11 mai 2015

Povestile Firicelului - 01

A venit momentul mult asteptat de catre unii urmaritori ai blogului Inei, zisa si… mami. S-a intors Firicelul din Franta si e gata sa-si povesteasca “aventurile”.
Ok, recunosc, m-am intors de vreo saptamana, dar spre apararea mea, scoala asta e si mai obositoare dupa ce te intorci de la plimbare si distractie. Sau poate mostenesc si eu niste gene de leneveala de la stiti-voi-cine care isi intarzie jurnalele pe blog. Ups.
Dar acum sunt aici, asa ca hai sa povestim.

Inca de cand am aflat de excursia asta, clasa noastra a fost cuprinsa de o combinatie de entuziasm si emotii. Si cum, in ultima saptamana pana la plecare, combinatia asta ne facea neobisnuit de agitati si parca paream prea fericiti pentru scoala, dragii nostri profesori s-au gandit sa ne aduca la normal, asa ca si-au folosit toata energia ca sa ne taie cheful si sa ne sperie. “Mergeti 2 zile cu autocarul in continuu? Nu faceti nicio oprire??? Vaaai, saracii de voi, stati sa vedeti ce va asteapta… N-o sa puteti sa dormiti, o sa vi se faca gleznele cat genunchii, o sa vreti acasa dupa jumate de zi!”. E adevarat ca ne cam faceam si noi griji pentru cele 40 de ore cu autocarul, fara opriri mai lungi de 5 minute. Si totusi, oricat de rau ar parea, am fost surprinsa sa descopar ca a fost una dintre cele mai distractive parti ale excursiei. Poate a fost compania prietenilor mei si a colegilor mai mari (care ne linisteau de fiecare data cand ne vedeau pe toti cu ghidurile de conversatie in brate, incercand sa memoram cat mai multe cuvinte sau strigand ca disperatii prin autocar “BAAAA, AM UITAT CUM SE SPUNE FURCULITA, CE MA FAAAAC??? CUM LE CER EU OAMENILOR ALORA O FURCULITA?!”), poate a fost pernita pe care mi-a facut-o mami si care mi-a asigurat tot confortul de care aveam nevoie, sau poate doar puterea mea magica de a gasi un motiv sa ma bucur in orice situatie. Spre exemplu, drumul nostru fara nicio oprire pe care doamna profesoara de chimie ni l-a descris plictisitor si de nesuportat a fost plin de peisaje superbe, mai ales ca am traversat mai multe tari, fiecare cu privelistile ei pitoresti si foarte diferite. Nu stiu despre altii, dar mie mi s-a parut cel mai relaxant lucru sa ma las adormita de autocarul care ma legana si torcea ca o pisica in timp ce ne purta pe o autostrada ce serpuia printre dealuri unde tot ce vedeai cu ochii era verde: pasuni, paduri, vai, toate verzi, verzi, verzi… Si din loc in loc, coline impadurite unde mai apareau stingheri pomi infloriti, ca niste oite ascunse in iarba deasa.
Dupa doua zile am ajuns la destinatie, oraselul turistic de la Marea Manecii, Saint-Malo. Ce m-a izbit la el a fost, in primul rand, mirosul puternic de mare si de flori . Am ajuns cu vreo 2 ore mai devreme decat "parintii-gazde" care trebuiau sa vina sa ne ia, asa ca am avut ocazia sa ne plimbam putin. Impresia pe care mi-a lasat-o acel orasel mic, aranjat si plin de pescarusi a fost ca arata ca un oras de artisti. Casele erau toate construite in acelasi stil, cu etaj, fara gard, facute din piatra si foarte dichisite, cu ornamente pictate pe obloane si, obligatoriu, cu flori la ferestre, in gradini, incolacindu-se de-a lungul balustradelor scarilor. Un profesor ne-a facut un tur scurt de-a lungul plajei, unde am observat oameni de toate varstele facand plaja si balacindu-se in apa, chiar daca noi eram cu gecile pe noi si dardaiam.




 Am aflat ca eram in orasul in al carui port s-a filmat “Piratii din Caraibe”, inspirat de multele aventuri cu corsari care s-au petrecut candva aici. Ni s-a vorbit despre mareea care ii face pe locuitorii de langa plaja sa isi inchida ferestrele in anumite perioade ale anului, fiindca fluxul e atat de puternic incat ajunge pana la ele. Din pacate, n-am apucat sa o vedem.
                 

Apoi i-am cunoscut pe Colette si Daniel, cei la care am stat timp de 4 zile si care m-au poreclit “la grande Maria”, fiindca eram cu un cap jumate mai inalta decat amandoi :)). Sunt un cuplu in varsta, foarte simpatic, care au avut grija de mine cat am stat la ei si s-au asigurat ca ma simt bine si ca nu imi lipseste nimic. A fost ceva mai greu sa fac conversatie cu ei in primele doua zile, pana m-am obisnuit cu accentul, dar apoi ne-am inteles perfect. Dupa ce m-am refacut putin dupa drum, m-au luat la plimbare prin oras, unde mi-au aratat casuta pe care viseaza sa si-o cumpere si m-am familiarizat mai mult cu orasul. Cand m-au intrebat ce as vrea sa sa mananc, le-am spus ca mi-ar placea sa incerc ceva traditional de-al lor, asa ca au stat putin sa se gandeasca si au alcatuit un meniu pentru fiecare zi. In prima seara a fost… crab. Si creveti. Nu mai mancasem niciodata, asa ca au fost nevoiti sa ma invete sa-i mananc. Trebuie sa spargi carapacea crabului cu un cleste si dupa aceea sa manevrezi o chestie ca sa scoti carnea… In fine, e de munca :)) Cu toate astea, mancarea de la ei de acasa a fost cea mai buna pe care am mancat-o in Franta.
Aproape toata ziua eram la cursuri de franceza cu niste profesoare de treaba care ne-au muncit pana am reusit sa vorbim cat de cat cursiv. Ne intrebau despre orice, de la ce am mancat aseara pana la traditii din tara noastra (le-am povestit despre ie, pe care le-am si aratat-o pe mine si le-a placut foarte mult. Nu stiu cat de mult au inteles din ce le-am explicat despre tuica si sarmale, dar pareau intrigate :)) Nu stiu cum am ajuns sa vorbim despre bancuri, dar din una in alta ne-am trezit ca incercam sa traducem bancuri romanesti in franceza. N-a fost cea mai inspirata idee, mai ales ca bancuri precum “Un om avea un cal si calul n-avea nimic impotriva” sunt cam seci chiar si pentru limba romana… 

Dupa ore, de la 5, ne plimbam prin orasul vechi, partea fortificata a orasului, o zona foarte frumoasa, plina de magazine de haine, suveniruri cu pirati si DULCIURI. Cele mai frumoase si  apetisante dulciuri pe care le-am vazut in viata mea! 


Dupa ce am iesit dintr-un magazin, cu niste bunatati pentru mine si pentru ai mei, mi-au picat ochii pe un carusel. “Vreau.sa.ma.dau.in.carusel!” “Maria, ai saispe ani…”, ziceau colegii mei. “Dar nu m-am dat niciodata cand eram mica! Vine cineva cu mine sau nu??” In cele din urma mi-am gasit o colega la fel de nebuna ca mine si mi-am indeplinit visul. Acum exista  poze si filmulete cu mine invartindu-ma in carusel care sa ma urmareasca pana intr-a doispea, dar s-a meritat! :)

(Partea a doua maine, sau cand o fi...:))




04 mai 2015

Clientul nostru...

E tare bine sa ai biroul de control al calitatii in propria casa, "functionarii" respectivi studiaza produsele tale, le folosesc si dupa o anumita perioada de timp vin cu feedback-uri care  ajuta la imbunatatirea "productiei". 

Spre exemplu Ioana, care v-am zis ca ia gentuta cu Monalisa peste tot, imi zice mai zilele trecute:
- Stii ce i-ar trebui gentutei asteia ca sa fie perfecta? Un bunzunaras interior. Ca-mi arunc telefonul in geanta si daca ma suna cineva, pana il gasesc....

- Pai asta e o problema? Nu e greu sa-i fac un buzunar.
- Daca ma gandesc bine ar trebui sa pui doua. Unul pentru telefon si altul pentru chei, ca daca le pun in acelasi buzunar se zgarie telefonul. Poti?
- Ce sa mai zic, pun doua... Clientul nostru stapanul nostru! :)



Si am pus buzunarase interioare si gentutei Ioanei si si urmatoarelor gentute ce le-am mesterit (se vad in poze).
Si fiindca veni vorba de clientul nostru... gentutele din fotografii sunt disponibile, de va plac  si le doriti le puteti comanda printr-un mesaj aici pe blog sau pe facebook.

Saptamana frumoasa sa aveti, cu spor in toate!




01 mai 2015

Sa ne lăudăm, zic ☺

Nu pot chiar asa să nu scriu nimic despre copilul marele plecat în Franța,  chiar dacă am promis că în curând o să-și scrie el (copilul) impresiile personale aici la mine pe blog.

Aseară ne-a povestit că "mama" ei din Franța,  gazda adică,  o femeie foarte activă  care merge seara la tot felul de cursuri,  de dans,  de acordeon (!!! ☺), urma să  o ia și pe ea la cursul de dansuri populare sau așa ceva.  Ce sfat credeți ca i-am dat?  Să-și ia și ea iia,  bineînțeles. Dacă ea o să vadă ceva din tradițiile din Bretania (era să zic bretone,  dar nu știu dacă e chiar corect :)), atunci să  vadă și ei ceva din tradiția  noastră.  Nu știu dacă a putut pune în practică sfatul pentru că, se pare,  mai îmbrăcase iia și o prinsese o ploaie care a udat-o până la piele, că așa e vremea pe țărmul oceanului, schimbătoare,  și acum iisoara era un pic cam prea șifonată.  Avea însă varianta de rezervă, nu chiar tradițională,  dar cusută manual, probabil a recurs la aceasta. 

De ce mi-a crescut mie "pipota" precum aluatul lăsat la dospit? Pentru că "mama" din Franța i-a spus Firicelului că e un copil extraordinar!  Eu cred că și dumneaei este o femeie extraordinară pentru că a avut disponibilitatea și deschiderea de a-i acorda timp copilul meu,  că a stat de vorba cu el, i-a acordat toată atenția, altfel nu ar fi avut cum să constate ceea ce eu știu de mult, că Maria e un copil extraordinar. 
Mă bucur că e atât de vizibil,  înseamnă că am făcut treaba bună, nu? ☺

30 aprilie 2015

Juma' de oră fericită

Discuție la pranz

- Cum ți-a fost ziua la școală azi!?
- Îmmmm, plictisitoare! Adică nu chiar toată,  am avut și o jumătate de oră fericită.
- Cum vine asta?
- Păi după ce am mâncat sandvișul ăla meseriaș pe care mi l-ai pus,  cu chiflă cu semințe,  cu cașcaval,  cu salată, îmmm,   o juma' de oră am fost fericită. După  aia am revenit la normal.
- Serioooos?  Păi gata,  știu cum facem... Câte ore ai tu zilnic, șase?  O sa primești câte 12 sandvișuri meseriașe în fiecare zi ca să ai douăsprezece jumătăți de oră fericite.  Adică toată ziua de școală,  ce zici?
- Hai măăăi, așa n-o să ai un copil fericit, ci obez...

28 aprilie 2015

O sa predau stafeta

Duminica a ajuns Firicelul meu in Franta, este foarte incantata de ce vede, ce invata, ce mananca si multe altele...
Vorbim in fiecare seara la telefon, uneori si la pranz. Ne-a trimis si ceva poze, nu postez decat una pentru ca nu vreau sa ma amestec in treburile ei. In seara asta convorbirea s-a incheiat cu: "Ramane asa, da? Preiau eu blogul cand vin".


Am acceptat cu bucurie, se intelege. Deci cand se intoarce va povesti personal, aici pe blog, impresii de calatorie. 
Eu abia astept!

27 aprilie 2015

Ultimele meștereli

Am rămas datoare cu niște poze. Ale meșterelilor mele din ultimele săptămâni. 

V-am povestit vreodata că nașa copilului meu mic este copilul mare al fratelui meu? V-am zăpăcit? Nu cred. Uite cum stă treaba, copilul meu mic si copilul mare al fratelui meu s-au născut în aceeași zi... dar la o departare de 17 ani. Cum nașii noștri sunt cumnata si fratele meu, la botez, nepoată-mea a zis că ea vrea să o țină pe Ioana în brațe, că sunt născute în aceeași zi și vrea să fie și nașa ei. Buuun! Deci noi în aprilie serbam copilu' mic, nașa, nepoata, verișoara... :) Dacă nu s-au supărat că s-au născut în aceeași zi :) m-am gândit că n-or să se supere și de vor primi același fel de gentuță. 

Aici avem una din gentuțele pe care le-am facut dintr-un bumbac grosuț care se comportă foarte bine, nu se șifondează prea rău, materialul eu l-as plasa in categoria "te-am iubit cum te-am vazut!" Și acum îl iubesc, sa stiti! 

Ioana a fost foarte bucuroasă de acesta gentuță, o ia cam peste tot cu ea. Din păcate reacția nepoatei nu am vazut-o personal, din cauza distanței cadoul a fost trimis prin intermediari, dar se pare că gentuța-i și pe placul ei. Chiar mi-a trimis mesaj cum că această gentuță va vedea... nu Parisul, ci Germania. Să fie cu noroc!


Eu n-am stiut de plecarea in Germania cand am mesterit "carticica" cu ace, dar cred ca e numai bună pentru călătorie (și nu numai). Poate mai cade un nasture, se mai rupe un tiv, și unde mai pui că e și foarte... dulce. Scuzați-mi lipsa de modestie, dar eu așa o văd  ☺.

"Carticica" cu ace, față. 


"Carticica" cu ace, verso. 


"Carticica" cu ace, interior. 


Mai erau cateva 2 "file" de carte, dar le-am pozat în grabă si pozele nu-s de aratat, sorry. "Filele" care nu se vad conțin niste bolduri care au gămălii divers colorate și intr-un buzunaraș mititel un fel de mosorel din carton cu mai multe culori de ață, adică dacă ai ac să coși un nasture, să ai și cu ce să o faci, nu?

Cam asta am avut a vă arăta eu azi, sper ca v-au plăcut drighidele mele :) 


Zile senine și spor în toate să aveți!

Copiii si limbile straine

Mă sună tata sâmbătă să mă întrebe de una,  de alta,  în special de copii: "Ia zi, a ajuns Măriuța în Franța? Ioana a ieșit de la concurs?" Știa de Maria ca a plecat în Franța (dar nu știa ca nu avea cum sa ajungă atât de repede) si că sunt cu Ioana la București la un concurs de engleză. Tata ține să mă prevină părintește, cum numai el știe s-o faca☺: "Aveți grija voi cu limbile astea străine că rămâneți fără copii." Cum așa?  "Păi dacă or să știe asa bine limbi străine,  tu crezi ca or să mai rămână în țară?" Mda, știu și eu ce-or sa mai facă și copii mei în câțiva ani? Nu pot decât să sper ca vor lua hotărârile care vor fi cele mai bune pentru ele. Că eu o să sufăr dacă-mi pleacă departe, asta e clar,  dar contează  prea puțin,  înspre deloc,  totul e sa le fie lor bine,  nu? Până când o fi sa se aleagă  drumurile eu gândesc că orice cunoștință dobândită nu poate fi decât un câștig pentru ele. Și sa ne înțelegem, nu le-a împins nimeni de la spate, ba chiar, pe la începuturi, eu am fost tentata sa nu o las pe Maria la un concurs de engleza pentru ca îmi strica o ieșire la munte sau nu mai știu pe unde (ce mai mamă!!! ). Și i-am zis: unde te duci tu? Nu-ți dai seama ca te bați cu copiii aia care fac meditație de la grădiniță? Și răspunsul a fost: "Și ce dacă?  Eu ma duc!" Când a venit cu rezultatul,  mai bun decât al multora cu ani de meditații în spate mi-a zis: "Ai văzut? n-ai avut deloc încredere în mine..."  M-am simțit îngrozitor. Dar mi-am învățat lecția și de atunci le încurajez pe amândouă să-și urmeze pasiunile, sa meargă la ce concursuri vor ele,  eu nu ma mai bag :) 

Cât a stat Ioana în concurs noi ne-am dus în Cișmigiu ca era aproape.  Frumooooos parc!!! Curat,  îngrijit,  plin de flori,  de porumbei și la 8 dimineața  era aproape pustiu.  Am stat pe băncuțe,  am ascultat pasarelele,  am "ciugulit" un sandviș ca eram plecați de cu noapte și nu apucaseram să mâncăm de dimineață. Am hrănit și câțiva porumbei că nu se făcea să le facem poftă și să nu le dăm și lor ceva ☺




Combinația asta de lalele galbene și roz intr-o mare de nu-ma-uita, pe mine m-a topit. Este cel mai delicat aranjament floral pe care l-am văzut eu în vreun parc, ever!



Am fost în Cismigiu și după-amiază când am fost după rezultate, trebuia sa vadă și Ioana frumusețe de parc.  Cu ocazia asta am descoperit și lebedele și pâunii pe care ii ratasem de dimineață.  Cel mai mult mi-a plăcut însă de dimineață când tot parcul era al nostru, acum era arhiplin.  Nu-i nimic,  e bine și asa! 

N-am zis nimic de rezultat...  Ioana nu a luat niciun premiu,  dar un loc 11 pe lista la un concurs național eu zic ca e un rezultat foarte bun, cel puțin noi suntem foarte mândrii de ea. 



23 aprilie 2015

Ce n-a vazut Parisul

Stiu ca am lipsit cam mult, nu stiu daca mi-ati simtit lipsa dar n-am fost prea departe, pe-aici prin zona, cu treburi multe, sau cu lene de scris. N-am stat degeaba, am facut si eu treburile ce le-a facut toata lumea de Pasti (nu merita sa povestesc !), daaaar... in zilele de nesarbatoare am mesterit... lucruri. Imi pare rau ca nu am avut starea necesara si pentru margele, imi cer iertare pentru comanda ce-o taraganez dar pur si simplu nu i-a venit vremea, trebuie sa ma linistesc, sa intru in starea aia "de margele", altfel nu iese treaba faina :)

Doua evenimente ne-au animat in ultimele cam doua saptamani. Ziua de nastere a Ioanei care a vrut o sarbatorire cu totul altfel decat pana acum, a vrut sa mergem toti patru la restaurant. Asa am si facut si ne-am simtit minunat, ar trebui sa facem asta mai des!

Al doilea eveniment ce ne-a bagat un pic in priza este plecarea Mariei in Franta la un curs de perfectionare lingvistica, asa cum scrie pe procura ce a trebuit sa o legalizez ca sa poata iesi copilul din tara fara parinti. M-a intrebat cineva daca n-am emotii. Hai maaai, oi fi eu mama closca dar nici chiar asa... Eu ma bucur pentru ea ca e atat de activa, ca se implica in tot felul de activitati din care are multe de invatat si faptul ca are multe plecari nu poate decat sa-i fie de folos. Cu siguranta cand o pleca la facultate n-o sa fie ca maica-sa care a avut emotii cand a fost vorba sa mearga la ghiseu sa-si cumpere singura bilet de tren :)

Plecarea Mariei in Franta inseamna si multe pregatiri. Ei, abia aici intra in scena mami-closca, care se agita sa faca totul cat mai bine si daca se poate cat mai frumos.


M-am topit cand am vazut materialul asta intr-un magazin, era musai sa fac o sacosica din asta ce n-a vazut Parisul (acum o sa vada :))


A zis domn' profesor ca fiecare elev va trebui sa-si aduca pentru autocar o pernita si o paturica? A zis! Si mami ce-a facut? A incropit repede de-o pernita mica-mica si comoda, cu o fata de perna pufoasa si placuta la atingere? Pai cum altfel?


Imi pare rau ca nu pot sa va arat chiar tot-tot ce am mesterit, unele lucruri o sa le daruim si nu vreau sa stric surprize. Dar urmeaza...

Asadar... perna are, sacosica are, dictionar are, ochelari are, je suis, tu es, il est, stie sa zica, deci e pregatita de plecare...


Bon Voyage!


16 aprilie 2015

Cica...

Sara pe deal buciumul suna cu jale...



D-aia io m-am dus la prânz ...


 ...însoțită de oameni frumoși 


...de vietăți năzdrăvane


  ...și curioase 


Și n-am auzit nimic.


Iar de văzut am văzut ce mi-a convenit!

03 aprilie 2015

Săcoteii ciorăpari

Pentru că tre' să-mi bag mințile-n cap și să mă apuc și de treburile serioase (bleah!) care s-au strâns nerezolvate pe aici prin bătătură, mă grăbesc să postez ce am promis: săculeții ciorăpari! Cum ce sunt aceia? Săculeții în care vor sta bine-mersi  și fain-frumos șosețele, neaparat imperecheate. In lumea săcoteilor ciorăpari, să știți, "divorțul" între șosete este interzis, am impresia că e chiar pedepsit de lege :)

(Scuzați pozele, nu respectă întru totul realitatea, culorile sunt mult mai faine, dau vina pe vremea întunecată și puțin-puțin pe fotograf)







Dacă auziți de vreo închisoare a sosetelor, dați-mi de veste Am câteva zeci de șosete care au încălcat legea... 

Vă doresc numai bine și... șosete fără cazier :)



02 aprilie 2015

Trandafiri si inimioare

Nu stiu ce cred altii, dar eu ma cunosc, se apropie vremea aia cand nu prea o sa mai scriu. Nu stiu de ce, dar asa se intampla in fiecare primavara, de vara nici nu vreau sa amintesc, pe canicula mi se pare imposibil sa scriu ceva. Pana la canicula insa mai e...

In ultimele zile am mesterit niste lucrusoare pe care as vrea sa le arat lumii, sa ma laud care va sa zica :)
Prima este camasa de noapte pentru un copil drag mie (si familiei mele), super-copilul Ana. Am mai vorbit eu despre ea pe aici, este una din partenerele noastre de nadejde la batut poteci de munte. Ah, chiar, ar fi vremea...
Zilele trecute a fost ziua ei si eu m-am gandit ca o camasa de noapte cusuta de manutele mele ar fi un cadou potrivit pentru ea. Iata un detaliu, camasa intreaga nu o am pozata, dar ce este mai important se vede :)



Si apoi vin saculetii de care eu m-am indragostit de-a dreptu'. Si se pare ca nu numai eu. Lucrez de cateva zile la o comanda de patru saculeti care vor adaposti sosetele neastamparate de copii. Sunt aproape gata toti, doar unul 100% terminat, l-am pozat in mare graba, speriata de norii negri care au acoperit intreg cerul. Dupa cum zice prognoza, vant, ploaie, lapovita, ninsoare... cine stie cand mai "pup" eu doua raze de soare care sa-mi insenineze pozele. 




Cam acestea sunt noutatile. Sper ca dupa weekend sa va mai arat cate ceva si, poate, dupa o iesire in mijlocul naturii, sa revina si pofta de blogarit.
Spor in toate sa aveti!


27 martie 2015

Shrek și spanacul

În timp ce curățam și spălam cele 3 (trei!) kile de spanac cumparate de la piață, mă gândeam cum să fac să "păcălesc" fetele sa mănânce si ele din... mlaștina lui Shrek, cum au numit ele mâncarea de spanac.

Mi-am amintit că acum câțiva ani, când am făcut peltea de pere și gutui (altă chestie de care nu se ating ele,  cuvântul în sine,  "peltea", creându-le repulsie), fiindcă mi-a ieșit altă culoare decât de obicei m-au întrebat ce am făcut eu acolo în borcane. Jeleu,  am zis eu.  "OAAAAAU, mami știe să facă jeleeeeu.... Pot sa duc și eu mâine la școală să vadă și colegii mei că tu știi să faci jeleeeeu?" Bineînțeles că poți.  Și i-am pus Firicelului "jeleu" într-un borcănel, niște lingurițe de plastic și uite așa a devenit copilul meu "popular" pentru o zi la școală.  Și eu,  tot pentru o zi,  mama aia grozavă care știe să facă jeleu :) 
Acum,  revenind la spanacul lui Shrek, am fost conștientă ca n-am nicio șansă să cosmetizez într-atât aspectul,  că pe ele asta le deranjează,  încât să le fac măcar să guste,  dar mi-a trecut prin cap că o salată de "baby spanac"  sună bine,  ba chiar și arată bine. Asa că am ales cu grijă toate frunzulițele alea mici și crocante din mijlocul fiecărei plantuțe de spanac, le-am spălat, le-am rupt,  am pus ulei,  sare și zeamă de lămâie și gata salata. Acum ce ne facem dacă doar numele de spanac o să activeze niște celule de rezistenta ☺? Mi-a trecut prin cap gândul, mârșav recunosc,  să le spun că e rucola sau altă buruiană din care nu au văzut ele, dar doar până aveau sa mănânce, să prindă gustul și după aia le-aș fi spus: haaaaa, ați mâncat spanac!
Nu a fost nevoie,  Firicelul s-a prins din prima,  la fel și Pufi.  Au mâncat întâi curioase,  apoi au mai vrut și supliment.  Ba chiar într-o seară când nu avea poftă să mănânce altceva,  Ioana și-a făcut singură o salată de baby spanac în care a adăugat cubulețe de cașcaval și semințe de floarea soarelui.  Până și la sandvisuri adaug de atunci frunze verzi de plantă nou intrată în gratiile fetelor, pentru că am în frigider o cutie mare de plastic,  cu capac,  în care țin frunzulițele spălate. 
Mda,  îmi pare rău că nu am făcut asta mai demult,  dar sunt mulțumită că măcar acum beneficiază și ele de "bunatatile" pe care le conțin frunzele de spanac, iar dacă ma gândesc bine,  e chiar mai sănătos asa crud decât preparat termic. 
Eu însă,  ca o mamă care nu se lasă influențată (prea mult :))  de aspectul exterior al unei mâncări,  apreciez oricând o porție "mlăștinoasă" de spanac :)
Cu mămăliguță,  ca să înveselim un pic povestea. 


23 martie 2015

Jurnal super-intarziat

Se pare ca nu sunt pentru mine jurnalele astea,  nici măcar cele săptămânale. Nu m-am putut tine de ele din diverse motive, n-are rost sa ma scuz,  cin' se scuza se acuza... ☺
Ca sa recuperez în doua vorbe, cele mai importante evenimente din ultimele doua săptămâni au fost,  în ordine cronologica: tata a ieșit din spital,  e acasă și este vizibil mai bine, mașina ne-a crăpat în mijlocul drumului, Firicelul a împlinit niște ani. 

Nu o sa dezvolt prea mult evenimentele de mai sus,  mai ales ca acum 2 minute am auzit o vorba foarte înțeleaptă la televizor,  la un desen animat (v-o zic mai incolo), va arat doar surpriza pe care i-am făcut-o Firicelul.  Pentru ca își dorea mult o ie neagra, mi-am luat inima în dinți, ochelarii cu cele mai multe dioptrii pe nas și am pornit la a coase pe pânză topita neagra,  fără știrea sărbătoritei bineinteles. Îngrozitor,  va zic... Am început trei modele,  am renunțat pe rand la ele,  nu vedeam nimic.  Am rămas la modelul minimalist de mai jos. 


Copilu' a fost foarte incantat de surpriza,  mai ales ca i-a venit ca turnata. 

Mi-a rămas în cap ce mi-a zis când s-a întors de la școală, foarte fericita:
- Mi-am servit colegii cu bomboane,  mi-au cantat,  m-au pupat, m-au îmbrățișat... N-a mai fost atâta dragoste în clasa noastră niciodată... 

Și acum vorba înțeleaptă rostita de personajul de desene animate:
"Sa vorbești mult dar sa nu spui nimic e ca și când te-ai sui într-un copac ca sa prinzi pești."

Mda,  pai dacă tot nu pot sa prind peste,  ia sa ma dau eu jos din copac... și să tac ☺
Zi faina va doresc! 




13 martie 2015

Știu cum e

Veneam zilele trecute spre casa,  eu și gândurile mele... Străduța pe care mergeam - cu sens unic, mașini parcate și pe stânga și pe dreapta,  eu,  un amărât de pieton, mi-am găsit cărare doar pe mijlocul șoselei. Eram cam obosită și puțin absenta,  totuși bătrânica ce stătea în dreptul Policlinicii,  și ea tot în mijlocul drumului, și gesticuland spre mine, nu am putut sa nu o observ. Mărunțică, îmbrăcată în negru, cu basma pe cap,  m-aș risca să zic că era de la țară, și nu că aș avea ceva cu țăranii, eu însămi fiind o țărancă rătăcită la oraș, pumnul drept deasupra capului, il flutura către mine cu mesajul clar "vai de capul tău ce-o sa pățești când ajungi aci!". Aoleu,  da' ce-am făcut? După declarația asta de război a început să rotească palma cu degetele răsfirate în dreptul capului,  știți voi,  gestul ala de "hai ca ești nebun".  Ei, asta e prea de tot,  sigur nu-s pentru mine mesajele astea, și ma întorc.  În spatele meu, gâfâind,  venea un zdrahon de om cu trei covrigi înșirați pe o sfoară. 

- Ce e bre,  ce-ai pățit?
- Cum ce-am pățit? Iaca a venit doctoru' și a trebuit sa las pe alții sa intre înaintea mea. De ce ai plecat?  Nu trebuia sa pleci!!! (Mie-mi era clar de ce a plecat,  răspunsul era înșirat pe sfoară)
- Păi dacă erai prima, de ce nu ai intrat? 
- Cum să intru,  SIIINGURA?! 
- Da,  singura, ce, ești copil? 
- Cum să intru, mă, singură,  dacă mi se făcea rău acolo? Gata,  nu mai mergem nicăieri,  descuie mașina că mergem acasă. 
- Păi am bătut drumul degeaba până aici? 
- Ce să-ți fac dacă ai plecat?  Nu trebuia sa pleci! Ai plecat tu de nebun...  și eu am pierdut rândul. Hai descuie mașina. 

Dacă nu as fi fost obosită și dacă nu as fi avut și eu parte de niște dialoguri oarecum similare poate m-ar fi amuzat copios dialogul mama-maruntica-zdrahon-de-baiat,  dar asa nu am putut decât sa compătimesc ca o stiutoare bietul om. Și cum altfel,  când eu ma întorceam de la spital cu sarsanaua plina de mâncare (și nu era prima oara când se intampla), gătită special pentru tata Moromete,  plimbata doar, ca de mâncat nici vorba sa se atingă de ea.  "Și mâine ce să-ți mai aduc?  Ai pofta de ceva?" "Nu-mi mai aduci nimic... Nu vezi ca toți din salonul asta suntem pe ducă? " Sau: "hai ca azi arăți mai bine,  ai prins culoare în obraji, uite,  ai și pofta de mâncare,  ești mai bine decât ieri".  "Tu ma omori pe mine cu incurajarile astea ale tale!  Mai bine ai vorbi cu frate-tu,  sa nu va ia pe nepregătite... " Și asta e doar un mic rezumat...  Asa ca e de înțeles de ce îmi venea sa ma  ridic pe vârful picioarelor și să-l bat compătimitor pe umăr pe bietul om și să-i spun : Știu cum e! 

Bineînțeles că după ce și-a făcut numărul,  mărunțica a intrat fain-frumos în curtea Policlinicii urmată de zdrahonul de băiat și de cei trei covrigi,  evident. 

06 martie 2015

Una calda, una rece, una calda

Am cam lipsit,  motivat zic eu. Nu a fost nici jurnalul duminical, de aceea,  asa în viteza,  scriu doua vorbe pentru cei care și-au făcut, eventual, griji pentru mine. Postarea aceasta va începe și se va termina bine,  promit!
Motiv de bucurie pentru mine a fost sa vad ca nu numai eu m-am îndrăgostit de săculeții cu inimioare sau alte aplicații din piele. Deci mașinuța de cusut a lucrat o vreme la capacitate maxima ca sa zic asa.

Scuzați pozele,  nici lumina nu a fost cea potrivita și nici fotograful "in the mood". 




Duminica nu am scris jurnalul saptamanal fiindcă fix în ziua aceea l-am dus pe tata la spital, deci nu mi-a ars de povesti.  L-am dus cu salvarea, a fost înternat de urgenta. Nu știu prin alte părți cum o fi,  dar la noi internarea de urgenta a durat 8 ore.  Eu zic ca dacă nu-l lua salvarea probabil stăteam și acum pe vreun hol de spital,  deci mare noroc pe capul nostru ca l-am văzut instalat în pat de spital după "doar" 8 ore de asteptare :( Nu vreți sa auziți povesti din spital, eu nu vreau sa povestesc,  suntem chit!

Am promis ca încep și închei optimist...
Firicelul meu a plecat azi la un concurs de dezbateri la Sfântu Gheorghe.  Dimineața,  înainte de plecare,  in timp ce manca îmi zice: 
- Încep sa fiu... Când a făcut pauza am crezut ca o sa spună "emoționată. "  Dar nu,  a zis,  "încep sa fiu... entuziasmata!" 

Eu va doresc tuturor să găsiți motivele pentru care sa fiți Entuziasmați!  (Promit ca o sa lucrez și eu la treaba asta :)) 

04 martie 2015