24 septembrie 2009

Mi-au crescut niste aripi...

M-am trezit ieri dimineata pe la cinci. Gandurile si grijile s-au strans de urgenta sa-mi ureze "buna dimineata" (daca poate fi ceva bun cu ele prin preajma). Sa va spun, la mine, spre seara totul e frumos pentru ca-mi zic: gata, domne, gata, mai e si maine o zi, mai am cand sa-mi sparg capul cu toate astea. Si ca prin farmec, se aude semnalul de retragere. Dar nu ma mai las pacalita, nu cred ca pleaca cu adevarat, altfel nu-mi explic cum, dimineata, inainte sa deschid ochii, ma "bombardeaza" toate de-odata. Incerc sa le ignor scotand ceva frumos din nenumaratele mele "sertarase" umplute cu amintiri frumoase. Continutul acelor sertarase ma ajuta sa trec peste multe neplaceri. Spre exemplu, eu nu mai am nicio problema cand ma duc sa-mi fac analize. Daca in timp ce ma inteapa tanti asistenta in brat eu scot de la "sertaras" o amintire minunat de frumoasa, nici nu-mi dau seama cand se umple sticluta, ma ridic frumusel si plec de parca as si fost la coafor. Bine... cu conditia sa nu-mi arunc ochii spre sticluta plina cu lichidul ala rosu, ca de frica ce mi-e de el nici nu-i pot rosti numele, ca daca din intamplare am zarit-o m-am si "scurs" pe jos, de bag spaima in tanti asistenta care nu stie ce sa-mi mai dea, apa, palme... Una mi-a dat o gura de cafea chiar din ceasca ei, ca asta zicea ea mi-ar ridica tensiunea. Sigur ca da, daca as mai fi avut puterea in momentul ala sa ma gandesc ca impreuna cu cafeaua mi-a facut cinste (poate) si cu un herpes, probabil ca mi-ar fi crescut si tensiune. Dar eu eram prea ocupata sa ma inteb cat o dura pana oi vedea si eu din nou colorat, ca m-a invatat Firicica mea, negrul nu e culoare, e nonculoare. Dar... am eu mare grija sa nu vad ce nu trebuie si de aceea pot chiar sa ma laud ca-s cea mai curajoasa din lume.
Ieri dimineata am scos de la "sertaras" o amintire cu... bocanci, jambiere si rucsac. Ohhh, rucsacul meu portocaliu, de fapt al lui frate-miu, ce drag mi-a fost mie de el... Asa de tare l-am iubit, ca nu-l luam numai pe munte, il luam si cand veneam acasa de la facultate, sa mi-l umple mama cu bunatati. Si cand ma vedea mama venind acasa tot in blugi si hanorac si cu rucsacul in spinare nu se putea abtine sa nu-mi zica: Iar ai venit, mama, cu dulapul in spinare? Nu mai ai si tu o rochita, un pantof cu toc? Doaaamne, ce ma mai amuza cand imi zicea asa... Acuma am lacrimi in ochi, ca mama nu mai e...
Tot ieri dimineata rememorand o multime de amintiri, mi-a trecut prin cap ca ar fi frumos sa scriu aici pe blog depre viata mea de muntzoman inrait care-am fost. Mi-ar fi placut sa spun "care este", dar nu prea mai este... Si am inceput chiar sa fac, mental, o "ciorna". N-am reusit decat sa ma enervez. Pentru ca as fi vrut sa povestesc la modul cel mai frumos posibil, ori eu nu am darul de a impleti cuvintele asa incat orice scriere sa-ti para o poezie. Asta a fost o neimplinire a copilarie mele. Ca nu puteam scrie si eu poezii. M-am chinuit ceva vreme cu asta, credeam ca e ca la sport, daca faci mult antrenament, pana la urma reusesti sa scoti un timp bun la norma la viteze. Gresit, cu poezia e altceva, te nasti cu ea in... lichidul ala rosu, sau nu...
Asa ca o paranteza (a cata oare?)... eram odata la tara cu Maria si uitasem sa iau de acasa o carte de povesti ca sa-i citesc seara la culcare. Asa ca am luat si eu o carte de poezii din biblioteca parintilor. Cred ca era Bacovia. Greu, stiu, pentru un copil de 4-5 ani. Dar am citit o poezie, am citit-o si pe a doua, o intreb pe Maria: iti mai citesc? Sigur ca da. Era Maria mea fascinata. La un moment dat o intrerup din visare, ei, cum ti-a placut? Raspunsul ei: "n-am inteles nimic, dar suna asaaaa de frumos!" Eeeeei, cam asa mi-am dorit si eu in copliarie sa scriu...
Bun, deci asta gandeam eu ieri dimineata la ora cinci. Bineinteles ca ieri n-am scris nici despre iesirile mele pe munte nici despre altceva, am lasat scrisul pe seama celor care se pricep. Si acum urmeaza partea pe care ma chinui sa v-o povestesc de juma' de ora. Pe seara ma buzz-uie frate-miu pe mess, trimite copiii dupa mine sa ma aduca la calculator, ca are sa-mi comunice ceva important. Inainte sa va spun ce mi-a comunicat trebuie sa va zic doua vorbe despre frate-miu. In copilaria mea el a fost... cum sa va spun eu, un fel de "autoritate suprema in stat". Ca sa intelegeti mai bine... daca ma intreba o vecina: pe cine iubesti tu mai mult, pe mama sau pe tata?, eu raspundeam invariabil: pe Georgica! Sau... daca ma servea un coleg cu bomboane de ziua lui, eu luam doua, una o mancam eu, una o bagam in penar, i-o duceam lui Georgica. Daca zicea George (cand a crescut a trecut asa usor-usor de la Georgica la George), ca nu-mi sta bine cu o haina, pai n-o mai puneam in veci pe mine. Ati inteles cum sta treaba, da?
Ei, acest frate al meu, unicul de altfel, m-a chemat de urgenta aseara in fata calculatorului sa-mi comunice ca...II PLACE CE SCRIU EU PE BLOG!!! Cred ca va dati seama ca pentru mine nu mai conteaza ca nu stiu si eu sa "crosetez" niste poezii sau niste metafore mai acatarii. De-acum e batut in cuie, ne punem pe scris. Si m-am si gandit ce o sa scriu, o sa scot din sertarase multime de amintiri. Am unele pe care nu le-am spus nimanui pentru simplul fapt ca mi-am zis, lasa ca si asa n-o sa te creada nimeni. Dar ce mai conteaza, acum am aripi si daca nu-mi place ceva pot oricand sa zbor.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu