Mami, tu crezi că eu o sa reușesc în viață?

Am știut de atunci că  discuția asta n-am s-o uit niciodată. 

Maria, pe când avea vreo 5 ani, mă întreabă așa pe nepusă masă dacă eu cred că ea o să reușească în viață. De fapt...  nu era chiar pe nepusă masă, eram chiar la masă. Mâncam, și la auzul întrebării ăsteia mai să-mi sară dumicatul din gură  nu alta. Am bâiguit ceva de genul că  nu e cazul să își ocupe mintea cu așa  ceva, că e copil (și încă mic!),  treaba ei e să se joace,  o să vină ea vremea să își pună și astfel de intrebări.  Numai că  ea a insistat și m-a mai întrebat o dată, de zici că nu își putea termina masa dacă nu afla răspunsul. Atunci i-am zis,  printre altele,  că noi părinții o să fim alături de ea și că o să facem tot ce știm și putem, ca să o ajutăm sa reușească în viață. 

Am știut ca discuția asta s-a încheiat dar că nu e nicidecum sortită uitării, undeva s-a deschis un sertăraș care a "înghițit-o" pentru readucere aminte în vremuri viitoare. 

Și  vremurile viitoare iată au venit și dialogul ăsta a făcut țup din sertăraș exact când mă uitam la televizor și urmăream cu sufletul la gură tot ce spunea copilul meu, care nu mai are cinci ani,  chiar dacă uneori noi așa îl privim. Și am fost în același  timp și uimită și mândră, iar de tati... nu mai zic,  pe fața  lui se citea în același timp și "Asta e fata mea?!" dar și "Asta e fata mea!!!!"

Si când am trezit-o de dimineață i-am reamintit întrebarea de la cinci ani și i-am zis: Ei bine, aseară când te ascultam am avut o revelație: Da Maria, sigur o sa reușești în viață! 

http://www.prahovatv.ro/emisiuni.php?e=3557

  

Știri prescurtate și necriptate

Știți  ce mi s-a întâmplat săptămâna trecută?  Niște fleacuri, care mi-au adus și bucurii și tristeți,  de-astea... obișnuite. 

Am reușit în sfârșit să-mi reîmprospătez stocul de pensule cu care lucrez, adică unele foarte-foarte subțiri, potrivite pictatului pe boabe de orez. Ei, glumesc,  de mărgele vorbesc. 

Luni de zile Fondul Plastic de unde îmi iau eu parte din materiale a fost în renovare iar când s-a deschis de fapt nu era deschis, cel puțin nu când ajungeam eu. De vreo trei ori am fost pe la 10,30-11 și erau obloanele trase deși pe orar zicea că deschid la 10.  În sfârșit vineri mi-a venit și mie mintea la cap și m-am dus ca un om normal pe la ora 2.  Mare noroc am avut dacă mă gândesc bine, dacă ii găseam în pauza de masă? Dar nu,  nu erau în pauza de masă, și da, aveau exact ce-mi doream eu,  pensule cu mulți  de zero (adică fff subtiri) , și cu  păr natural, și cu sintetic, și mai scumpe, și mai foarte scumpe, și chiar unele "englezești, de superfirma",  cum a zis vânzătoarea, de care m-am îndrăgostit pe loc. De pensule,  nu de vânzătoare!

Am luat pentru început doua bucăți,  zic mă duc acasă,  le încerc și dacă fac treaba bună vin  eu altădată, și dacă am noroc sa găsesc deschis, mai iau.  Destul de scumpe ca  să mă risc așa pe neprobate. Vin acasă și înainte sa le fac proba vreau să dezlipesc etichetele de hârtie și ce sa vezi? Pe superpensula mea englezeasca scria mare, să vezi de la doi metri, numai eu nu vazusem,  MADE ÎN CHINA. Copilul mic zice "ah, păi eu  am văzut  de la început" Și acuma zici? Dar faptul era consumat. Sunt însă foarte bune pensulele mele englezești fabricate în China, așa că o iert pe doamna vânzătoare că mi le-a prezentat greșit și chiar o să îmi mai cumpăr cu proxima ocazie când voi ajunge pe acolo și voi găsi și deschis,  bineînțeles. 

Trebuie să mai spun ceva ce mi-a produs mare bucurie (pe alea cu tristeți m-am răzgândit,  nu vi le mai spun). Prietenă bună din facultate a dat semn de viață după multa-multă vreme și primul lucru pe care mi l-a zis a fost că i-a arătat fiului ei de 7 ani blogul meu și lui i-au plăcut mărgelele mele dar cel mai mult i-au plăcut mărțișoarele. Am aflat că a întrebat-o : "N-am putea să o invităm pe la noi ca să îmi aducă și mie un mărțișor?" Mare bucurie mi-au produs cei doi și pentru cel mai mic și simpatic fan al meu,  mai că m-aș reapuca de făcut mărțișoare și aș da o fugă până colea în Germania să-i duc și lui unul. 

Și ca sa încheie cu o glumă... 

Ieri făceam mâncărică,  știți voi,  activitatea mea preferată (da,  vezi să  nu),  soțul lângă mine, cu tableta pe masă,  ocupat nevoie mare. Eu iau un ziar și il pun pe masă în fața lui împreună cu un cuțit,  doi morcovi,  un ardei, trei cartofi,  chestii de-astea. Jumătatea zice:

- Hai că am înțeles mesajul. 

- Păi nici nu era criptat. ☺

Pentru voi am un mesaj,  tot necriptat,  sa aveți o noapte liniștită,  cu căldură și vise plăcute și o săptămână ușoară! 

O bila alba, una neagra, una alba

Nici nu mai știu cat a trecut de când m-am reapucat de rotunjit mărgele,  doua,  trei săptămâni.  Uitasem cât de migăloase sunt și cât de greu înaintez... La un moment dat mi-a venit ideea să  mă cronometrez să văd cam cât  zăbovesc la o singură mărgică, doar la rotunjit mă refer.  Când am văzut rezultatul am zis că nu e posibil așa ceva, trebuie neapărat să aduc imbunătățiri și ceva-ceva rezultate s-au văzut,  am reușit să-mi perfecționez metoda de porționat lutul astfel încât  operația asta să dureze mai puțin și  să și obțin bile aproape identice ca dimensiune.  Aici mi-am acordat o bilă albă. 

Dar când mi-am mărit viteza de rotunjire a mărgeluțe lor ca să obțin mai multe mărgele rotunjite într-o oră,  rezultatul a fost dezamăgitor.  Deși am reușit sa dublez numărul de biluțe,  după ce s-au uscat am văzut cât de neuniforme sunt, deci n-a greșit cine a spus că graba strică treaba, mi-am acordat bila neagra cum s-ar zice.  Bine ca nu am făcut prea multe strâmbene,  o să fac pentru mine un șirag.  Iar de aici înainte o să le bibilesc așa cum am făcut-o și până  acum, fără a mai sta cu ochii pe ceas.

Alaltăieri,  după ce începusem să văd dublu de la atâta pictat rămurele pe mărgele nu mai mari de 1,5 cm, colac peste pupăză m-a mai invadat si un sentiment de nemulțumire,  că  așa sunt eu,  niciodată nu-s mulțumită de un lucru pe care tocmai l-am terminat.  Am lăsat deoparte mărgelele,  oarecum tristă,  și m-am apucat să fac niște pateuri cu brânză.  După ce le-am băgat la cuptor,  exact când începuseră să  emane mirosurile alea dedicate năsucurilor sensibile și stomăcelelor infometate deschide ușa Firicel zgribulit întors,  cum altfel decât înfometat, de la școală. 

- Ce miroase aici așa frumos? 

- Nimic...

- Cum nimic?  Ce ai în cuptor? 

- Pateuri cu brânză. 

- Hiiii,  nu pot să cred!  Toată ziua le-am înnebunit pe fete la școală că mi-e poftă de niște foietaje și ele au zis  că de ce nu te sun să te rog să îmi faci, dar le-am zis: nu pot măi acuma,  mama face margele,  nu vreau s-o deranjez.  Dar tu mi-ai făcuuuuut, mami, te iubesc! 

Și după o îmbrățișarea cu părăit de oase (ale mele  că v-am zis, am rămas cea mai mică din familie)  i-au picat ochii pe mărgelele roz cu ramurele:

- Wow,  ce frumoase sunt,  ai pus și lemn,  parcă ar fi de gheișe.

Iaca leacul pentru tristețe și nemulțumire... Cred că întâmplarea asta  merită un bilețel colorat în borcanul cu fericire.

Și dacă privesc mai bine mărgelele,  constat că nu sunt rele, ba chiar îmi sunt dragi din cale afară,  iar când vor fi și lăcuite sigur ma voi topi după ele. Deci o presupusă bilă albă, până la urmă ☺. 

Dar din dar

Pe  Jeny (http://bloguluijeny.blogspot.ro) o știu de câțiva ani.  Vorba vine ca o știu,  ne-am intersectat doar aici pe net,  prin intermediul blogurilor. 

Astă-vară primesc un mesaj de la ea în care mă întreba dacă vreau să-mi trimită niște materiale care i-au rămas din vremea când  lucra și ea handmade. Știți  în ce vreme a picat întrebarea asta?  Fix când ma apucase nebuneala aia care mă face din când în când să strâng tot,  sigilez în cutii, zic gata, nu mai vreau  să aud de nicio mărgică , de niciun ac,  de nicio pensulă, de niciun pistol de lipit,  gata,  timpul liber e pentru citit! 

M-am gândit totuși că era prea frumos gestul pe care vroia să-l facă Jeny,  să-mi trimită colet tocmai din Coreea,   ca eu sa zic ca nu ma mai ocup de handmade.  Și pe undeva știam și eu că n-o să mă tina mult nebuneala cu renunțatul la migălit. 

Și am primit minunăție de colet plin de cutiuțe și cutioare cu tot felul de mărgeluțe și accesorii.

O vreme au stat cuminți,  doar admirate din când în când de mine și de fete, până în ziua în care am decis că e musai să fac ornamente de brad. Acolo și-au găsit utilitatea mărgeluțele primite în dar. Câteva zile am lucrat la foc automat,  ba chiar și-ntr-o vizită am luat cu mine mărgelele, fetrul, acul și ața, am făcut sezatoare împreună cu gazda cum ar veni. 

Am dăruit toate ornamentele,  cum am mai spus,  unele împreună cu cadourile aduse de Mos, altele au zburat în plicuri la prieteni mai îndepărtați.  

Un regret am,  doamna de la posta m-a avertizat ca dacă vreau sa ajungă plicul în Coreea nu trebuie sa depășească 20 de grame. Plicul doar cu felicitarea cântarea 21 de grame. Se subînțelege ca am renunțat sa mai introduc ornamentul,  mai bine o felicitare simplă care ajunge la destinație decât una cu surpriză dar care se pierde pe drum. 

Știu sigur că Jeny nu s-a supărat   că nu are și ea un ornament de brad,  cred  că s-a bucurat că din darul ei s-au făcut alte daruri care au bucurat și mai multă lume. 

Fericire la borcan

Eu nu aș putea spune că viața e întotdeauna al naibii de frumoasă. Adică as putea, dar doar așa ca să vadă lumea ce super sunt. Dacă mă întreabă cineva,  viața e frumoasă când e frumoasă, și urâtă când e urâtă. Simplu. Daaaar... am descoperit că lucrurile mici fac diferența,  că e foarte important să ne concentrăm pe întâmplările plăcute, cele care ne aduc cu adevărat bucurie și să le dăm uitării cât mai repede cu putință pe celelalte. (Nu-mi iese intotdeauna dar mă străduiesc☺).

Ce-am hotărât noi zilele astea? Prin decembrie așa ar fi frumos să rememorăm toaaaate momențelele care ne-au făcut fericiți sau ne-au adus o cât de mică bucurie în 2016. Am vorbit cu întreg familionul și am primit aprobarea, de fiecare dată când se va întâmpla ceva deosebit o să scriem întâmplarea pe un bilețel colorat și o să-l azvârlim în borcănelul pe care l-am îmbrăcat festiv în acest scop. 

Borcănelul șade cuminte pe policioară,  sper ca până în decembrie să se umple, deci sa fie un an plin de întâmplări frumoase cu care sa ne umplem încă o data sufletul de bucurie când le vom rememora pe fiecare în parte. 

Bilețelelor,  săriți! 

Sa visezi e gratis

Într-una din zile am fost întrebată de o doamnă, membră a corpului diplomatic al ambasadei României la Varșovia, dacă doresc să donez un produs confecționat de mine. Ceva cu specific românesc, care să fie expus și, eventual, vândut la standul Românie în cadrul unui bazar caritabil ce s-a organizat la hotel Mariott în Varșovia. Bineînțeles că am vrut.

Mai știți iisoara de copil pe care am cusut-o doar ca să fac tutorialele pe care le-am postat aici pe blog?  Ei,  în familia mea nu mai sunt fetițe așa mici,  de vândut nu am vrut să o vând,  așa că mai în glumă, mai în serios, le-am spus fetelor mele că am să păstrez  ia asta și am sa o dau primei mele nepoate. 

Când le-am întrebat pe fete dacă sunt de acord să donăm ia pentru bazarul din Varșovia, au fost imediat de acord pentru că "până ne-om mărita noi mai e muuult și până o să  mai aveam și copii iia asta o sa stea nefolosită și e păcat.  Plus că nu ar fi corect ca numai una dintre noi,  adică prima care va avea o fetiță,  să primească o ie făcută de tine."  Păi  dacă fetele au fost de acord, mie nu mi-a rămas decât să împachetez frumos ia și să o expediez.

După ce s-a încheiat târgul am primit această poză, în care se vede și iisoara mea,  cu următorul mesaj: "Ia a fost vândută cu succes.  Mulțumim mult pentru susținere."

Acuma eu care sunt o visătoare incurabilă îmi imaginez că o româncuță drăgălașă de vreo patru-cinci ani,  care locuiește cu părinții ei în Polonia, l-a așteptat pe Mos Crăciun gătită  cu ia mea. Să  visezi e gratis,  nu? ☺

Restanțe

Tot ziceam eu că vreau să fiu mai activă, ce-ar fi să încep cu blogul? (Bine,  nu pot să promit nimic, blogul ăsta nici măcar nu-l scriu eu,  se scrie el când are chef ☺)

Pentru că am meșterit unele lucruri pe care nu le-am prezentat aici pe blog,  hai să vă arăt o mică parte din ornamentele de brad pe care le-am confecționat eu de curând. Îmi pare rău că nu am făcut poze mai bune și ca nu am fotografiat tot ce am făcut. Mai ales căsuțele ar fi fost de ajutor sa le pozez,  asa pentru inspiratie. Poza de mai jos e făcută cu...  tableta,  da,  globulețele nu erau terminate și poate nici cele mai frumoase din câte am făcut,  dar doar poza asta o am. Asta avem,  cu asta defilam!  ☺

Globulețe nu mai am deloc,  pe toate le-am dăruit,  eu sau fetele mele. Unul singur păstrasem pentru noi,  că așa am hotărât eu de curând, să păstrez măcar un exemplar din tot ce fac,  dar...  n-a fost sa fie, cineva a avut nevoie de el.

Deci, globulețele sunt din fetru,  cu ornamente din margele sau panglici,  și arata cam așa :

Știu că  unele au înveselit niște brăduți, le-am văzut, dar mi-ar plăcea să cred că TOATE au înveselit niște brăduți.  

Sa auzim numai de bine!

Prima zi din 2016! Un an bun,  cu liniște și împliniri vă doresc tuturor! Apreciez că încă aveți răbdare cu mine ☺

Zic să încep anul bine,  scriind,  că prea m-am lenevit. O sa fac repede o listă cu ce îmi propun sa fac sau să schimb în 2016. Nu știu dacă ajută, dar cine știe,  poate o să dau peste ea mai încolo și o  să mă mobilizez mai mult dacă o sa vad scris negru pe alb.   Deci, în ordinea în care îmi vin în cap,  în 2016 ar fi bine  să:
(nu îl folosesc pe "trebuie",  că nu-mi place)

- să fiu mai activă (spre exemplu mi-ar plăcea ca și casa mea să fie "boboc" tot timpul. Cred ca știu cum s-ar putea realiza asta,  sa invit musafiri cat mai des :) )

- să  fiu mai răbdătoare,  să ascult mai mult,  să nu le iau cuvintele din gură alor mei,  că  prea des aud: "vezi,  dacă nu mă  lași sa termin..."

- să arunc mocheta din bucătărie,  să vopsesc dușumeaua
și să cumpăr un covoraș mai mic și mai simpatic.

- să termin iile începute și abandonate din diferite motive,  cum ar fi treburile gospodărești legate de sărbători,  nevoia de timp pentru confecționat ornamente de brad,  lipsa de lumina naturala,  etc.)

- să găsesc o soluție sa contribui mai mult la bunăstarea familiei

- sa încerc sa organizez cate o ieșire în fiecare lună,  că e drumeție,  excursie,  vizita la țară,  în natură să fie.

- am promis fetelor sa ne întoarcem în vară la Sibiu și la Sighișoara să vizităm pe indelete ce n-am reușit acum,  intre Crăciun și Revelion (frumoasă  ieșire!)

- o Grecie ar fi iar pe lista pentru la vară,  vedem ce-o mai fi...

- și Arieseniul este pe listă.

- am de studiat împreună cu jumătatea cea mare,  să vedem ce soluție găsim pentru izolarea fonică a pereților lipiți de casă vecină, pentru că eu sunt panicoasă,  nu mai suport să sar noaptea din pat fiindcă nu știu de unde naibii se aud tobele alea bătând atât de tare.  (Dacă  vă faceți casă,  fie-vă milă de voi,  n-o lipiți de casa vecină,  oricât de bine v-ați înțelege cu vecinul. Vecinii ăștia câteodată mai pleacă și  locul le este luat de altul și n-ai cum sa prevezi la ce oră e noul vecin dornic de o manea :(
Sau... ai grija sa o izolezi perfect.)

- mi-ar plăcea ca la vară să  mă mobilizez și să măresc coltul verde din curtea mea.  Am văzut de curând niște poze drăguțe cu ghivece frumos colorate atârnate de gard.  Ghivecele cu flori erau confecționate din cutii de conserva vopsite frumos.  Dădeau foarte bine!

- acum e musai sa îl folosesc pe "trebuie".  Trebuie sa pun lutul pe masă și să mă reapuc de rotunjit margele. Am niște datorii atât de vechi că mi-e și  rușine...

- ar fi frumos sa învăț sa meșteresc lucruri noi,  prin tehnici pe care  nu le-am abordat pana acum.  Spre exemplu,  de multa vreme mă bate gândul sa fac coșulețe și alte lucrușoare din hârtie de ziar.

- anul ce a trecut,  recunosc,  nu mi-am ajutat copilul mic la teme atât de mult cum făceam pe vremuri cu copilul mare.  Asta sper sa remediez în 2016, în special la matematică.

- sper sa reușesc sa îmi tricotez puloverul din firele alea drăguțe pe care le-am comandat pe net. Încă mai caut modelul ☺

- mi-ar plăcea să pot gospodari mai bine finanțele familiei astfel încât sa facem niște economii consistente.  Ce sa zic? La capitolul intenții stau bine...

- la fiecare început de an îmi propun asta,  dar acum vreau să și aplic...  Să fac ce îmi doresc fără a aștepta aprobarea tuturor,  mai ales a unora,  știu eu care.

- aha,  sa nu uit,  asta e foarte important,  ma rog ca în acest an sa nu fie nevoie sa deschid vreo ușa de spital,  sub nicio formă.

Cred ca ar mai fi,  dar acestea au fost cel mai la suprafață ca sa zic așa. Dacă îmi mai amintesc o sa completez,  acum ma grăbesc,  ma așteaptă  jumătatea la cinematograf (asta înseamnă laptopul pus pe o perna în vârful patului☺)

Hai la mulți ani,  2016 sa va fie filmul cu cea mai grozava poveste! Sa auzim numai de bine!

Miercurea fara cuvinte

Din gradina de oras

Liliac bulversat

"Ce, ce, ce anotimp e acuma?"

Floare singuratica

"Unde-or fi suratele mele, s-or fi dus pe la vecini?"

Căpşunică-ntârziată.

"Hmmmm, cine-i mai aromată decât mine?"

MFC este gazduita de Carmen

Draga padure

Cum vine toamna mi se face dor de padure. De fapt nu, mie tot timpul mi-e dor de padure, dar toamna mai abitir. Asa ca nu astept sa fiu intrebata de doua ori "mergem la munte sa vedem culorile?", sar in bocanci inainte ca frazei sa-i fie pus semnul intrebarii :)

Anul asta nu stiu ce a fost in capul nostru, am crezut ca daca vremea e atat de frumoasa, padurea o sa ne astepte pe noi imbracata de gala, eventual pana prin  martie asa (glumesc!). De fapt nici nu ne-am pus problema ca la ora asta padurea nu ar fi rosie-galben-verde. Si nu prea mai e. In cea mai mare parte foioasele si-au pierdut hainele frumos colorate, dar padurea e padure, drumetia e drumetie, si o iesire in natura nu se compara cu nimic altceva. Am zis!

Draga padure, scuza-ma de intarziere, iti multumesc ca mi-ai pastrat, cat ai putut, din culorile tale, stii tu bine ca nu-mi place sa treaca anul si eu sa nu vad acolo o frunzulita rosie, una verde, una galbena sau ce culori mai ai tu in paleta...

Promit ca la anul o sa fiu mai punctuala!

Toamna lunga si colorata sa avem si cand n-o mai fi atat de colorata, sa ne-o coloram singuri, cum si cu ce ne-om pricepe.

(Spre exemplu eu acum vreau sa o coloraz cu o iesire in oras cu copilu' mic, la un junk-food, daca n-o fi copilu' mai sanatos la cap decat mine si sa ma refuze. Au mai fost cazuri:))

Pere fara politică

Mi-au bătut obrazul două pere. La propriu. Dar nu m-am supărat, decât de ochii lumii :) Culegeam pere la ţară din părul cocoşat, ăla de lângă fântână. După perele astea plânge tata cel mai tare când le vine vremea de cules, că nu prea mai are cine să le culeagă, noi copiii ne-am găsit să plecăm la oraş şi treburile astea gospodăreşti au si ele vremea lor şi e destul de greu să ne sincronizăm cu ele. Uite de-aia m-am hotărât eu să mă sui în autobuz, de fapt in două, să nu mai aştept weekendul, şi să merg să culeg perele astea verzi şi tari şi urâte dar care iarna devin moi, galbene şi dulci şi zemoase de "le mananci cu gingiile", cum zice tata.

Am folosit un instrument foarte interesant, o prăjina lungă ce are în capăt un fel de "mână" din plastic. In "podul palmei" prinzi para, o răsuceşti un pic, para pică în "mâna" asta de plastic şi aşa o aduci jos şi o aşezi fain-frumos în târnică fără a-i produce vreun deranj. Instrumentul ăsta la noi se cheamă... ştiu eu câţiva care or să se prăpădească de râs, mereu o fac atunci când aud denumirea, dar asta e, i se spune hopârţac.

Uneori se intamplă ca atunci când ai prins un fruct în hopârţac,  cel de lângă, abia atins, să intre în panică şi să se arunce de la înălţime înainte de a-l putea tu ajuta sa aterizeze lin.

Aşa s-a întamplat în timp ce culegeam pere şi şi stăteam de vorbă cu tata, una din perele astea panicate a căzut şi mi-a şters razant obrazul drept. N-am facut mare caz, deşi mă durea, am continuat discuţia fără a zice ceva. Dar dupa vreun sfert de oră, când a doua pară mi-a şters acelasi obraz, m-am dat lovită rău, mai ales că aparuse un vecin care incerca să ne provoace pe mine şi pe tata la discuţii politice. Era înfierbântat rău de tot, il enervau tinerii ăia care demonstrau la Bucuresti şi voiau să schimbe intreaga clasa politică, dar pe mine mă enerva el!!! Aşa că atunci când a doua pară sinucigaşă m-a lovit, eu am acaparat discuţia, m-am văitat de mama focului: "aoleeeu, ce-or fi având perele astea cu mine de mi-au bătut obrazul?" Si tata a zis ca oi fi făcut eu ceva, si am continuat pe acelasi ton glumeţ de s-a prins si vecinul că n-are domnule cu cine discuta, p-ăştia doi nu ii interesează soarta ţării.

Miercurea fara cuvinte

Casa cu fete e plina de...

... prostioare vesele

  

Miercurea fara cuvinte

Miercurea fără cuvinte

 Hmmmm, aici îmi miroase a proiect nou.

"Miercurea fără cuvinte" a pornit de la Carmen. 

Iubiri de-o vara și nu prea

În vara asta am descoperit cat de mult îmi place uleiul de măsline. În cele câteva zile petrecute în Grecia am prins gustul salatelor stropite din belșug cu ulei de măsline,  asa ca am adus cu noi o mica rezerva de ulei extravirgin,  pe care am pus-o în sticle și sticlute cu diferite plante și condimente, ah,  și cu măsline,  pentru a obține diverse arome.  Bineînțeles că sticlutele le-am ornat cat sa înveselească policioara din bucătărie. 

O alta feblețe de-a mea,  din vara,  este afinata. Am fost la o pensiune în Arieșeni unde la fiecare masa eram serviți cu afinata. Eu beau foarte rar,  dar afinata asta mi-a mers la suflet, poate și pentru ca era destul de puțin alcoolizata,  poate și din cauza atmosferei, vacanță, munți, brazi la o aruncatura de băț, cert e că la intoarcerea acasă am căutat afine la piață și mi-am făcut propria licoare. Poate nu e la fel ca cea de la Arieșeni (cred ca are o lipsă majora de brazi ☺) dar e afinata mea și stă la loc de cinste pe policioara, în sticluța ei personalizată,  printre alte iubiri ale noastre.

Iubiri de-o vara și nu prea... Simt ca în vara asta am pus bazele unor relații de lungă  durată ☺

Asta cum se mai cheamă?

La mine telefonul merge mână-n mână cu ceasul.  Adică dacă vreau să-mi sun o prietenă sau o rudă, pac, mă uit repede la ceas sa vad daca-i ora potrivita, și de multe ori zic: ah, nu  acuma ca doarme, ah, nu acuma  că e la masă, ah, mai bine mai aștept o juma' de oră să iasă de la serviciu,  și multe altele care-i disperă pe ai mei : "uite d-aia rămâi tu netelefonată,  că prea te uiți la ceas. Da' sună domnule, că în cel mai rău caz îți respinge apelul dacă nu poate răspunde." Dar eu nu... 

Asa și alaltăieri,  după ce o zi întreagă m-am ținut să-mi sun o prietenă să mai aflu ce mai face dar și să o întreb ceva ce practic nu suporta prea mare amânare,  tot uitându-mă la ceas la ore nepotrivite, sau aducându-mi aminte fix când făceam eu ceva din care nu puteam să mă intrerup, a trecut ziua fără ca eu să dau amărâtul ăla de telefon.  Mi-am reamintit pe seară în timp ce pregăteam cina,  mai exact învârteam o mămăligă.  Evident că m-am uitat la ceas,  nu era ora bună, că știam eu  prietena mea la ora aia mănca sau pregătea cina la fel ca și mine.  Și atunci un gând ghiduş imi trece prin cap. Trebuia să-l verific, nu mai conta ora, pun mâna pe telefon și fără nicio introducere o intreb:

- Bună,  faci mămăligă? 

- Daaaaa,  de unde știi?

(Dooh, asta cum se mai cheamă?) 

Atat ne-am amuzat de aceasta coincidenta si atatea fleacuri am discutat pret de vreo 10 minute, ca efectiv mi-a sarit din cap intrebarea cea presanta. Nu-i nimic, am sunat din nou a doua zi dimineata, ca nu se facea sa o intrerup de la cina :))

Un fel de termos

Stateam intr-o dimineata  cu Firicelu' la o cafea si ce-mi aud urechile?

- Ce bine ar fi daca si cafeaua de la scoala ar fi la fel de buna.

- Da' ce, tu bei cafea la scoala!?

- Imi mai luam intr-o vreme de la dozatorul din hol, cand imi picau ochii in gura de somn, dar acuma nu-mi mai iau ca are un gust ciudat si nici nu are niciun efect si ma mai si doare stomacul de ea.

- Pai de ce n-ai zis? In zilele alea mai incarcate, cand stii sigur ca te apuca motaiala  ai putea sa-ti iei de acasa o gura de cafea.

- N-ar fi rau, mai vin colege de-ale mele cu termos cu ceai, cu cafea... Dar in ce sa-mi iau?

- Inca nu stiu, inventam noi ceva.

Mi-am stors eu creierii un minut, doua, noua, idei mi-au venit multe, dar voiam sa fie ceva usor de procurat sau confectionat. Din toate ideile am ales una pe care am si pus-o in aplicare. In vreo doua ore (adica inainte sa plece copilul la scoala) era gata aceasta "hainuta" matlasa si captusita, care transforma o sticluta fosta de suc intr-un "termos" mititel si foarte chic, zic eu, mama lui :)) 

Ca materiale am folosit denim (reciclat), un material simpatic cu inimioare rosii care captuseste interiorul hainutei, intre blug si inimioare am pus vatelina pentru ca izolatia sa fie si mai buna si sticluta sa ramana calda cat mai mult timp. Si pentru ca o hainuta, oricat de groasa ar fi are nevoie si de o esarfa/fular ca sa nu iasa caldura pe langa gat am taiat o bucata de elastic negru pe care am cusut-o cat sa stea destul de strans pe "guler" si am inveselit-o cu un pom-pom din mohair rosu ca focul. Gata mini-termosul!

Pentru ca-l are, nu inseamna ca Firicelul meu a devenit vreo mare consumatoare de cafea, pot sta linistita, cel mai des ia in el ciocolata calda sau ceai. E bun un lichid cald la scoala, mai ales in zilele ploioase si friguroase.

Va doresc toamna frumoasa, neploioasa, nefriguroasa,  cat de cat! ☺

Miercurea fara cuvinte

Noaptea pe ulita 

Nu va suparati, mai e mult pana la statuie? Am o intalnire. De Craciun.

Miercurea fara cuvinte initiata de Carmen

Pozitiv in negativ

Nici nu mai stiu daca sunt bucuroasa sau trista ca fetele invata una de dimineata, una dupa-amiaza. Daca ma gandesc ca le vad pe rand, ca ele doua stau impreuna zilnic foarte putin, ca toate activitatile mele se strecoara intre un pus de masa si un strans de masa, urmat intr-o ora-doua de un alt pus de masa si un alt strans de masa pentru celalalt copil si apoi pentru copilul si mai mare :) (macar am scapat de corvoada spalatului de vase, acum avem masina care face treaba asta pentru mine), as zice ca e destul de neplacut. Dar daca e sa nu fiu carcotasa si sa fac ceea ce fetele ma sfatuiesc mereu, sa caut o parte pozitiva a oricarui lucru care pare neplacut, atunci chiar descopar multe avantaje ale acestui program...fracturat.

Faptul ca micul dejun mi-l iau cu Firicica e minunat. Micul dejun al Mariei ar trebui sa fie rapid pentru ca de obicei are mult de invatat, dar asta nu ne impiedica sa savuram o cana de ceai fierbinte sau, mai rar, o cafeluta, sa stam la povesti pe indelete, sa aflu ce mai e pe la scoala, ce mai fac si zic colegii ei, prietenii, profesorii, ce-i mai place, ce-o mai deranjeaza, mai o incurajare, mai un sfat, si nu neaparat numai dinspre mine spre ea ci si invers, uite asta-i un mod foarte reconfortant de a-ti incepe o zi.

La pranz Maria mananca singura, eu doar sunt prin preajma, una ca e prea devreme pentru mine cand pleaca ea si apoi imediat ce pleaca ea apare si Pufi si trebuie sa aiba si ea un tovaras la masa, nu? Si uite asa o a doua repriza de stat si vorbit cu copil, alt copil, alte povesti, alte tristeti sau veselii, dar pe toate incercam sa le privim  in mod pozitiv. Si asta e benefic pentru toata familia. Iar eu recunosc ca sunt printre principalii beneficiari. 

Spre exemplu... Intr-o seara am scos ceva din congelator si nu am impins cat trebuia sertarul inainte de a inchde usa. Peste noapte tot ce era in sertarul respectiv s-a dezghetat. Dimineata, desi nu aveam nevoie de nimic din congelator nu stiu ce mi-a venit de i-am pipait un perete lateral. Era fierbinte. Mi-am dat seama imediat ca ceva nu era in regula, l-am deschis si am constatat ca tot ce era in sertarul la care umblasem de cu seara se dezghetase. Ce tristete pe capul meu, nu mai trebuie sa va zic. M-am asezat in fund pe scara si m-am pus pe plans. Dupa ce mi-am sters lacrimile m-am apucat  de gatit o parte din ce am scos din sertarul decongelat, alta parte ajungand la gunoi. Am avut tocanita de legume sa ne punem si-n cap. Eu mancam si tot imi venea sa plang, nu puteam sa-mi scot din cap cat de neatenta fusesem, ca tot ce era in sertarul ala adunasem ca o furnicuta asa in timp, ca erau pentru la iarna, etc... Ei, in momentul asta intra in  actiune Maria si dupa aceea tot familionul, ca "vezi si tu partea pozitiva a situatiei". Care parte pozitiva? Nu e nicio parte pozitiva? "Ba da, este intotdeauna este. Ia sa vedem ce am pierdut noi acolo?" Un sertar intreg de legume. "Pai n-a fost chiar in intregime pierdut, uite, ai facut o mancarica." Da, dar nu prea era nevoie de ea, ca aveam alta mancare. "Ok, dar daca lasai deschis un sertar cu carne nu era mai grav? Era, carnea e mai scumpa decat niste amarate de legume". Ai dreptate, era dezastru daca se dezgheta carnea, avem si pui de tara de care mi-ar fi parut rau tare. "Vezi? Altceva acuma...daca lasai nu un sertar neimpins ca lumea, daca nu inchideai usa cum trebuie si se dezgheta chiar tot ce era in congelator?" Ei, atunci ma impuscam (am eu un pistol de lemn) "Si daca ne mai gandim mai gasim parti pozitive. Spre exemplu daca nu te prindeai azi ca e ceva in neregula, nu cumva, asa in timp s-ar fi dezghetat tot congelatorul? Deci o parte buna e ca te-ai prins destul de repede." Da, cred ca da. "Vezi, daca privesti situatia in mod pozitiv nimic nu mai pare atat de groaznic.

Si asa e! Nu stiu ce m-as face eu fara oamenii si omuletii astia. 

Mie imi place  sa cred ca si reciproca e valabila,

optimist gandind :)

Acum un exercitiu pentru acasa:

Ce avem noi aici? Un mar viermanos cumva?

Gresit, un mar care nu a vazut in viata lui chimicale, deci un mar sanatos!

Asta asa pentru ca repetitia e mama invataturii :))

 

Bine de stiut

Ma ia cu fiori de cate ori am de calcat vreun lucru alb, iar daca vorbim de vreo ie-spuma-laptelui la care am cusut cu lunile, atunci se lasa deja cu frisoane. Mi s-a intamplat de cateva ori ca fierul de calcat sa lase urme negre pe albul imaculat al vreunei camasi sau ii. Asta ma astepta poate si in dimineata asta daca nu-mi aminteam ca am citit undeva, nu mai stiu unde, cum se curata eficient talpa masinii de calcat de toate depunerile negre. Nu ma asteptam la vreun rezultat specataculos, mai ales ca am incercat de-a lungul timpului tot felul de artificii, am frecat cu peria aspra si detergent, cu lama de ras, etc, si nimic nu a dat  un rezulat multumitor. Azi insa, am avut o surpriza.

Am luat o coala alba (bine, am rupt o foaie dintr-un caiet de romana :)), am asezat pe ea un pumn de sare grunjoasa si apoi am executata miscari energice, circulare, pe deasupra ei cu fierul de calcat incins. 

Iata cum arata sarea cand am terminat...

Talpa masinii n-am mai fotografiat-o pentru ca ma grabeam( inca ma grabesc :)), cert este ca a iesit atat de curata incat nu am avut nicio emotie sa o asez pe frumusica asta ce o sa zboare in curand spre alte meleaguri.

Am fost entuziasmata de aceasta... descoperire sa-i zicem, incat m-am grabit sa o povestesc aici. 

Sper sa va fi fost de folos, iar daca stiti  "secrete"' similare eu sunt dornica sa le ascult, si promit sa nu spun nimanui tuturor :).

Zi insorita sa aveti!

Miercurea fara cuvinte

Casa cu fete...

... si cu baiat :)

Miercurea fara cuvinte - pornita de la Carmen

Dialog zgribulit

Dis de dimineață,  jumătatea mea:

- Ar cam fi cazul sa pornim centrala,  ce zici? 

- Vezi,  asta nu-mi place mie la toamna... că nu vine și ea.

Ce mai vânez și eu

Petrec mult timp în bucătărie și cu toate astea, nu e niciun secret, nu mă topesc după bucătăreală. Să ne înțelegem, nu-mi place să fac mancare, dar fac. Că na, am familie de hrănit, copiii în creștere care dacă nu găsesc mâncare prin oale, îmi rod urechile ☺. Adică în frigiderul meu e foarte posibil să găsești o ciorbiță, un felul doi,  vreun desert acolo, mai rar să lipsească toate trei. De aceea una lume,  din familie, sau din afară, e foarte bulversată. Dovadă discuția avută  cu Maria, care pleacă cu ghiozdanul atârnând și mai greu din cauza a ceea ce ii pun eu de mâncare în el. Cică  ii pun atât de multă mâncare încât "au loc" să  se înfrupte din ea și niște colegi de clasă.  Da, nu-i cunosc pe toți dar sunt sigură că sunt aceia care i-au urat de ziua ei, pe Facebook,  să fie sănătoasă și să aducă în continuare multă mâncare la școală, "ca să nu murim si noi de foame". 

 Zice copilul mare într-o zi:

- Mami,  colegii mei nu prea înțeleg cum vine aia că tu urăști să  faci mâncare și totuși faci. Că uite, nici mamei lui X nu-i place să gătească și chiar NU gătește. Adică la ei în casă numai tatăl e responsabil cu această activitate (unde n-am și eu norocul ăsta?) . 

Eu,  surprinsă că a avut loc o astfel de discuție la școală, zic:

-Ei, tu crezi că dacă as fi singură pe lume aș mai face mâncare doar pentru mine? Roșii cu brânză ar fi toată viața.

A doua sau aa treia zi stăteam afară cu jumătatea mea și scoteam sâmburii de la cele 2 tone (glumesc) de prune aduse de la țară,  din care, se știe,  am făcut 49 de borcane de gem.  Stăteam de vorbă despre una, despre alta și cum tocmai mâncaseram o minunată fripturică de iepure făcută după  o rețetă nouă  (să trăiești frate-meu că mi-ai trimis-o! ) ii povestesc și despre discuția de mai sus. 

Și atunci jumătatea mea zice ceva de genul:

- Ți-o fi placand  ție nu ți-o fi placând să gătești  dar adevărul  e ca faci mâncare bună,  gustoasă...  ce să mai, pe gustul meu. 

La care eu zic:

- Păi vezi,  uite d-asta fac eu mâncare,  vânez like-uri!

Și ne-am uitat unul la altul și ne-a umflat un râs... că prea fusesem sinceră. Cu greu ne-am mai oprit. 

Eu n-aș prea fi vrut să recunosc,  dar asta e,  mi-a luat-o gura pe dinainte,  fac mâncare bună pentru like-uri!  Nu pe Facebook,  ci în bucătărie,  așa în direct. Iar o  farfurie goală-goală se încadrează la categoria "big like"  care  s-ar traduce cu... "din asta să mai faci" 

Deci da,  uite,  dau și-n scris,  vânez like-uri! ☺

Cum am putut sa uit?

M-am intors la blogulet. 

Eu vara nu... dorm, era sa zic, si nici nu era departe de adevar, sunt o super sensibila, caldura, zgomotele (era sa zic ale orasului, dar stati linistiti, nici la tara mea nu mai e pacea si linistea de pe vremuri), nu ma prea lasa vara sa ma odihnesc cum trebuie. Dar nu despre somn voiam eu sa zic ci despre scris. Vara n-am chef si pace. Si la urma urmelor nu e nicio nenorocire, nu mi-am propus sa scriu in fiecare zi, nici sa castig vreun premiu... Daca-mi pare rau de ceva e de momentele alea dulci pe care le traiesc aici in familie, care s-ar putea pierde in uitare daca nu ma invrednicesc sa le scriu. Cam asta e regretul meu, ca as putea sa uit fleacuri. Cam ca acesta:

- Mami, iti mai aduci aminte, cand eram eu mica-mica si aveam un butoi cu apa langa pompa si toti pomii erau plini de omizi si eu luam cate una si-o bagam in butoi si-i ziceam: "vino draguto sa-ti fac o baie"?

- Nu, nu-mi mai amintesc.

- Ei, nu se poate, ca de la tine invatasem asta, tu ai facut prima oara asa.

- Asa o fi, dar nu-mi amintesc.

- Hai maaai, cum sa nu-ti amintesti? Pe una, pe care o chema Alis, am pastrat-o si am facut-o animalul meu de casa, a stat multa vreme intr-o cutie pe scara. Nici de asta nu-ti amintesti?

- Asta parca, parca imi amintesc... Dar cum a stat ea asa cumintica in cutia aia, cum de n-a evadat?

- Nu stiu... A stat acolo pana s-a transformat in fluture si a plecat. Eu ii dadeam frunze si ea era multumita...

In cele din urma chiar mi-am amintit. Stiu ca a fost o vara ciudata, in care toti pomii se imbracasera cu o panza ca de paianjen si erau sufocati de mii de omizi. Aratau tare ciudat, uneori gaseam omizi si pe jos, erau peste tot prin curte. Sunt sigura ca am recurs la acest siretlic cu baia pentru omizi ca sa nu sperii fetele. S-a transformat totul intr-o (ciudata) distractie.

Cum am putut sa uit? :)

Miercurea fara cuvinte

Stiu sigur ca la iarna o sa-mi fie dor de...

... verde!

Miercurea fara cuvinte

Cum am câștigat o zi pierdută

În zilele astea de sfârșit de vacanță am tot oscilat intre a lăsa fetele să  doarmă cât vor ele,  și a le face un program cât de cât apropiat de cel de la începerea școlii, că, mă gândeam eu, o sa fie greu să se trezească la 7 dacă acum se trezesc la 10 sau chiar mai tarziu. Încercări. Uneori am reușit,  alteori nu.  
Azi nu am mai depus niciun efort,  în niciun sens.  După o noapte în care nu prea am dormit fiindcă nu m-am simțit bine,  spre dimineață am adormit,  și am dormit.. și am dormit pana la 12, când a venit copilu' mic la mine. Ți-e foame?  "Nu."  Vrei sa ne uitam la un film? "Bine." Hai bagă-te aici plapuma lângă mine.  
Și ne-am uitat la o comedioara cu Pierce Brosnan pana când au început sa ne chioraie matele de foame. Atunci am hotărât să ne facem de cap până la capăt. Am dat sa se înregistreze filmul și am plecat amândouă la bucătărie unde în 20 de minute am făcut doua pizza (aveam blaturi cumparate),  o ciocolata caldă ei și o cafea mie și am venit cu toate astea la mine în dormitor.  Deci da,  am mâncat în pat,  cu ochii în televizor, am ciocnit cafeaua mea cu ciocolata ei,  tot în pat.  A fost ziua "Singur acasă...  cu mama",  cum a zis foarte încântată Ioana.  Am uitat de tot ce aveam planificat pentru ziua de azi, oricum nu ma simțeam în stare sa fac ceva și mi s-a părut binevenita aceasta pauza de la... de la orice.  
Și dacă ma întrebați pe mine,  câștigată a fost aceasta zi pierdută! 

Miercurea fara cuvinte

Miercurea fara cuvinte