva. N-aveti taxa de coserit. Doar atat? Stai asa ca vi-o aduce fata, ca stiu sigur ca o avem, ca doar am fost de fata cand ne-a dat unul de la o firma o hartiuta (a naibii hartiuta a valorat cateva milioane) pe care scria ca am facut si treaba asta.
Tzzzz, e din 2007, e veche, e expirata. Pai normal, daca de-atunci ne chinuim sa intram in legalitate. Ei, la punctul asta eu am cedat nervos si i-am anuntat: stiti ceva, eu ma imbrac si plec in oras, eu nu mai rezist, de doi ani, de cate ori intra cineva de la Gaze la mine in casa, mai gaseste ceva in neregula. Mi-am permis sa zic treaba asta, ca era soacra-mea acasa, calma cum e ea de obicei, ii tot intreba cam ce mai avem de facut ca sa fie totul bine pana la urma. Of, Doamne cat o invidiez, de unde atata calm, sa raspunzi cald, da sigur, o sa rezolvam si asta, sigur ca da...
Chiar am plecat in oras. Am luat-o si pe Pufoasa, ca Firicica e mai lenesa si nici nu e fan cumparaturi ca sor-sa. Am batut orasul in lung si-n lat, daca tot am iesit zic hai sa caut tricouri negre, ca cere lumea, fete si baieti, tricouri negre. Cat de greu poate fi sa gasesti tricouri negre de calitate, oricat o costa, nu conteaza, de calitate sa fie. GREU, FOARTE GREU cu tricourile astea. E a treia zi in care alerg dupa ceva fain. Mai usor am gasit asta-iarna. La un moment dat PUFOASA a cedat, ea care pentru cumparaturi ar face orice, a zis ca ea nu mai intra in niciun magazin, s-a asezat pe o banca. Texte... Hai sa mancam inghetata. Tzup in picioare, nu mai avea nimic. Dupa inghetata, hai sa-ti iau si cornuri din ale bune, stii tu... OK. Am luat si cornuri si hai spre casa acuma. Si aici urmeaza cea mai tare faza a zilei, care a facut sa tresalte de bucurie neuronul ala stresat de dimineata, ala singurul care mi-a mai ramas...
Am descuiat poarta, am intrat in curte si Ioana zice ce-s astea? Pe placi erau desenate cu creta urme de picioare si in interiorul fiecarei urme era o sageata. Am urmarit sagetile, oricum alta varianta nu mai aveam, am ajuns la usa din spate si pe scari scria mare de tot: BINE ATI VENIT!
Cum sa nu uiti de toate neplacerile zilei cand te intampina cineva atat de cald? Si bineinteles M-AM TOPIT.

Despre... nimic

Inca nu m-am lamurit la ce-mi trebe mie blog... Cand o sa gasesc raspuns la intrebarea asta, ori o sa transform blogul asta intr-un "boboc" de blog (de sa-mi fie si mie drag de el), ori o sa-l inchid.
Oau, deci e posibil sa raman fara blog... Pai atunci sa ma grabesc sa mai povestesc niste flecustete, cat mai am timp...
Am facut o descoperire! E mai mult o teorie. Teoria conform careia orice casa are obiectele ei cu personalitate proprie. Asa cum orice supermarket are carucioarele lui cu personalitate proprie, ca degeaba impingi tu spre stanga ca el tot in fata se duce, sau invers..., asa si casele, fiecare casa are obiectele ei cu personalitate proprie. La mine in casa, obiectele astea se cheama SHOSETE. De ce au ele propria lor personalitate? Nu stiu, poate pentru a ma scoate pe mine din minti. Cred totusi ca e o moda printre sosete sa divorteze. Niciun mariaj nu mai tine decat pana la prima spalare. Nu stiu ce conflicte interne se isca si pe ce motive, cert e ca dupa prima spalare, maxim a doua, cineva isi ia lumea in cap si paraseste domiciliul conjugal. Uneori chiar si inainte de spalare. Zilele trecute strangeam cu infrigurare sosetele, de pe unde le gaseam si eu si cu un zambet larg de fericire, ca erau numar cu sot, adica familii intregi, sot si sotie, ma indreptam spre masina de spalat. Numai ca pe traseu am mai gasit si niste tricouri si niste blugi care urmau acelasi traseu, asa ca m-am oprit sa-i culeg. Buuun, ajung la masina de spalat si inainte sa arunc toate inauntru mai arunc o privire sa fiu sigura ca nu s-a sustras nimeni. Simt ca-mi ies din pepeni, de ce am in mana doar o soseta roz? (Asa e cand ai fete, ai sosete de toate culorile) Adineauri erau doua, sot si sotie, de ce am ramas numai cu una? Sincer, cand mi se intampla asta imi vine sa plang. Pentru ca dintre toate sosetele de pe lume, eu le gasesc pe alea cu personalitate proprie, care nu vor sa stea niciodata acolo unde le pun eu.
Asaaa... si pentru ca fetele mele sa nu se plictiseasca prea rau, le-am pus sa sorteze sosete, adica am varsat in mijlocul patului ditamai sacosa plina cu sosete desperecheate, sa incerce ele, poate au mai mult noroc, sa le imperecheze. Cand m-am intors peste un sfert de ora, am gasit usa dormitorului inchisa, cu un afis lipit pe ea:

ACEASTA CAMERA ESTE INCHISA !
(BATAIE CU SOSETE)

INCEPE LA ORA 15.00
PANA LA 15.15

Evident ca ele n-au avut mai mult noroc ca mine la imperecheat sosete, dar au avut parte de muuult mai multa distractie.
Afisul este si acum pe usa, fiindca e simpatic si ma face sa zambesc de cate ori intru in dormitor...

N-am uitat de cadouri

N-am uitat de cadourile pe care trebuie sa le fac celor 3 participante la jocul PIF (PAY IT FORWARD). Unul l-am facut si l-am si livrat, sau asa ceva... Recunosc, imi propusesem sa merg la targ cu cadoul pentru Adriana, cea care s-a inscris prima la joc pe blogul meu. Dar cum de la intentie la finalizare e cale lunga... am plecat la targ fara cadou, pentru ca era doar pe jumatate realizat si ziua de dinaintea targului, culmea, a avut NUMAI 24 de ore. Nu e corect, ar trebui data o lege, o ceva... ca atunci cand nu-ti mai vezi capul de treburi, sa inchida si ceasul asta ochii, sau macar unul, sa mearga si el mai incet... Da, cred ca asta ar fi o tema de cercetare pentru specialistii englezi sau americani, care, am bagat de seama, au vreme pentru toate nimicurile. Hm, ei deja or fi gasit solutia pentru ziua de 30 de ore si o tin pentru ei.
Dar... cum spuneam, m-am intalnit cu Adriana la targ (o fata super simpatica!) i-am explicat cum sta treaba cu cadoul ei si pana la urma si-a ales singura un cadou, un sirag cu note muzicale. E in regula, urmeaza celelalte 2 cadouri, dar abia de saptamana viitoare mai mesteresc "chestii", saptamana asta... PAUZA!!!

Ce-am facut sa merit asta?

Mi se intampla uneori lucruri frumoase care ma fac sa ma intreb: ce-am facut sa merit asta? Unele sunt lucruri marunte, desi e nedrept sa le numesc asa. Atata timp cat aduce o mare bucurie, nici un lucru nu ar trebui numit marunt.
Dar acum nu vreau sa vorbesc despre acele lucruri "marunte", ci despre copii mei pe care-i privesc fascinata de fiecare data, constatand de la o zi la alta schimbari aproape insesizabile. Si nu pot sa nu ma intreb: CE-AM FACUT SA MERIT ASTA? Fetele mele sunt exact asa cum n-am indraznit vreodata sa mi le doresc.
Sunt inca sub influenta zilei de ieri cand, Maria si Ioana au renuntat din proprie initiativa la cursul de pictura, doar pentru ca asta mi-ar fi ocupat mie toata dimineata. Iar eu am muuuulta treaba. Ma pregatesc de targ. Despre asta nu vreau sa vorbesc, momentan, ca ma ia cu rau de la stomac...
Vine Ioana la mine cu un desen de-al ei, la care muncea de dimineata. (Ah, cred ca am sa ma apuc sa pictez pe tricouri desene facute de ele, am o valiza in care pastrez tot ce-au facut ele mai frumos de cand au pus creionul in mana si pana acum). Ma intreaba:
- Pot sa lipesc desenul asta pe usa dormitorului tau?
Raspunsul a fost nu, asa cum se astepta si ea probabil, ca doar nu era prima oara cand intreba. M-am intors catre ea sa vad ce mutrita a facut. Statea cu spatele la usa de la bucatarie, iar in spatele ei, pe usa am vazut desenul Mariei, cu ponei, care sta de ceva vreme acolo. Bine, fie, daca Mariei i-am dat voie, de ce nu i-as da si ei.
-Bine, dar doar unul!
A sarit de gatul meu.
-Multumesc, multumesc, multumesc!
Bineinteles ca la iesirea din camera nu s-a putut abtine sa nu intrebe:
- Unul, adica doar asta, sau cand mai fac unul frumos pot sa-l dau pe asta jos si sa il pun pe ala?
- Cum vrei tu.
Dupa ce a iesit din camera m-am intrebat: oare ce-i atat de pretios la usile astea de n-au voie fetele sa-si lipeasca desenele pe ele? NIMIC. Cred ca asta mi se trage din copilarie, cand nici eu nu aveam voie sa lipesc nimic pe pereti, iar pe frigider nici nu se punea problema. Asa si?
- Ioanaaaaa, ia vino! Ai voie sa lipesti cate desene vrei pe usa de la dormitorul meu.
Ioana a facut ochii mici, s-a uitat incruntat si dintr-o parte la mine si dupa 10 secunde a zis:
- Sigur vrei tu ceva de la mine...
Am ras si nu m-am putut abtine sa n-o pup. E asa draguta...

Targ de Handmade in Bucuresti (26 iulie)

Duminica, 26 iulie... TARG!!!!
In Club Maya, Calea Mosilor nr. 138, intre orele 11,00 si 19,00.
Intrarea este libera!

Socoteala din targ...

Cine a spus ca socoteala din targ nu se potriveste cu cea de-acasa, a fost un om "luminat", sau cel putin, cu multa experienta de viata.
Am avut pana acum doua saptamani de "evadare", in locuri diferite. Nu chiar un concediu in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca am plecat doar eu cu fetele.
E interesanta vara asta, e diferita de ultimele 3, cand totul era planificat de prin primavara. Stiam exact unde, cu cine, pe ce perioada plecam. Anul asta, planul nostru de vacanta e... ca nu avem niciun plan. Si totusi, nu stam in casa...
Cum spuneam, am fost plecata. Prima iesire a venit pe neasteptate. Am aflat dimineata ca seara plecam. Nu mi-am luat la mine cine stie ce lucruri. N-am putut insa sa plec fara un pachet de lut, cateva pensule si cateva tuburi de vopsea. Ma gandeam ca, poate, nici n-am sa scot toate astea de prin genti, ca doar na, mergeam sa ma relaxez, dar nici nu puteam risca. (Am mai facut eu asta si am regretat dupa aceea fiecare minutel pe care l-am irosit). Stiam si ca o sa stau intr-o casa plina de copii, iar eu sunt pretentioasa rau cand lucrez, am nevoie de liniste, as putea spune chiar de singuratate ca sa pot sa ma desfasor. De data asta nu m-am recunoscut, am avut mare spor la rotunjit margele, cu toti cei cinci copii (toate fetite) care roiau in jurul meu. Chiar mi-a facut mare placere sa ma joc impreuna cu ele. Si in joaca noastra, fiecare si-a modelat si pictat cate o perche de cercei si un medalion din lut. Iar eu, m-am intors acasa cu o cutie mare plina cu margele gata rotunjite si uscate. Partea asta mi-a placut cel mai mult.
Buuun, dupa iesirea asta a mai urmat una. Tot eu cu Maria si Ioana, cateva zile la mine acasa, adica la casa in care am copilarit. Eeei, de data asta nu vedeam ce m-ar fi putut impiedicat sa lucrez dupa pofta inimii mele, la umbra, aer curat, liniste, la masa mea de sub bolta de vita de vie, departe de zgomotul masinilor... In consecinta mi-am luat tot ce se putea lua, lut, margele deja rotunjite, margele gata pictate care asteapta doar sa fie insirate, panglici, snururi din piele, foarfeci, vopsele, pensule, bentite, tul si... 5 (cinci !!!!!!) tricouri.
Ce am reusit sa termin? Mai nimic. Doua tricouri. Si asta pentru ca era musai sa ma intorc cel putin cu un tricou gata, (il facem azi cadou!) Pentru al doilea, am facut o mica greva. Am anuntat pe toata lumea ca nu mai fac ABSOLUT NIMIC pana nu fac si pentru mine ceva, adica sa mai pictez un tricou.
Concluzia: chestia aia cu socoteala din targ si cea de-acasa... se verifica 100%!

Joc

M-am inscris la un joc, PIF(PAY IT FORWARD) pe blogul lui Manuart (http://manuartcuccok.blogspot.com/).

Primele trei persoane care comenteaza la aceasta postare, vor primi in urmatoarele 365 de zile, un cadou facut de mine. In schimb trebuie sa posteze si sa continue la randul lor acest joc pe blogul lor.

margelele leu

Ultimul mesaj,"Autocritica", trebuie oarecum explicat. Cand l-am scris eram sub influenta unei intamplari.
Am scris despre un concurs de pe www.breslo.ro. Tema era: produs handmade cu specific romanesc. Aveam dreptul sa inscriu 3 produse in concurs si mi-am propus ca ultimul sa fie mai "gandit" decat celelalte doua. Am avut cateva idei, dintre care, una era sa fac un colier cu margele din lut si pe fiecare margica sa pictez ceva specific romanesc, o hora, prima strofa din Luceafarul... etc. Am vorbit cu sfatuitorii (si criticii) mei de nadejde, Maria, Ioana si Cornel, am obtinut acceptul lor, desi Cornel si-a exprimat indoiala ca as putea scrie versuri pe o margica. Ei bine, odata hotararea luata, ar fi trebuit sa ma apuc imediat de treaba. Dar nu... La foarte scurt timp am vazut la concurs, un colier care pleca de la aceeasi idee si avea cel putin trei motivele traditionale romanesti pe care le-as fi folosit si eu. Inclusiv prima strofa din Luceafarul. Am fost nemultumita de mine atunci, pentru ca, daca am avut o idee care mi s-a parut buna, trebuia sa ma apuc imediat de treaba. I-am trimis un mesaj fetei si am felicitat-o pentru colier, chiar mi-a placut, nu stiu daca al meu ar fi iesit tot atat de interesant. Dar... cert este ca intamplarea asta m-a ambitionat si am incaput sa caut alta idee. M-am gandit intai sa caut cateva personalitati romane din istorie, stiinta, medicina, etc, sa le trec numele pe cate o margica, cu ani, realizari, etc.
Maria: "Hhhm, interesanta idee, dar eu n-as purta asa ceva" Buuun, m-am desumflat. Cornel, diplomat: "Stiu si eu, tre' sa vad mai intai" Deci am renuntat la ideea asta. Eu, ca ei nu, ma tot intrebau, ce mai faci cu margelele alea cu Mihai Viteazu? Asa ca, doar pe jumatate convinsa ca ideea e buna m-am apucat sa caut pe net personalitati romane carora le-ar fi stat bine pe colierul meu. Mergea greu cautarea, asa ca m-am gandit la... BANCNOTELE ROMANESTI. Fiecare bancnota are o personalitate pe ea, nu? Am dat de urmatoarea informatie: "Pe data de 22 aprilie 1867 a fost adoptata "Legea pentru înfiintarea unui sistem monetar si pentru fabricarea monedei nationale. Astfel, leul a devenit moneda nationala, reprezentând echivalentul a circa 0,30 grame de aur". O intreb pe Maria: in cat suntem azi ? (Evident, eu niciodata nu stiu exact!) In 22. Wow, 22 aprilie 2009, adica exact 142 de ani mai tarziu. Asta mi s-a parut un semn, asta era IDEEA. Si de aici pana la colierul "margelele leu" n-a mai fost decat un pas. Trebuie sa mai spun ca am vazut tooooate bancnotele romanesti care au existat de-a lungul timpului si nu exista nicio personalitate de gen feminin pe ele. O sa ma contrazica poate cineva, exista doua femei, o tarancuta (fara nume) si o alta tarancuta dintr-o pictura de-a lui Grigorescu. Eu ma refeam la o PERSONALITATE, cu nume, cu realizari importante, o Ecaterina Teodoroiu, o Ana Aslan sau mai stiu eu cine... Mi s-a parut nedrept sa fac un colier numai si numai cu nume de barbati. Si uite asa, am vazut cu ochii mintii o femeie revoltata, care ia bancnota cu bancnota si o mototoleste si o arunca. Ghemotoacele semanau cu niste margele. URAAAAA, asta era ideea, margele imbracate in bancnote. Da, acum am avut aprobarea tuturor, fara "stai sa mai vedem", sau "eu n-as purta asa ceva". Ioana e intotdeauna de acord cu tot ce zic eu, asa ca si de data asta a fost, normal, entuziasmata.
Si stiti ceva? SI EU!

Autocritica

Daca am ceva sa-mi reprosez imi reprosez ca atunci cand am o idee care-mi pare grozava nu ma apuc imediat de lucru , o las sa "pritoceasca", o intorc pe toate fetele... Nu stiu ce astept, sa creasca, sa infloreasca? In multe cazuri nici nu e rau, dar uneori ideea paleste inainte de a inflori. Dar poate nu e chiar asa grav, poate ideea respectiva nici nu merita osteneala. Cine mai stie?
O sa sune ciudat, dar de cateva ori am avut impresia ca o idee buna m-a gasit ea pe mine si nicidecum eu pe ea, ca n-am avut nicio contributie, a rasarit, m-a "lovit" si n-am avut scapare. Si ideea aceea m-a calauzit de la inceput pana la sfarsit, m-am apucat de lucru fara sa stiu ce o sa rezulte, mi s-a dezvaluit pe parcurs, putin cate putin. Si ce a iesit a fost minunat. Hm, cineva zicea intr-o zi:"nu e corect sa spui despre cutare lucru ca e frumos. Corect este: lucrul cutare imi place mie". (Cata dreptate ai, frate-miu!)

Dorinta de a picta tricouri mi-a dat tarcoale de prin octombrie anul trecut. Am spus-o si altora. Dupa aceea am regretat, pentru ca eram intrebata ce am de gand cu tricourile si nu stiam ce sa raspund. Adevarul e ca nu ma simteam pregatita. Intai mi-am umplut dulapurile de tricouri, ca la un moment dat si eu ma cam speriasem si ma intrebam ce o sa ma fac cu tricourile acelea daca n-o sa iasa bine. Dupa aceea m-am interesat de vopsele. Si in sfarsit, luna trecuta m-am apucat de pictat. Ce mai tura-vura, si asta mi-a placut foarte-foarte mult.
Primele doua tricouri le-am facut cadou. Dupa aceea am pictat inca 12 in doua saptamani.
Am prins "microbul" si nu cred sa-mi treaca prea curand...

Imi place movul!

Ar fi multe de spus... O sa ma limitez doar la... imi place movul!

A trecut ceva timp

A trecut ceva timp de cand nu m-am mai ocupat de blog, poate ati crezut ca m-am plictisit de migalit. Nuuuuu, din contra, m-am ocupat in timpul liber exclusiv de confectionat maruntisuri din lut, fimo, atze, panze, si, cum va spuneam si alta data, IMI PLACE LA NEBUNIE! Tot ce am facut, sau aproape tot, este pe www.handmadeina.breslo.ro
Cred ca ar trebui sa va impartasesc un mic secret despre mine (hmm, nu prea fac asta...) Am avut o revelatie zilele trecute. Ma gandeam de ce oare nu sunt atrasa (foarte tare) de bijuteriile din metale si/sau pietre pretioase? Pentru ca nu le gasesc AMUZANTE! Si acum mi-am dat seama ce caut eu la bijuterii. Nu sa ma faca mai "pretiosa", mai eleganta ci sa ma binedispuna in primul rand pe mine si daca reuseste asta si cu cei din jur, e perfect. Defectul meu (?), pun prea mult pret pe simtul umorului? Asta e, eu chiar cred ca 10 minute de ras pe zi inseamna sanatate curata. Nu asta e scopul meu, sa provoc hohote de ras, dar un mic zambet acolo...
O sa pun cateva poze si aici, nu cred ca pe toate, cum va spuneam cele mai multe se afla pe www.handmadeina.breslo.ro

asa sunt eu... intarzii mereu

"Asa sunt eu... intarzii mereu... dar merita sa ma astepti" este medalionul ala bestial pentru intarziaci pe care-l prezentam zilele trecute. Acuma ziceti si voi daca am exagerat eu cu ceva...
Ah, sa nu uit, nu e vorba despre mine, eu sunt asa de punctuala...

extraterestru indragostit

Pana la urma se pare ca extra extraterestrul nu a batut drumul degeaba. Aici si-a gasit jumatatea!

noutati

Ceva noutati... Am facut brose din fimo impreuna cu Ioana si Maria, ale lor aproape ca au iesit mai frumoase. Uite ca n-am sa spun care a cui e, sic!
Am mai facut cateva medalioane pt baieti si unul "bestial" pentru "intarziaci". Nu toate sunt gata, ca migalitul asta nu e asa cum crede lumea... ca sa citez o reclama care-mi place la nebunie. Poze n-o sa pun decat la ce este gata-gata de tot, ca asa e corect, nu?

Let's talk

Sa vorbim... dar nu prea mult.

Ina balerina

Ultimul medalion... cu fusta

Happy face forever

Am zis ca in weekend-ul asta n-o sa mai mesteresc nimic, ca iau o pauza... Dar n-am rezistat, am mai migalit un pic la doua medalioane, unul pentru fete unul pt baieti. Cel pt fete nu e finisat, deci poza... maine. Pana atunci ... "Happy face forever"

Ultimul dinozaur

Sunt detinatoarea ultimului Dino-Zaur !!!! Sa vedem pentru cat timp...

for lady

Nu era corect sa fie numai pt baieti, iata si esarfa diafana cu flori de camp, pentru fete romantice...

For men

Am promis poze si ma tin de cuvant. Am finalizat al doilea medalion pentru baieti (desi am avut surpriza sa placa si fetelor... Poate ar trebui sa ii schimb "incadrarea").

Rudele apropiate-sursa de inspiratie

Am mai terminat un "bombonel" de medalion. E roz de-ti vine sa-l mananci...
Si pentru ca Alexandru a vrut sa-i fac si lui un medalion din lut, dar mai... barbatesc asa, mi-a incoltit in minte o idee: bijuterii pentru baieti? De ce nu, grozava idee. Asa ca, zis si facut, deja am pus in practica vreo cateva idei. Poze... mai tarziu, dupa ce vor fi pictate si finisate.

Fratii lui Ding si Dong

Asa cum am promis, iata fratiorii delicati si frumos colorati ai lui Ding si Dong (care, intre noi fie spus, si-au gasit alt stapan). Noii veniti sunt Tina si Tinu.
Si Adelina...

Multi de "in sfarsit"

In sfarsit am reusit sa mai fac niste poze. In sfarsit am reusit sa termin brelocul promis. In sfarsit imi place si mie ce-a iesit. Brelocul are pe spate un text care-l face sa fie special, dar... sorry, textul nu e pentru ochii tuturor. Fara suparare. Oricum, numai cine il cunoaste pe fratele meu ar intelege ce-i cu textul ala...Sunt bucuroasa ca am reusit sa-i fac o surpriza cu brelocul meu. Si sunt inca si mai bucuroasa ca am reusit sa mai fac cuiva drag o surpriza. I-am daruit Corinei ultima mea "creatie", un colier mesterit de mine si se pare ca i-a placut foarte mult. Cred ca asta mi-a dat aripi sa continui ceea ce am inceput, dar am o mie de idei si numai doua maini. Si ziua numai 24 de ore. Dar mai e si maine o zi...

I'm back

Am lipsit ceva vreme... Dar n-am stat degeaba. Recunosc ca am avut si niste momente "amortite", dar bine ca s-au dus. Numai frigul e de vina. Sau si el...
Eu imi vreau vara inapoi. Da, deja sunt nostalgica, asta se vede si in felicitarile mele care nu mai sunt asa trasnite, sunt mai cuminti, mai cu dor de vara.
Ah, au aparut si "micutii". Cei mai harnici, Ding si Dong au facut deja cunostinta cu florile toamnei. Ding si Dong, primele papusele dintr-o serie luuunga, lunga de tot. Fratiorii lor asteapta mici finisaje, nu vor sa faca primul pas in societate asa... oricum.
Ah, da, si mai e si Alba ca Zapada. Esarfa asta a fost o mare provocare pentru mine. Stiam ca pot pune pe panza flori, frunze, fluturi, gargarite, etc. Dar personaje? Cat de fidel poti sa redai un personaj daca ai la dispozitie doar ata si ac? Raspunsul e simplu, dar te las sa-l afli tu.
Ma intreaba lumea cum stau cu "maruntisurile" facute din lut si fimo. Mi-e si frica sa mai vorbesc despre asta. Am devenit superstitioasa dupa ce, scriind aici despre brelocul fratelui meu, am avut surpiza ca dupa ce l-am pictat si finisat sa obtin o monstruozitate. Am tot incercat sa indrept lucrurile, ideea era buna, imi placea, dar ce a iesit... a ajuns la gunoi. Deci, bine ar fi sa nu mai comentez despre lucruri care nu sunt terminate.